1991, SFÂRŞIT DE AN

12–20.XI.1991

În drum spre Novosibirsk, de unde vroia să-şi aducă la Chişinău biblioteca; în genere, cu gând de a reveni acasă, aici, în Moldova, cărturarul Gheorghe Bogaci decedează pe undeva la Moscova: atac de cord. Îl înmormântăm exact o săptămână după Ion Gheorghiţă, în vecinătatea mormintelor acestuia şi celui al lui Alexandru Lipcan din cimitirul din strada Armenească. De altfel, pentru a obţine aprobări pentru locuri de înmormântare pe acest petic de pământ înstrăinat, am fost, împreună cu Cimpoi şi Rusu, la primărie. Da, să mai rămână şi ai noştri pe aproape, să nu fie duşi în pustietatea „Doinei”…

S-a destrămat blocul V.– L.– M.– D. … Pentru mine nu e o surpriză; prevăzusem neonesta vremelnicie a acestei alianţe orgolioase, făcusem nişte aluzii la viitorul ei; mai bine zis, la ne-viitor… „Glasul naţiunii” a publicat o listă a scriitorilor care au scris elogios despre Lenin. Cu toate că nu este vizat, Gr. Vieru se revoltă în „Lit. şi arta”. Matcovschi care, din câte mi-a spus N. Roibu, a fost „cruţat”, adică – eliminat din listă, se revoltă şi el. Venise mai deunăzi să ni se plângă de faptul că nedespărţitul său amic de mai ieri-alaltăieri a angajat la serviciu şoferul derbedeu pe care el, Matcovschi, îl dăduse afară de la revista „Basarabia”. Am aflat că îl trimisese pe Valeriu Babanschi să trateze problema, astfel că, la două zile de la ordinul de încorporare în colectiv a rotitorului de volan, este emis un altul – de eliberare a acestuia din funcţie…

UN ROMÂN CARE A MODERNIZAT POEZIA SÂRBĂ: VASKO POPA

   Vasko POPA  (1922 – 1991)

Poet sârb de origine română, născut în comuna Grebenaţ din Voievodina. Absolvent al Facultăţii de Filosofie din Belgrad, după care şi-a continuat studiile la Bucureşti şi Viena. În timpul celui de-ai doilea război mondial a luptat în unităţi de partizani, fiind făcut prizonier de germani şi închis într-un lagăr din Zrenjanin. Primele poeme le publică în  magazinul literar „Noutăţi editoriale” (Književne novine). Printre cărţile sale importante se înscriu „Câmpia neodihnei” (1956), „Cerul secundar” (1968), „Pământ vertical” (1972), „Sarea lupului” (1975), antologia de poezie populară sârbă „Mărul de aur” (1978), „Poeme” (selecţie din creaţia anilor 1943-1976), apărută în limba engleză cu o prefaţă de Ted Hughes.

În anul 1972, Vasko Popa fondează Municipalitatea Literară din Vârşeţ şi creează biblioteca de cărţi poştale „Slobodno lišće” („File libere”). În acelaşi an este ales membru al Academiei sârbe de ştiinţe şi arte. Peste un an, fondează Academia de ştiinţe şi de arte din Voievodina.

În 1995, municipalitatea Vârşeţ lansează premiul de poezie „Vaski Popa”, atribuit anual pentru cea mai bună carte de poeme apărută în Serbia.

LECŢIE DE POEZIE

Stăm pe o bancă albă

Lângă bustul poetului Lenau

Ne sărutăm

Şi printre altele

Vorbim despre versuri

Vorbim despre versuri

Şi printre altele

Ne sărutăm

În vremea asta poetul priveşte prin noi undeva

Priveşte prin banca albă

Prin pietrişul aleii

Şi tace minunat

Cu minunatele sale buze de bronz

În parcul municipal din Vârşeţ

Încetul cu încetul mă familiarizez

Cu adevărata esenţă a poeziei

AMUZANTA TAINĂ

Abia de prinde-a amurgi

În cârciuma ce se află pe drumul spre Iablonevo

Vin groparii din Vârşeţ

Hohotind încă din pragul uşii

Cer solidari doi metri de vin

Şi crâşmarul umple paharele

Aranjându-le în cruce pe masă

Pe această masă de un metru lăţime şi un metru lungime

Împreună cu dânşii şi eu

Beau cu ochii

Amuzanta lor taină

VĂ PROPUN VOLUMUL DE INTERVIURI ACORDATE PE DURATA A 20 DE ANI....

