12–20.XI.1991
În drum spre Novosibirsk, de unde vroia să-şi
aducă la Chişinău
biblioteca; în genere, cu gând de a reveni acasă, aici, în Moldova, cărturarul
Gheorghe Bogaci decedează pe undeva la Moscova : atac de cord. Îl înmormântăm exact o
săptămână după Ion Gheorghiţă, în vecinătatea mormintelor acestuia şi celui al
lui Alexandru Lipcan din cimitirul din strada Armenească. De altfel, pentru a
obţine aprobări pentru locuri de înmormântare pe acest petic de pământ
înstrăinat, am fost, împreună cu Cimpoi şi Rusu, la primărie. Da, să mai rămână
şi ai noştri pe aproape, să nu fie
duşi în pustietatea „Doinei”…
S-a destrămat blocul V.– L.– M.– D. … Pentru mine
nu e o surpriză; prevăzusem neonesta vremelnicie a acestei alianţe orgolioase,
făcusem nişte aluzii la viitorul ei; mai bine zis, la ne-viitor… „Glasul
naţiunii” a publicat o listă a scriitorilor care au scris elogios despre Lenin.
Cu toate că nu este vizat, Gr. Vieru se revoltă în „Lit. şi arta”. Matcovschi
care, din câte mi-a spus N. Roibu, a fost „cruţat”, adică – eliminat din listă,
se revoltă şi el. Venise mai deunăzi să ni se plângă de faptul că nedespărţitul
său amic de mai ieri-alaltăieri a angajat la serviciu şoferul derbedeu pe care
el, Matcovschi, îl dăduse afară de la revista „Basarabia”. Am aflat că îl
trimisese pe Valeriu Babanschi să trateze problema, astfel că, la două zile de
la ordinul de încorporare în colectiv a rotitorului de volan, este emis un
altul – de eliberare a acestuia din funcţie…
O frumoasă călătorie la Bacău , la festivalul de
poezie „Bacovia”. Premii – Gr. Vieru şi M. Cimpoi. Întâmplător – şi V. M. care,
în timpul campaniei sale antiprezidenţiale a fost fluierat şi dat jos de la
tribună undeva în circumscripţia care îl alesese deputat. Burac îmi spune că
ştie de la Vatamanu
că alegătorii lui M. şi Dr. vor să le retragă acestora mandatele de deputat.
Marele patriot Dr. ar trebui să se retragă el însuşi: „Curierul de seară” a dat
în vileag denunţurile sale la adresa lui Şoltoianu şi altora. Mărturii
nimicitoare… Ruşine şi oprobriu, ba chiar blestem: din cauza lonzincomanului Dr.
oamenii aleşi ai acestui pământ au făcut puşcărie…
Deci, la
Bacău … Printre evenimentele importante nu doar pentru mine,
cred, este interviul pe care l-am realizat cu Andrei Pleşu. Minte clară, spirit
ales, trezorier al marilor înţelepciuni, protagonist abil al înaltelor
speculaţii filosofice.
Vizită la „Anticariatul” din Bacău unde, împreună
cu Vieru, Cimpoi, Caţaveică, alegem cărţi excepţionale, la preţuri de până la
sălbaticele majorări. Găsesc şi vreo 20 de numere de „Secolul 20” care îmi lipseau din
colecţie (am mereu cu mine fişa cu ceea ce… am).
Gabriel Bacovia, fiul sexagenar al marelui poet,
prezent şi el la jubileul de 110 ani din ziua naşterii ilustrului său părinte.
Pare a confirma ipoteza că oamenii mari sau nu au progenituri, sau de le au,
acestea se arată modest înzestrate spiritualiceşte, dacă nu chiar mediocre.
În drum spre Chişinău, trecem pe la Bârlad. Cunoştinţe
17.XII.
În „Livada cu vişini” protagonista, Ranevskaia, se
umileşte în faţa patriei, Rusiei, lăcrimând de emoţia revederii meleagurilor natale,
dând-o în sentimentalism fals-lacrimogen, pentru ca, brusc, să constate, cu
snobism şi impasibilitate: „Totuşi, trebuie să-mi beau cafeaua”, procedeu prin care
Cehov ne dezvăluie într-o clipită caracterul, felul de a fi al moşieresei
superficiale şi ridicole la ale ei… Vroiam să spun că procedeul ca atare sau
unul asemănător a fost folosit încă de Homer. Astfel, după ce-şi văd cei şase
companioni sfâşiaţi de Scila, Odiseu şi camarazii săi ar fi cazul să se pună pe
căinat, pe bocit. Însă, până a se deda jelirii, ei se aşează de-şi prepară
cina, şi nu oarecum, ci migălos, fără grabă, gospodăreşte. Abia după ce-şi pun
burta la cale, dânşii trec la îndeplinirea ritualului deplângerii jertfelor,
timp în care câte vreunul picură de somn, ba chiar doarme în toată legea. Pot
apropia aceste optici, ale lui Homer şi Cehov, tratându-le efectul ca
modalitate de a înfăţişa inconsistenţa solemnităţii sau acel pas ce desparte
tragicul de ridicol. Cu toate că Aldous Huxley interpretează oarecum altfel
cazul homeric, iar eu nu ţin să susţin că distinsul autor britanic nu ar avea
dreptate: „Homer, însă, preferă să spună Adevărul Total. El ştie că şi oamenii
crunt îndureraţi trebuie să mănânce; ştie că foamea e un tiran mai aprig decât
durerea şi că nevoia de a o potoli trece înaintea lacrimilor”.
Cred, însă, că Huxley o cam ia spre fiziologic, pe
când, se vede, Homer se gândi la eticism, la situaţia neobişnuită ce apare în
urma amestecului de sentimente măreţe cu
altele, hai să zicem, cotidiene, ordinare, „de duzină”.
18.XII.
Într-o poezie de Mariana Marin citesc despre
„firişorul de păr câinesc crescut pe vârful nasului” şi versul acesta deocheat
îmi aminteşte de primul spectacol al unui teatru de marionete văzut în viaţa
mea de copil. Nu ştiu nici cum se intitula piesa, nici despre ce era subiectul.
Nu-mi amintesc nici câţi ani aveam pe atunci. Ştiu doar că spectacolul se dădea
sub cerul liber, la Grajd ,
în faţa clădirii cârmuirii colhozului. O păpuşă barosană – doar asta mi se
re-arată distinct – tot striga hazliu (ce mai hohoteam!): „Într-o
noapte-ntunecoasă mi-a crescut un păr pe nas, nas, nas!”. După această replică
„celebră” din copilăria mea cineva ar putea spune despre ce spectacol era
vorba.
Noapte de vară. Lume multă la spectacol. Noi,
picii, în faţa tuturor, aşezaţi la pământ, privind vrăjiţi în sus, spre
paravanul de după care apăreau păpuşile, una dintre care striga obsesiv şi
caraghios: „Într-o noapte-ntunecoasă mi-a crescut un păr pe nas, nas, nas!” Nu un fir de păr, ci „un păr”, în spiritul
frazelor şchioape din acele vremuri de trecere de la I-D -ciobănism la o normalitate
a expresiei româneşti…
Vremuri grele. De aia şi intru pe la D. Popovici , adjunctul
ministrului comerţului. Într-o speranţă oarecare. Pe când mă aflu în biroul său,
îi telefonează cineva şi, după exclamativ-sugestivul „Doamne fereşte!” al lui
Mitică, îmi dau seama că e vorba de un caz penibil. După ce încheie discuţia
telefonică, Popovici îmi spune că cineva, prin intermediul unui copil, îi
telefonează soţiei lui Vasile Vâşcu, spunându-i că i-a decedat soacra. Biata
femeie se gândeşte cum să facă: să-i dea telegramă soţului ce se află la
puşcărie? Dar, până să găsească soluţia definitivă, comandă un taxi, apoi
cumpără două coroane pentru înmormântare, pleacă spre satul soacrei… Noroc că o
întâlneşte pe sora soţului, care se miră la văzul accesoriilor funerare,
întrebându-şi cumnata ce e la mijloc, dar ea, în sinea sa, zicându-şi că acolo,
în Rusia puşcăriilor, i-o fi decedat fratele Vasile. Biata femeie cu coroanele
în mână îi spune ce şi cum, aflând însă de la cumnată că mama soacră e bine,
sănătoasă, şi hai, ambele, să ascundă întristătoarele, înfricoşătoarele cununi…
Cineva făcuse gestul cu un scop perfid: să ducă
sau mama, sau fiul la vreun atac de cord. Se vorbeşte că Vâşcu se întoarce
curând şi ştie el ce ştie, unii pot avea neplăceri. Popovici zice că, în mafie,
e amestecat inclusiv Bob., actualul şef la comerţ. De ce nu? Deja au fost
publicate documente despre turnătoriile bob.-eşti la securitate…
Vremuri grele… De la ministerul debandadei
comerciale intru alături, la magazinul de fructe şi legume „Vara”. Sora lui
Liviu Damian e aici, dar se face a nu mă vedea, dându-mi de înţeles că ar fi
bine să nu-i acord nici eu atenţie; nici barem să o salut. Fiindcă-s vremuri
grele. Marfă puţină şi necalitativă. De aia dumneaei, sora mândrului poet, a
desfăcut două pachete de plastic cu mere şi din unul alege fructele ce i se par
mai puţin arătoase, mai puţin calitative, punându-le în locul altora, frumoase,
pe care le „sustrage” din celălalt pachet. Stă cu spatele paravan spre
vânzătoare, să nu fie zăpsită, să nu fie somată. Pentru că vremurile sunt cu
adevărat grele. Un kilogram de mere ajunge la 5 ruble – şi cum să duci tu acasă
aceste fructe nearătoase, necalitative?
Vremuri grele. Şi sora poetului nu merită
nicidecum să fie suspectată, „acuzată” pentru gestul ei lipsit oarecum de demnitate…
Dar parcă numai al ei?...
Pe aceasta de sus am văzut-o cu ochii mei, iar cea
care urmează am auzit-o.
Cică, un şofer de autobuz de pe ruta 23 se vorbise
cu o cunoştinţă de a sa în felul următor: „Doamnă, vin-o în fiecare dimineaţă
şi cam o oră şi jumătate, două fă-o pe taxatoarea în autobuzul pe care-l
conduc. Compostatoarelor le pui un hap de hârtie în cioc, să vadă călătorii că
ele nu funcţionează, şi prinzi a strânge câte 15 copeici de căciulă, de broboadă.
Le dai şi bilete, pentru că, printr-un om de-al meu, am făcut la tipografie un
număr bun de bilete. Deci, în vreo 2 ore, eu iau, cu suitul-coborâtul, cam la o
mie de inşi. Iese, adică, la 150 de ruble. Le împărţim în trei: dumitale, mie
şi tipografului. Iei 50 de ruble şi – la revedere, până mâine dimineaţă! Chiar
dacă vrei să vii doar 20 de zile, 10 din lună odihnindu-te, tot faci la o mie
de ruble. Şi face, doamnă, zău că face, pentru că un kilogram de carne e cam
60-70 de ruble. Şi nimeni nu-ţi dă mai ieftin. Aşa că, până trec ei, legiuitorii,
la economia de piaţă, noi, ceilalţi, trebuie să ne descurcăm cumva, nu? Astfel
că, stimată, doamnă, caută-ţi o geantă de taxatoare şi – la muncă! Timpurile şi
preţurile ne aşteaptă!”
20-26.XII.
Imprimăm o tele-emisiune poezie-muzică. Participă
Gr. Vieru, D. Matcovschi, Iu. Filip, alţii.
În clădirea fostei societăţi de
prietenie cu ţările de peste hotare (acum nu mai ştiu cum se numeşte; posibil,
într-un mod general-democratic sau chiar afişat-democratic, însă este diriguită
în continuare tot de învederata, acum câtva timp, antinaţionalistă,
prosovietica Scal.… Asta e, s-a reorientat şi a fost acceptată în noul cerc
strâmt de cei cărora le-a organizat călătorii gratis în străinătate, le-a
prestat diverse servicii dubioase…
La librăria „Luceafărul” – o dubioasă lansare de
carte sau pseudo-carte a bravului, cu adevărat, gospodar al podgoriilor din
împrejurimile Huşilor – Ioan Neamţu. Specialist în viticultură ce are şi patima
versului, susţinută de relaţiile pe care le poate întreţine un vin precum „Busuioaca
de Bohotin” sau „Zghihara”. În drum spre Bucureşti sau invers, au făcut popas
la dl Neamţu şi Vi., şi Tocuşor, care, de altfel, l-au şi elogiat la premiera
cărţii, a 13-a, precum remarcă autorul care nu pare a fi superstiţios:
rezervele materiale ale dânsului îi permit să fie optimist în tranşarea
relaţiilor cu editurile…
Ieri, în zi de Crăciun, pe care clericii „noştri”
rusofili nu o acceptă încă oficial, ţinându-se de absurdul 7 ianuarie – Crăcuin
după Anul Nou! – ne vizitează la US
un grup de literaţi din Slatina. Cei mai interesanţi – pentru că au avut şi un
recital – mi s-au părut poetul Paul Aretzu şi prozatorul Fulga. O prea
sentimentală fiinţă Cluceru… O ceată de 30 de persoane din Reşiţa.
Es. şi-a băgat în cap că e un tip de excepţie,
batjocorindu-i pe toţi ceilalţi şi etalându-şi orgoliul de clovn şi pigmeu. Pe
mulţi i-a jignit, puţini i-au ripostat. Cu mine, însă, treburile îi merg ceva
mai greu. Alaltăieri, i-am făcut pălăria… zburătoare. Cimpoi, Suceveanu, care
au fost martorii întâmplării, fac haz pe seama pălăriei ce primi un şut în fund
(are şi pălăria fund, nu?), escaladând biroul preşedintelui Uniunii.
Ieri seară, Gorbaciov îşi anunţă demisia. Ianus
privi înseninat cu chipul său bifrons în urmă şi în viitor. Ne recunosc
independenţa statală SUA şi Canada. Cele mai multe, însă, vor depinde numai şi
numai de noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu