CU GENUNCHII PE ZARURI şi SURDINA IMNULUI

Leo Butnaru. Cu genunchii pe zaruri (poeme). Buc., „Tracus Arte”, 2014, 488 p.

Pe 19 noiembrie curent, cartea a fost lansată la „Gaudeamus”, avându-i de prezentatori competenţi şi generoşi pe Ion Bogdan Lefter, Mircea V. Ciobanu, Ştefan Hostiuc.

*

Tatiana Veciorka (Tolstaia), Surdina imnului (poeme). Traducere Leo Butnaru. Ed. „Charmides”, 2014, 140 p.

Tatiana Veciorka (Tolstaia; 1892 – 1965) a făcut parte din „Sindicatul futuriştilor” ruşi, colegi fiindu-i I. Terentev, I. Zdanevici, Iu. Marr, A. Ciacikov. Semnează frecvent în publicaţiile literare periodice din Rusia şi Transcaucazia. Dacă primele volume de versuri, „Tandreţe neajutorată” (sub formă de manuscris) şi „Magnolii” (ambele apărute la Tbilisi în 1918), îi sunt marcate de influenţa Annei Ahmatova, în cea de-a treia carte, „Ispita afişelor” (Baku, 1920), este evidentă orientarea spre futurism. Volumul tradus în limba română e o antologie reprezentativă.

POEME DIN

Şah

Bruma răstigneşte fluturii pe geam.

Lumea e mai simplă, retuşată-n brun.

Vântu-i starea pură de nitam-nisam.

Vinul nu-i cuminte, însă e mai bun.

Frunzele pe drum – pomelnic cu amici,

Rude de prin sate ori de prin oraş,

Scriitori ce-au fost până mai ieri pe-aici

Şi păreau uitaţi de-a Styxului luntraş.

Ce concluzii oare s-ar mai potrivi

Pe etern tipar de viaţă şi de moarte?

Nu-i răspuns pentru „A fi sau a nu fi?”…

Disperarea noastră –  bucuria lor

Este o rocadă de făclii în noapte

Când şahist e chiar Supremul Jucător.

Dincolo de suprafaţă

Mai întâi – schimbarea la faţă

apoi a Domnului privire fierbinte

trece dincolo de suprafaţă

întâmplându-se şi

schimbarea la minte.

Abia-abia

Printre nori

abia-abia

chipul lui Dumnezeu se arăta

şi zicea:

„Ghici ghicitoarea mea”.

Dar ştii,

sigur că ştii, Doamne, – chiar asta o facem

de când lumea…

Cămaşa

Când mi se păruse că mă cam părăseşte norocul

am mers pe la celebre firme – Versace

Cardin Boss New Man Lacoste

Zara Escada etcetera

pentru ca pe toate uşile lor să văd acelaşi aviz:

„Nu recondiţionăm cămăşi în care v-aţi născut!”

Probabil

acestea nu mai sunt la modă…

AZI, LANSAREA LA USM A VOLUMULUI LUI RĂZVAN VONCU "O ISTORIE LITERARĂ A VINULUI ÎN ROMÂNIA"

Acum doi ani, când, de la o distanţă de câţiva kilometri, priveam peste hotarul (politic) al Armenia spre Muntele Ararat din Turcia (armenii îl consideră Muntele-Tată al neamului lor), sigur că îmi aminteam de ce citisem în Vechiul Testament: că în a şaptea lună de plutire pe apele Potopului, Arca lui Noe „s-a aşezat” pe Muntele Ararat şi înţeleptul, dar şi curajosul ei năier a început să crească fel de fel de plante, printre care şi viţa de vie, după care, din roadele acesteia, a făcut vin „care a fost atât de bun, încât s-a îmbătat” (Noe).

Iar în studiul său amplu sa „O istorie a vinului în România”, care va fi lansată azi, la ora 15, 00, la Uniunea Scriitorilor din Moldova, Răzvan Voncu porneşte de la „vinul sacru”, al împărtăşaniei, trecând prin spaţii vinicole, istorie a oenologiei, prin birourile şi cărţile multor scriitori români, pentru a trage concluzia că: „vârstele vinului coincid cu cele ale culturii şi civilizaţiei româneşti, deci şi cu cele ale literaturii”.

Aşadar, astăzi, la 15, 00, va avea loc lansarea cărţii. Sunt invitaţi toţi interesaţii, doritorii, iubitorii de vinuri alese, de literatură tare, foarte bună.

