Ab initio
În vetre ardea
tizicul ce fusese-n ocolul vitelor tăiat-straturi cu hârleţul
Într-o geometrie
de dreptunghiuri, pătrate păioase, uscate
Prin curţi, pe
sub garduri în vară-toamnă, până să vină îngheţul.
Din pitulate tulpini
de hogeaguri se desfăceau imense flori de fum peste sate
Prin care timpul
trecea iute, încât adevărul nu avea când să apară deplin
Măcar cât să-l
scrii pe un timbru, pe o frunză uscată, de fân, de pelin,
Iar dacă totuşi,
parcă, apărea în sfârşit, scurt, printre generaţii, pe apucate,
Deja erau morţi
ţăranii care îl aşteptaseră, nu li se mai putea face dreptate –
Atunci, îmi
amintesc, sau ceva mai târziu, poate că,
Te-ai născut tu,
prima mea poezie, ca o armonie sălbatică.
Era miez de iarnă
cu apa trează în cristelniţă, sub bolta bisericii şi-a zilelor,
Trează era
agheasma-n noaptea de Iordan cu puşcaşii-vânătorii mahalalelor
Ce-şi aveau
cartuşele bătute cu hârtii colorate, confetti, spre bucuria îngerilor
Cărora de fapt şi
eu le-am citit acea primă poezie fulguitor răspândită
Ca ninsoarea ce
făurea în plutire, spuneam, o armonie sălbatică, nedomesticită.
Elegie la pragul Diotimei
Pe când încercam
să elucidez nuanţa diferenţei
dintre adâncul
timpurilor
şi timpurile
Adâncului
când e nevoie de
pauză în sentimente
dar de o
intensitate în raţiune
însă mai ales –
predestinat – în zona specială
interzisă
muritorilor, zonă în care
dăinuie
Dumnezeu-Atotputere-Atotapărare
mereu în unghiul
de prezenţă
şi nicicând în
unghiul de vedere
din toate astea
şi pe mine ceva însumându-mă
ca pe o suită de
mituri despre mine însumi
drept dovadă din
acest scurt serial (viaţa omului)
că sunt atât de
real în
generala
abstracţiune
dar mai ales
intuiţie a ceea ce are
şi încă nu are
nume – aşadar
pe când – în
concentraţii atente –
încercam să
elucidez oarece diferenţe cât mai latente
mă pomenii la
pragul preotesei din templele profeţiei –
Diotima – cea
care, atemporal,
izvodeşte etern
pentru-ntâia oară noţiuni
ca şi cum
punându-le acestora nume
printre ele
botezând însăşi noţiunea de botez
numind însăşi
noţiunea de nume
şi atâtea altele
– un infinit, ai zice, – noţiuni care deja
apar pline de
sens, de miez în lumea elenă din care
neamânat au prins
a fi cărate în alte limbi
în alte minţi
la alte popoare;
cărate în imense
care imaginare
scârţâitoare sub
greimea bogăţiilor de noţiuni
aduse în zile de
marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică
şi luni – hăt din
timpurile când respectivele zile retrospective
şi întreagă
săptămâna
de asemenea încă
nu erau noţiuni
nu aveau nume;
erau ca nişte
absenţe
când neştiinţa ce
ar însemna să însemne acele zile
de la un moment
încolo prinse să prindă contur în ştiinţă
de noţiuni
inteligibile
şi chiar
înţelepciune
din nefiinţă în
fiinţă abstractă trecând deja
concomitent cu
botezul imaginar
pe care ad hoc
li-l oficia Diotima.
Ghilotina inevitabilă
Pentru crima de-a comite mici fragilităţi şi
graţii
Înalţi o
ghilotină chiar în roua de pe flori.
Arcadie Suceveanu
…dincolo de
ghilotina străvezie.
Leo Butnaru
Mă întreb de ce
scrie poetul despre ghilotină:
L-o fi inspirat
Galateea cea încă informă, de tină?
Ce ascunde el în
fişierul computerului
Sau în neagra
mapă?
E de presupus că
primul om decapitat a fost (humus) homo
Cel experimental,
de humă
Care încă nu
ieşise din proiectul Domnului în forma cea bună
Iar întâia
ghilotină a fost o simplă (sapiens)
sapă.