Îl puteţi accesa la adresa:

http://www.scribd.com/doc/165997003/Butnaru-Leo-Interviuri-din-secolele-XX-XXI

http://www.scribd.com/doc/165997003/Butnaru-Leo-Interviuri-din-secolele-XX-XXI

LUME SUFOCATĂ...

10.XI.1991

Acasă la Negureni, cu muşchii mei neobişnuiţi în ultima vreme cu supra-eforturi, dobor La Ghiol vreo trei arţari, îi fac buşteni şi-i aduc spre ogradă, de foc pentru tata. Astăzi, resimt durerea şi oboseala de mădulare, însă nu chiar cum presupuneam: se vede că vigoare mi-e între tinereţe şi vârsta următoare…

O accidentală, dar amicală întâlnire cu Tudor Cernencu în renumitul, pentru Ciocana, autobuz nr. 29. Vine de la vila sa de vacanţă, insistă să trec pe la el, unde golim vreo trei sticle de şampanie, semn că vechiul meu coleg de universitate lucrează în subsolurile de la Cricova. Are două fete foarte simpatice şi o soţie ospitalieră care, din solidaritate feminină, îi trimite o şampanie roze şi Zinoviei.

DE CE ESTE CUM ESTE...

Leo BUTNARU

RÂSU-SĂPÂNŢU

sau

                 de ce este cum este cimitirul, zis vesel

• Printre canioanele maramureşene s-a simţit mai acut ca aiurea apropierea orei decisive dintre cele două secole „ale noastre” (XX-XXI). Pe aici, lumea se mărturiseşte între sentinţe mistice, ceva griji ecologiste, înjurături inteligente, bancuri despre arde­leni şi hohote de râs la gândul despre ceea ce ar trebui să fie un cimitir, în special cel vesel, care e unic în lume şi se află la Săpânţa.

• O fi aici ceea ce s-ar numit râsu-plânsu? Peste unele morminte – numai plânsul. Pentru că ruinătoarea colectivizare socialist-comunistă a fost pretutindeni aceeaşi, inumană, astfel că un sătean basarabean va înţelege perfect şi adânc dureros epitaful vreunui semen de-al său maramureşean: „În viaţă mult am tru­dit/ Eu casă am avut/ Colectivul s-o făcut/ Din casă m-au alun­gat/ La mină eu am plecat/ Boala grea nu m-a iertat”. Sau: „Vezi tu pădurea cea mare,/ Eu am fost şi-am dus mâncare/ La călu­gări şi preoţi/ Că ei m-aşteptau cu toţi./ Iată cum s-a întâmplat/ C-am fost aspru condamnat”.

• Şi totuşi, în deja consacrata, general-acceptata ordine de sentimente vorbind, la Săpânţa Lumea Cealaltă e veselă-gaiţă, nu oţărâtă ca pretutindeni aiurea. Aici, în locul tremolo-ului unui zumzet de cor ce răzbate de după cortina de fier a Paradisului, se aude tremolo-ul hâţânat al unor chicote mărunt-sacadate. De la hohot – la chicot, strania veselie postumă e în perpetuă schim­bare de gradaţii ale sonorităţilor sale; de la hohot şi chiar de dincolo de chicot – până la un abia-abia auzit fâşâit ca de la zborul îngerilor autohtoni cu aripile roase de asprimea şiacului ţărănesc.

DIN POEZIA AVANGRADEI RUSE

                                                         DIN

Boris BOJNEV     (1898 – 1969)

S-a născut în oraşul Ravel, însă curând familia sa se stabileşte la Sankt-Petersurg. Îi moare tatăl, mama recăsătorindu-se, şi Boris este educat de rudele tatălui vitreg, care l-au adoptat. Adică, fără a fi ovreu – este instruit într-un mediu semit. În tinereţe îi are de prieteni pe viitorul mare compozitor S. Prokofev şi B. Şleţer, filosoful de peste ani.

În 1919, familia Bojnev se retrage în provincie, Boris fiind trimis să-şi facă studiile la Paris, unde, însă, nu-l aştepta decât o umilitoare existenţă de emigrant ce-şi câştiga pâinea transcriind note muzicale.

Se apropie de boema pariziană, devenind membru al asociaţiei literar-artistice cu un nume ciudat: „Peste”. La seara sa de creaţie este salutat de Paul Eluard, Tristan Tzara, Philippe Soupault, Fernand Léger şi alţi corifei ai artei noi. Face cunoştinţă cu Serghei Esenin aflat în călătorie prin Franţa.

În 1924 îi apare prima şi unica publicaţie în presa sovietică – trei poeme în almanahul „Zăcăminte”. În anul următor, la Paris, publică volumul de debut – „Lupta pentru existenţă”, ce polarizează opiniile critice. Spre exemplu, E. Znosko-Borovski fiind şocat de „o neputincioasă, bolnavă... poezie de pisoar”, în timp ce G. Adamovici – regele criticii ruse din emigraţie – sublinia că B. Bojnev: „E un „maestru” exigent printre tinerii parizieni, cel mai experimentat şi mai riguros dintre ei”; „El nu-şi născoceşte versurile. Acestea ar fi ca şi notele lui de jurnal. Sunt versuri din subterană”. Autorul lasă prozodia în libertatea rudimentului său primar, contând pe aportul/colaborarea cititorului, astfel că cel mai utilizat semn de punctuaţie în scrisul său este/sunt – trei puncte... E poezia unui post-simbolism de orientare akmeistă.

În 1927 publică volumul al doilea, „Havuzul”, urmat de „Silentium sociolo-girum” şi „Alfa cu spumă de omega” (ambele – 1936). Peste alţi trei ani semnează „Pontifoimperiu. Carte despre zăpadă” şi tautologica  „Elegie elegiacă”. Fiind muzician, alte cărţi Bojnev şi le intitulează pe potrivă: „Oratoriu pentru ploaie, voce bărbătească şi ceaţă”, „Fuga luminoaselor zăpezi”, „Zvon de clopote peste «Împărăţia lui Dumnezeu din noi»” (toate apărute în 1948). În acelaşi an mai publică volumul „Dimineaţă, după lectura «Fraţilor Karamazov»”. Unele volume şi le-a elaborat în formatul caietelor de note, ba chir tipărise poeme în caiete de note propriu-zise.

În anul 1939 se stabileşte la Marsilia, spre a se salva de o eventuală internare în lagăr, deoarece îşi mai păstra paşaportul sovietic. În ultimii ani de viaţă s-a dedicat desenului şi colecţionării pânzelor pictorilor vremii.În genere, persoana sa era învăluită în mister, Bojnev putând să dispară din atenţia rudelor şi prietenilor câţiva ani la rând. Parcă tocmai dintr-o atare escapadă enigmatică, dintr-o provizorie  „sincopă” de uitare reapare în orizonturile literaturii  (avangardei) ruse şi creaţia sa poetică.

*     *    *

Şi este-o luptă  pentru inexistenţă,

Pentru dreptul de a nu mai fi – cea luptă...

O, ne-vie denumire moartă.

O, ne-vie soartă moartă, mută.

Existenţa nu e pentru inşii slabi

Şi iată lupta pentru a nu mai fi în viaţă...

Eu sunt învins… Am fost răpus, cosit

Pe patul care pare cald spre dimineaţă.

30.X.1991

Regină pe şatră… Abia acum aflu că poezia „Ţiganca”, ce deveni textul celebrei romanţe cântată de Ioana Radu, a fost scrisă de Artur Enăşescu în octombrie 1919, în gara Săruleşti. Această perlă de inimă albastră pare şi mai apropiată de noi şi dintr-un alt motiv, tragic: muzica îi aparţine învăţătorului şi aviatorului Ionel Fernic, căzut în munţii Carpaţi, nu departe de Cernăuţi.

Ieri, împreună cu Ioan Mânăscurtă, pornim spre satul Hârtop în vederea rezolvării anumitor probleme de ordin alimentar. Însă abia de ieşim din Chişinău, şi se sparg sitele norilor: izbucneşte o ninsoare orbitoare ce stă perdea peste parbriz. Nu ne dă în minte să ne întoarcem şi ajungem până dincolo de Peresecina, însă când facem la dreapta pe drumul Işnovăţului – „Lada” devine sanie, patinează alandala. Lui Jan îi cam prind a-i tremura mâinile. Facem cale întoarsă prin imprevizibila, „romantica” şi foarte periculoasa ninsoare ce se declanşă cam devreme, totuşi, în anul acesta.