ÎNTRU COMUNIUNE

11.XII.1994

Iar ca cei care avem o anumită atribuţie la purtarea întru adevăr şi frumos a logosului, putem găsi semnificaţii prelungitoare de emoţii şi în cele ce spune spre sfârşitul Epistolei către Efeseni Apostolul Pavel (6-19): „Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina”…

Evident, în acel periplu, am fost mereu însoţiţi de pescăruşii a trei mări – Neagră, Marmara şi Egee. De data aceasta ei, pescăruşii, mi s-au părut mai… cuviincioşi, mai puţin obraznici, de cât i-am cunoscut altădată. Uneori însă, săgetau totuşi spre platourile cu resturi de mâncare, pe care cineva dintr-ai noştri le lăsau pe punte, până vin ospătarii să le adune. Deci, nici de data acesta pescăruşii nu m-au putut abate de la un gând mai vechi, deloc de duioşie, deloc de bucurie… Precum de-atâtea alte ori, şi de data aceasta am fost derutat de necurmata agitaţie a lor, de flămânzenia lor în amestec cu frica, de crizele lor nervoase, de blestemul lor tânguit şi nostalgia lor nealinată… Ce e cu destinele astea sperioase, mereu în alertă?

Drept răspuns, zadarnic am încercat să-mi reamintesc vreo legendă, vreo parabolă despre pescăruşi, despre albatroşi. Dar de „Albatrosul” lui Baudelaire îmi aminteam, precum şi de cel al lui Nicolae Labiş.

13.XII.

Odată ce recitesc, după mai bine de 20 de ani, „Caietele” lui Camus, să mai şi extrag ceva din ele, de altfel şi unele detalii pe care le subliniasem încă atunci, când, având vreo 20 şi ceva de ani,  nu părea să pricep prea mare lucru în subtilităţile unui angajament literar de perspectivă nestrămutată. La p. 66: „Simt nevoia să simt propria mea persoană în măsura în care ea este sentiment a ceea ce mă depăşeşte. Simt nevoia să scriu din când în când unele lucruri care parţial îmi scapă, dar care tocmai dovedesc tot ce este mai puternic decât mine în mine însumi”.

În clipa aceasta, în Cecenia mor oameni tineri, frumoşi, inimoşi, viguroşi. Dezmăţata asta de Rusie, târfa asta ekaterino-imperialistă a tăbărât peste muntenii Caucazului, la Groznîi e groaznic. Ce blestem pe capul popoarelor deşelata asta de curvă boreală, care îşi avortează viitorul în războaie!

ANTOLOGIE VELIMIR HLEBNIKOV

La Editura „Alfa”, Iaşi, e în curs de apariţia ampla antologie de poeme „Legea scrânciobului”  a protagonistului avangradei ruse Velimir Hlebnikov (1895 – 1922) în taducerea subsemnatului. Volumul va avea 440 de pagini.

Fragment din prefaţă

Poet vizionar, Hlebnikov se considera în stare să prevadă mersul istoriei, elaborând chiar şi o lege a generaţiilor. Spera ca, prin sinteze informaţionale, să apropie metodele ştiinţei de cele ale artei, spre a se ajunge la o neomitologie şi o supralimbă a omenirii (libere). Chiar dacă partea de utopie nu rămâne decât utopie, în toate calculele lui Hlebnikov impresionează, să zicem, o coincidenţă extraordinară: în anul 1912, poetul se întreba dacă „nu e cazul să aşteptăm, în 1917, căderea statului?” Reia ipoteza peste doi ani, publicând un registru cu datele prăbuşirii marilor imperii. În dreptul anului 1917, în loc de numele vreunui stat concret, menţiona doar: „Oarecare”. Ba mai mult, îi expediază lui A. Narîşkin, ministru în guvernul rus, această Schiţă asupra prezicerii viitorului în care, prin acea cădere din 1917, era vizată, bineînţeles, Rusia. (Într-o notiţă autobiografică renunţă la enigmaticul „oarecare”, precizând că a publicat şi placheta Magistrul şi discipolul – „dialog în care este determinat anul căderii Rusiei, 1917”. În acelaşi conext, să ne amintim că în romanul „Demonii”, 1871-1872, parcă şi Feodor Mihailovici Dostoievski ar fi anticipa, printr-o suită de aluzii şi simboluri, dezastrul Rusiei de după 1917.) În poemul Moscova, tu cine eşti? metropola rusă este numită „mondială complotistă” (să reţinem: textul datează din 1921, adică de după revoluţia din octombrie, când deja bolşevicii îşi dădeau pe faţă adevăratele intenţii!), în el întrevăzându-se, parcă, şi sângeroasa vânătoare stalinistă de vrăjitoare („duşmani ai poporului”): „Oare nu li se va cere/ Ştiinţelor de a-şi răstigni/ Pe tăiş de brici bărbaţii/ Înţelepţi, ce vor apune/ Peste cărţile bătrâne/ Cu elevii la un loc?” Peste un an, scrie: „Mâna o ridic spre a vă preveni/ Că vă pasc primejdii”. Aceste şi alte descoperiri sau doar excepţionale intuiţii, îi fac pe unii exeigeţi să-l situeze pe Velimir Hlebnikov în preajma remarcabililor filosofi sau, uneori, chiar să-l compare cu ei. Dar, spre o mai adecvată cumpănire şi stabilire de criterii, se cere a preciza că, în ansamblul ei, opera hlebnikoviană nu e, totuşi, una strict filosofică (sub aspectul exigenţei profesionale), însă ea se remarcă nu doar ca un fenomen unical al culturii ruse, ci şi al celei universale, nu de puţine ori fiind sincronă cu ideile filosofice ale începutului de secol XX, iar alte idei, ce aveau să domine finalul aceluiaşi veac, anticipându-le. Un exemplu edificator ni-l oferă poemul Ladomir (titlul e un neologism, în sensul de ordine mondială; am putea accepta chiar această noimă, pornind de la sinonimile... româneşti ale rusescului lad = mod, cale, metodă, modalitate, sistem, manieră, sens, spirit etc. care, prin deducţie generalizatoare, ne pot duce cu gândul la atât de untilizata astăzi  sintagmă  ordine mondială). Prin concepţia  ladomir-ului şi a celei de „mîslezema” (de la: mîsl’ = gând, idee; deci, în româneşte, ar fi: ideozemă, noţiune ce defineşte o unitate semantico-izomorfă afină cu ceea ce se înţelege,  astăzi, prin noosferă), în anii ’20 ai secolului trecut Hlebnikov întreprindea  tentativa de analiză a elitelor intelectuale, asemeni Societăţii preşedinţilor globului pământesc din proclamaţia cu acelaşi titlu. El  considera că astfel de organizaţii  acumulează cunoştinţe de un caracter novator, nevalorificate încă de  tradiţiile culturale ale entropiei mondiale şi care i-ar permite omenirii să facă un salt spre  cunoaşterea superioară, concluzionând că, într-un viitor nu prea îndepărtat, graţie accelerării ritmului existenţei şi creşterii extraordinare a cantităţii de  informaţii, ştiinţa propriu-zisă va deveni un privilegiu al elitelor intelectuale, care vor dispune exclusiv de cele mai sigure surse de elaborare, canale de transmitere şi mijloace de păstrare a informaţiei. Prin urmare, atare concepţii se înscriu în contextul noosferei şi pot fi tratate drept corespondenţe ale principiilor ce stau la baza noologiei contemporane. Cu toate că în alternanţa binelui sau răului, alias – superiorului sau josnicului, poetul vedea o lege a scrânciobului, conform căreia „stăpânirea pământului i-i menită ba omului, ba rinocerului”. Această idee-vers din 1912 e una din cele care avea să traseze un vector negativ-emblematic, să zic aşa, în perspectivele socio-politice mondiale. Oarecum, rinocerul lui Hlebnikov avea să-i anticipeze pe cei – ceva mai... jucăuşi! – ai lui Salvador Dalí care, în Jurnalul unui geniu, în 1953 visa să toarne un film într-o scenă a căruia, prin geamul unei case din piaţa romană Tavi, în bazinul fântânii arteziene sar şase rinoceri. Într-adevăr, de la un moment încolo, lumea prea începuse a fi bântuită de ideile ameninţătorilor rinoceri, expresia simbolico-ideologică sui generis având a o plăsmui magistral Eugen Ionescu în celebra lui piesă din 1959. (În poemul Menajeria, prima variantă a căruia datează din 1909, „în ochii săi alb-roşietici rinocerul poartă nestinsa furie a ţarului detronat, mai fiind şi unicul animal care nu-şi ascunde dispreţul faţă de oameni, de altfel ca şi pentru răscoala robilor. În el se tîinuieşte un nou Ivan cel Groaznic”. Ce... esenţializare, parcă, a unuia din posibilele mesaje implicite ale Rinocerilor  dramaturgului  româno-francez!)

Printre tezele şi ipotezele lui Velimir Hlebnikov este şi cea care lansează nobilul deziderat de-a ajunge să avem „o lume ca un poem”. E un postulat în lumina căruia versul nu mai e tratat doar ca fenomen pur estetic, el devenind element imanent, constituent al lumii. Atare particularităţi şi tendinţe îi asigură o perpetuă actualitate creaţiei lui Hlebnikov pe care contemporanii săi îl supranumiseră „minune care a ajuns până în zilele noastre”. I se mai spunea întemeietor al „unui întreg sistem periodic al cuvintelor” şi „Lobacevski al limbajului”, probabil şi din considerentul că în spiritul acestui autor al uneia dintre primele geometrii non-euclidiene şi-a elaborat tezele despre „filologia imaginară”, cuvântul autotelic şi verbocreaţie, ceea ce l-a situat – consideră anumiţi exegeţi – printre savanţii de renume mondial, ca W. Von Humboldt, A. Potebnea sau F. de Saussure.

Este protagonistul introducerii verslibrismului în poezia rusă, lucru înţeles şi apreciat la justă valoare de reputatul teoretician Iuri Tînianov care scria că deja a fost depăşită „epoca în care metrul, măsura sau rima, «muzicalitatea» ca înfrumuseţare puteau constitui o noutate; din contra (şi în aceasta constă semnificaţia esenţială a creaţiei lui Hlebnikov), noi am devenit foarte sensibili la muzica semnificaţiilor în vers, la acea ordine şi structură în care cuvintele sunt transfigurate”.

Astfel, în tripla-i ipostază de literat-savant-filosof, Velimir Hlebnikov, cel care avea ca ideal albina, tautologic numită (şi) muncitoare, este considerat, pe bună dreptate, un adevărat fenomen al modernismului rus şi – de ce nu? – un clasic al avangardismului artistic universal. Pentru că, dincolo de determinările etno-naţionale, localiste ale budetleanismului, viziunea sa, în sens de concepţie, şi chiar viziunile, în sens de percepţie a unor imagini tainice, care i se relevau în mod aproape providenţial, au un accentuat caracter novator în care, nu fără temei şi exemplificări demne de atenţie, anumiţi exegeţi întrevăd (şi... între-aud!) o protorezonanţă socioculturală a postmodernismului în filosofia şi arta finalului de secol trecut (XX).

  

Leo Butnaru                                          

(Îmi zic că lumea)

Din desagă

Pe duşumea se-mprăştie boarfele. Îmi zic

Că lumea nu-i decât

Un zâmbet strâmb,

Cald încă pe

Buzele spânzuratului.

                    

1908

POEME DIN REVISTA "CONTRAFORT"

Ab initio

În vetre ardea tizicul ce fusese-n ocolul vitelor tăiat-straturi cu hârleţul

Într-o geometrie de dreptunghiuri, pătrate păioase, uscate

Prin curţi, pe sub garduri în vară-toamnă, până să vină îngheţul.

Din pitulate tulpini de hogeaguri se desfăceau imense flori de fum peste sate

Prin care timpul trecea iute, încât adevărul nu avea când să apară deplin

Măcar cât să-l scrii pe un timbru, pe o frunză uscată, de fân, de pelin,

Iar dacă totuşi, parcă, apărea în sfârşit, scurt, printre generaţii, pe apucate,

Deja erau morţi ţăranii care îl aşteptaseră, nu li se mai putea face dreptate –

Atunci, îmi amintesc, sau ceva mai târziu, poate că,

Te-ai născut tu, prima mea poezie, ca o armonie sălbatică.

Era miez de iarnă cu apa trează în cristelniţă, sub bolta bisericii şi-a zilelor,

Trează era agheasma-n noaptea de Iordan cu puşcaşii-vânătorii mahalalelor

Ce-şi aveau cartuşele bătute cu hârtii colorate, confetti, spre bucuria îngerilor

Cărora de fapt şi eu le-am citit acea primă poezie fulguitor răspândită

Ca ninsoarea ce făurea în plutire, spuneam, o armonie sălbatică, nedomesticită.

Elegie la pragul Diotimei

Pe când încercam să elucidez nuanţa diferenţei

dintre adâncul timpurilor

şi timpurile Adâncului

când e nevoie de pauză în sentimente

dar de o intensitate în raţiune

însă mai ales – predestinat – în zona specială

interzisă muritorilor, zonă în care

dăinuie Dumnezeu-Atotputere-Atotapărare

mereu în unghiul de prezenţă

şi nicicând în unghiul de vedere

din toate astea şi pe mine ceva însumându-mă

ca pe o suită de mituri despre mine însumi

drept dovadă din acest scurt serial (viaţa omului)

că sunt atât de real în

generala abstracţiune

dar mai ales intuiţie a ceea ce are

şi încă nu are nume – aşadar

pe când – în concentraţii atente –

încercam să elucidez oarece diferenţe cât mai latente

mă pomenii la pragul preotesei din templele profeţiei –

Diotima – cea care, atemporal,

izvodeşte etern pentru-ntâia oară noţiuni

ca şi cum punându-le acestora nume

printre ele botezând însăşi noţiunea de botez

numind însăşi noţiunea de nume

şi atâtea altele – un infinit, ai zice, – noţiuni care deja

apar pline de sens, de  miez în lumea elenă din care

neamânat au prins a fi cărate în alte limbi

în alte minţi

la alte popoare;

cărate în imense care imaginare

scârţâitoare sub greimea bogăţiilor de noţiuni

aduse în zile de marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică

şi luni – hăt din timpurile când respectivele zile retrospective

şi întreagă săptămâna

de asemenea încă nu erau noţiuni

nu aveau nume;

erau ca nişte absenţe

când neştiinţa ce ar însemna să însemne acele zile

de la un moment încolo prinse să prindă contur în ştiinţă

de noţiuni inteligibile

şi chiar înţelepciune

din nefiinţă în fiinţă abstractă trecând deja

concomitent cu botezul imaginar

pe care ad hoc li-l oficia Diotima.

Ghilotina inevitabilă

 Pentru crima de-a comite mici fragilităţi şi graţii

Înalţi o ghilotină chiar în roua de pe flori.

                                                  Arcadie Suceveanu

…dincolo de ghilotina străvezie.

                                                    Leo Butnaru

Mă întreb de ce scrie poetul despre ghilotină:

L-o fi inspirat Galateea cea încă informă, de tină?

Ce ascunde el în fişierul computerului

Sau în neagra mapă?

E de presupus că primul om decapitat a fost  (humus) homo

Cel experimental, de humă

Care încă nu ieşise din proiectul Domnului în forma cea bună

Iar întâia ghilotină a fost o simplă (sapiens) sapă.

Poate că lui Tudor Arghezi sau Arcadie Suceveanu le-ar fi plăcut şi aşa

Homo sapiens – ceva mai colţuros

Numai că primul poet român avea să apară pe lume

Abia peste un noian de ani

De parcă mai întâi ar fi trebuit

Să parcurgă jumătate din infinit

Ca Brâncuşi, pe jos.

Sigur, undeva există Parisul Atot-universurilor

Şi poate chiar România în vreo galaxie

Mai întâi ţară cu un singur omulean, timid

Dar gânditor

Întrebându-se de unde să-şi ia consoarta (ba nu –

Mai întâi soarta) – moldoveancă, olteancă

Sau bucovineană, dacă nu chiar ardeleancă etcetera?

(Ajuns aici, nu pot face abstracţie că, după numele matern

Eu, pruto-nistreanul, par să am un o jumătate de paşaport

O jumătate de viză

O jumătate de atu

Fiind Munteanu). În fine

Deja carpatin

Revin

Pentru a pune, cum spuneam, întemeiere de popor

De pre-Burebista

Ca să nu mai vorbim de pre-Traian

După care să compună intraductibilul cuvânt dor.

Mă rog, atunci era otova libertate în alegere şi aşteptare

În spaţiul astral

Şi în cel pre-blagian, unduitor

Iar întâiul francez, pe când era gal

Avea deja vag în proiect transsecular inevitabila ghilotină căreia

Într-un final fatal

Mi-ar veni să o numesc galotină

Şi aceasta iar făcându-mă să mă întreb de ce prietenul din Arcadia

Contra cuţitului ei îşi ridică scriitoarea mână atât de pacifică

Adică ridică universala, generala, emblematica mână

Care, ciuntită, pentru scribul timpurilor

(Cât ele însele în propria lor vecie transvremelnică se încap)

Deci mâna ciuntită ar fi la fel de trebuincioasă

Ca şi ameninţatul său cap

Ce ar putea sta, însângerat, pe displayul computerului

Ca pe tava de argint a Salomeei

Capul Sfântului Ioan, Botezătorului

Sub barba însângerată a căruia agonizează

Cu supremul, dumnezeiescul alfabet

O infinitudine de pixeli

Şi clănţănitoarea, atât de nerăbdătoarea ghilotină

A clipei

Şi clapei delete.

Tropicul Cancerului

Mă visam prin locuri unde nu am fost niciodată

de ghid sigur însă având poezia

ca pe un spirit pur al lui Ovidiu. Eram cam

prin locul unde printre umbre lungi de palmieri

ca printre degete curge

curentul şi undele oceanului

pe unde

cu câteva zeci de paşi mai departe de ţărm

atârnă abundent cartofii aerieni ai arborilor kiwi

pe sub care

din vreme în vreme apare

târâtoarea liană a vreunei şarpe

modificând arhitectura prafului

astfel în mintea mea

împreunându-se arhitectura copacilor

(un titlu de carte a lui Ritsos) cu

arhitectura prafului

şi arhitectura sonoră a psalmului: Veniţi fraţilor

să vedem ţărâna şi praful din care am fost zidiţi.

Aleluia!

Rocada. Nimic nou

Lumea îşi revizuieşte drastic măsurile,

Face rocadă tristeţea cu bucuria;

Ce era mic – devine, mare, cât stelele,

La Barcelona Messi devine Messia.

Proverbe, filosofie ajung mai nimic,

Totul înseamnă creierul cât firul de mac;

Face rocadă uriaşul cu un pitic,

Etaloanele sunt demascate, se desfac.

…Nimic nou. Revizuirile se repetă.

Răbdare şi tutun. Ba nu – marijuana

Pe care ţi-o-ntinde moartea, târfă cochetă.

Pădurile deja cresc în formă de cruce,

Palma Lui Dumnezeu îşi redeschide rana

Şi ce era râvnit – se-ntoarnă şi se duce.

Copil alergând

Copil fiind

alergam, alergam întru întâmpinarea Lui

şi nimeni nu putea să-mi spună

că nu aş fi alergat în direcţia cea bună

pentru că Dumnezeu e pretutindeni.

DIN CARTEA LUI ARCADIE SUCEVEANU

LEO BUTNARU, POET AL „TEXISTENŢEI”

Alături de alţi câţiva (nu prea mulţi) scriitori, Leo Butnaru reprezintă spiritul de emancipare categorică şi definitivă a literaturii din Basarabia de sub dominanţa clişeelor tradiţionaliste, noua ei imagine ce se vrea integrată fără rezerve în circuitul de valori general-româneşti. Încă de la debutul său din 1976 cu placheta Aripă în lumină, el se înfăţişează ca un poet eminamente modern, de structură intelectuală, dezinhibat, bun cunoscător al literaturilor lumii. El evită în mod programatic lirismul serafic, formulele retorice, declamativ-oralizante ce dominau contextul, şi se aventurează pe calea unei poetici a faptului de cultură, narativ-prozastice, livreşti. De atunci, scrisul său a cunoscut o evoluţie lentă, în trepte, lăsându-se mai apoi integrat cu uşurinţă în noua epistemă modernă şi postmodernă. Optzeciştii de azi îl revendică şi îl înglobează demersului lor radical-reformator, „antipăşunist” şi postmodernist; spiritele mai inhibate însă îl califică drept un poet „făcut”, mimetic, „fără de trăire”, artizanal-livresc şi, bineînţeles, „iconoclast”, demolator al armoniilor patriarhal-autohtoniste. Consecvent manierei de început, pe care şi-a (re)adaptat-o „din mers” la noile precepte poetice, el nu şi-a schimbat formula nici în anii de luptă naţională, exprimându-şi atitudinea civică în termeni ironici, persiflanţi, într-un demers desolemnizant, tragico-parabolic. Spre deosebire de alţi colegi ai săi, Leo Butnaru nu s-a arătat preocupat nici de edificarea unui statut civic, n-a cultivat poza mesianică, deşi temperamentul şi calităţile sale oratorice l-ar fi putut propulsa într-o poziţie socială privilegiată, de tribun sau „patriot al neamului”. Om puternic şi cu caracter, intransigent cu sine şi cu alţii, a ales să rămână fidel condiţiei de profesionist al scrisului zilnic, de intelectual care îşi nutreşte talentul din cărţi şi biblioteci, fidel programului său de reformare a viziunii poetice, de impunere a unor tehnici artistice avansate. Ca bun strateg al propriei creaţii, are şi acea vocaţie managerială atât de necesară scriitorului de azi pentru a-şi putea tipări şi promova producţiile literare. Datorită acestei calităţi, ce-l face prezent în mai toate revistele din întreg spaţiul limbii române, şi-a creat un bun (re)nume literar, devenit azi un reper al noului demers al literaturii basarabene.

Leo Butnaru face parte din categoria scriitorilor stăpâniţi de ispita totalităţii. Puţine genuri literare au rămas nefrecventate de el. Cultivat şi prolific, cu un potenţial de creaţie considerabil, dublat de un bun eseist şi teoretician al artei, antrenat aproape fără pauze în exerciţiul scrisului, a dat la lumină până în prezent zeci de cărţi de poezie, proză, eseistică, interviuri, traduceri, jurnal, literatură pentru copii. Dar ecuaţia personalităţii sale este definită, esenţialmente, de poezie.

Poemele de început impresionau prin lipsa discursivităţii, prin raţionalismul lor antisentimental şi prin prozaismul lexicului. Aceste particularităţi îl diferenţiau faţă de componenţii promoţiei sale, dar nu se pliau pe orizontul de aşteptare al cititorului din Basarabia anilor '70, obişnuit cu un alt tip de poezie – lirică, declamativă, aurorală şi diafană precum se credea că sunt timpurile de afară. Leo Butnaru vine cu un alt tip de discurs, estetizant, ce se alătură eforturilor de de-orficizare şi de-retorizare a poeziei. Sentimentele şi ideile sale, cizelate şi radicalizate, se contaminează de o frenezie livrescă, de un nedezminţit gust pentru parabolă, ca în acest Motiv hispanic: „Ai! Între albii muri hispanici / negrii tauri ai tristeţii! (Federico Garcia Lorca) Lăsând toreadorul nemişcat / reuşi să fugă din arenă. / Îşi spunea că la sfârşitul străzii / vor începe / libertatea lui şi tihna… // … dar i-apăru în faţă câmpul roş'- aprins / andaluzul câmp împurpurat / şi-nnebunitul taur îşi înfipse / coarnele-n ţărână / aruncând spre ceruri / rădăcini şi floare / sângele de maci”. Prin astfel de versuri uşor epicizate, „impersonale”, tânărul poet de atunci vroia să sugereze că poezia există şi în alte zone, dincolo de cotidian şi senzorial, în contextul lecturilor şi al autoreflexivităţii intelectuale, în afara instituţiei sacrosancte a rimei/ritmului.

Platforma estetică pe care se situează nu-i vor asigura o receptare şi o recunoaştere pe măsură nici din partea criticii literare, care, conform normelor axiologice general acceptate, consideră „mesajul”, „sinceritatea trăirii”, muzicalitatea drept cele mai importante criterii estetice.

În anii ce au urmat debutului, Leo Butnaru a continuat să impună, prin volumele Sâmbătă spre duminică, 1983, Formula de politeţe, 1985, Duminici lucrătoare, 1988, Şoimul de aur, 1991, o poezie emancipată, fantezist-livrescă, ce substituie emoţia lirică cu meditaţia filozofică, inefabilul cu insolitul expresiei şi paradoxul. Mai puţin interesat de uimirea şi miracolul pe care le are în mod obişnuit poezia, el mizează pe o formulă mimetizantă, pe demonstraţia hermeneutică, ce se adresează mai mult gândului şi mai puţin simţului nostru liric. În poemul Portretul artistului la tinereţe găsim această confesiune ce poate avea semnificaţia unei profesiuni de credinţă: „…aerul îţi trebuie mai mult / nu pentru a rosti / ci pentru a gândi cuvintele”.