Poate că lui
Tudor Arghezi sau Arcadie Suceveanu le-ar fi plăcut şi aşa
Homo sapiens –
ceva mai colţuros
Numai că primul
poet român avea să apară pe lume
Abia peste un
noian de ani
De parcă mai
întâi ar fi trebuit
Să parcurgă
jumătate din infinit
Ca Brâncuşi, pe
jos.
Sigur, undeva
există Parisul Atot-universurilor
Şi poate chiar
România în vreo galaxie
Mai întâi ţară cu
un singur omulean, timid
Dar gânditor
Întrebându-se de
unde să-şi ia consoarta (ba nu –
Mai întâi soarta)
– moldoveancă, olteancă
Sau bucovineană,
dacă nu chiar ardeleancă etcetera?
(Ajuns aici, nu
pot face abstracţie că, după numele matern
Eu,
pruto-nistreanul, par să am un o jumătate de paşaport
O jumătate de
viză
O jumătate de atu
Fiind Munteanu).
În fine
Deja carpatin
Revin
Pentru a pune,
cum spuneam, întemeiere de popor
De pre-Burebista
Ca să nu mai
vorbim de pre-Traian
După care să
compună intraductibilul cuvânt dor.
Mă rog, atunci
era otova libertate în alegere şi aşteptare
În spaţiul astral
Şi în cel
pre-blagian, unduitor
Iar întâiul
francez, pe când era gal
Avea deja vag în
proiect transsecular inevitabila ghilotină căreia
Într-un final
fatal
Mi-ar veni să o
numesc galotină
Şi aceasta iar
făcându-mă să mă întreb de ce prietenul din Arcadia
Contra cuţitului
ei îşi ridică scriitoarea mână atât de pacifică
Adică ridică
universala, generala, emblematica mână
Care, ciuntită,
pentru scribul timpurilor
(Cât ele însele
în propria lor vecie transvremelnică se încap)
Deci mâna
ciuntită ar fi la fel de trebuincioasă
Ca şi ameninţatul
său cap
Ce ar putea sta,
însângerat, pe displayul computerului
Ca pe tava de
argint a Salomeei
Capul Sfântului
Ioan, Botezătorului
Sub barba
însângerată a căruia agonizează
Cu supremul,
dumnezeiescul alfabet
O infinitudine de
pixeli
Şi
clănţănitoarea, atât de nerăbdătoarea ghilotină
A clipei
Şi clapei delete.
Tropicul Cancerului
Mă visam prin locuri unde nu am fost
niciodată
de ghid sigur însă având poezia
ca pe un spirit pur al lui Ovidiu. Eram
cam
prin locul unde printre umbre lungi de
palmieri
ca printre degete curge
curentul şi undele oceanului
pe unde
cu câteva zeci de paşi mai departe de ţărm
atârnă abundent cartofii aerieni ai
arborilor kiwi
pe sub care
din vreme în vreme apare
târâtoarea liană a vreunei şarpe
modificând
arhitectura prafului
astfel în mintea
mea
împreunându-se
arhitectura copacilor
(un titlu de
carte a lui Ritsos) cu
arhitectura
prafului
şi arhitectura
sonoră a psalmului: Veniţi fraţilor
să vedem ţărâna
şi praful din care am fost zidiţi.
Aleluia!
Rocada. Nimic nou
Lumea îşi
revizuieşte drastic măsurile,
Face rocadă
tristeţea cu bucuria;
Ce era mic –
devine, mare, cât stelele,
Proverbe,
filosofie ajung mai nimic,
Totul înseamnă
creierul cât firul de mac;
Face rocadă
uriaşul cu un pitic,
Etaloanele sunt
demascate, se desfac.
…Nimic nou.
Revizuirile se repetă.
Răbdare şi tutun.
Ba nu – marijuana
Pe care
ţi-o-ntinde moartea, târfă cochetă.
Pădurile deja
cresc în formă de cruce,
Palma Lui
Dumnezeu îşi redeschide rana
Şi ce era râvnit
– se-ntoarnă şi se duce.
Copil alergând
Copil fiind
alergam, alergam
întru întâmpinarea Lui
şi nimeni nu
putea să-mi spună
că nu aş fi
alergat în direcţia cea bună
pentru că Dumnezeu
e pretutindeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu