OMUL NEGRU, 1925

Se împlinesc 95 de ani de la definitivarea ultimei variante a poemului „Omul negru” al lui Serghei Esenin, considerat unul dintre cele mai frumoase, dar și mai dramatice din poezia lumii.

OMUL NEGRU

Prietene, prietene,

Sunt bolnav, sunt foarte bolnav.

Nu știu boala de unde se trage.

Ori că vântul fluieră deocheat

Peste câmpul pustiu

Ori, ca pe-un crâng septembrie,

Alcoolul creierul mi-a devastat.

Capul meu dă din urechi

Ca din aripi o pasăre.

Pe picior, ca pe un gât prelung,

Nu mai poate să penduleze.

Omul negru,

Negrul om

Pe margine de pat mi se așază,

Omul negru

Noaptea-ntreagă nu mă lasă să dorm.

Omul negru

Își trece degetul pe-o carte mizerabilă

De te ia greața

Și, fonfăind, peste mine,

Ca peste un mort monahul,

Îmi citește viața

Unui oarecare ticălos și chefliu,

Abătând spre suflet alean și spaimă,

Omul negru,

Negru, tuciuriu!

„Ascultă, ascultă, –

Îmi spune bălmăjit, –

În carte sunt multe gânduri

Și planuri minunate

Pentru mulțime de ani.

Omul acesta

Trăia în țara

Celor mai dezgustători

Tâlhari și șarlatani.

În decembrie-n țara aceea

Zăpada-i diavolesc de curată

Și vifornițele prind cu

Vesele fuse să toarcă.

Acel om era aventurier,

Însă de cea mai înaltă,

Elitară marcă.

Elegant,

Plus la toate – poet,

Chiar dacă de-o forță

Nu prea mare, dar

Sigură, știind să atragă,

Și pe-o oarecare femeie

De patruzeci și ceva de ani

O numea iubită

Și fetiță dragă.

Fericirea, – zicea, –

E-n dibăcia minții și mâinilor.

Toate sufletele neîndemânatice

Oricând de nefericite sunt știute,

Poți să juri.

Nu face nimic

Că prea multe chinuri

Duc la incoerente

Și mincinoase gesturi.

Prin furtuni, uragane,

În frigul existenței

Sau altă dată

La pierderi grele

Sau când îți e trist

A părea zâmbitor și simplu-n toate –

E cea mai superioară artă”.

UN MARE POET URUGUAYAN

Din poezia lumii      

            Jules SUPERVIELLE (1884-1960)

Poet franco-uruguayan. Născut la Montevideo. Primele încercări literare îl ispitesc încă la vârsta de 9 ani. Și-a făcut studiile la Paris, unde mai apoi a și locuit, însă fără a pierde legăturile cu Uruguayul. Pe cont propriu, în 1901 publică placheta de poeme „Negurile trecutului”. 

În capitala franceză, a frecventat mediile avangardiștilor din primele decenii ale secolului trecut. Prima carte importantă de poeme, „Debarcadere”, îi apare în 1922. O alta, a fost „Prietenii necunoscuți” (1934). Publică și volume de proză, romane, consacrarea venindu-i după ce editează la „Gallimard” culegerea de nuvele cu caracter mitologic „Orfeu” (1950). Scrie teatru. O altă carte reprezentative de poeme, „Corpuri tragice”, îi apare în 1959. De trei ori, a fot nominalizat la Premiul Nobel.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Ploaia și tiranii

Văd cum cade ploaia     

În băltoace lucitoare,

Pe grava noastră planetă

Ploaia cade netă

Ca în timpurile lui Homer

Sau ale lui Villon

Peste copii și mamele lor,

Peste spinările oilor,

Ploaia ce se repetă

Dar nu poate să înmoaie

Duritatea craniilor

Și inima tiranilor

Fără a-i favoriza pe ăștia

Cu atenția sa;

Ploiță cu stropi opac-argintii

Cade mărunt, cade pieziș

Cât ține Europa,

Adunând viețuitorii

Sub un singur acoperiș

În pofida infanteriei care

Își încarcă armele,

În pofida guralivelor ziare

Pline de semne și teme,

Blânda ploiță înmoaie

Drapele solemne.

Călător, călător…

Călător, călător, s-accepți eventualul retur,

Pentru alte chipuri în firea ta nu mai e loc;

Modelat de atâtea priveliști visu-ți la nou soroc

Lasă-l să se refacă într-un statornic contur.

Fugi de orizontul zgomotos ce te cheamă mereu,

Pentru a-ți asculta în fine propria-ți rumoare, șoptire

Care acum ocrotește a verdeții multiplă arcuire,

Palmierul ce se înclină peste izvorul sufletului tău.

Caii timpului

Când caii timpului mi se vor opri la prag

Voi ezita puțin să-i văd cum beau

Pentru că acela va fi sângele meu ce potolește setea.

Ei își vor îndrepta spre mine ochii plini de recunoștință

În timp ce trăsăturile lor mă vor cuprinde-n slăbiciune

Abandonându-mă atât de obosit, de singur și dezamăgit

Când noapte trecătoare mi se va insinua sub pleoape

Dintr-o dată făcând să-mi regăsesc forțele

Pentru ca într-o zi când vor sosi atelajele însetate

Să mai fiu în viață și să le pot ostoi setea.

TOTDEAUNA - MAREA POEZIE: Yvan GOLL

DIN POEZIA LUMII

Yvan GOLL (1891-1950), Franța

Alsacian de origine, cu numele adevărat Isaac Lang, fiul unui negustor de îmbrăcăminte. Rămâne orfan de tată la șase ani. A făcut studii în drept la Strasbourg, Fribourg-en-Brisgau și München. A scris în limbile franceză și germană, primele sale poeme ținând de apariția și evoluția expresionismului german. Volumul de debut, „Canalul Panama”, îi apare în 1914, semnat cu pseudonimul Iwan Lassang. În timpul primului război mondial locuiește în Elveția, după 1919 revenind la Paris împreună cu poeta și soția sa Claire Goll, care avea să fie și traducătoarea majorității operelor sale. Redactează revista „Surréalisme”. În 1939 emigrează la New York, revenind în Franța în 1947. Dintre cărțile sale amintim de „Recviem pentru morții Europei” (1916), „Matusalem sau burghezul veșnic” (1922), „Grajdul lui Augias” (1924), „Poeme de dragoste” (1925), „Poeme geloziei”, „Poeme despre viață și moarte” (ambele – 1926), „Cântecul lui Ioan-fără-Țară” (1936 / 1939), romanul „Agnus Dei” (1929).

Prezentul grupaj e din volumul „Le Nouvel Orphee” (1923).  

În traducerea lui Leo BUTNARU

Satul

Casele putrezesc de-a lungul pajiștilor

Piatra se dizolvă

Apa mucegăiește

Câteva fire de iarbă galbenă între buze

Și nu-ți deschide pleoapele albastre.

Bivoli ca niște măști ale disperării

Alege din ierburi cele mai caste margarete:

De fapt nu le pasă ce și cum.

Un centaur cabalin

Sub platani

Tăiați în jumătate:

Calul înhămat la trăsura pământului

Și eu – cealaltă jumătate a lui, semizeul

Mergând alene pentru a nu-l obosi prea tare –

Din biserica gârbovită

Și cadranul florii-soarelui  

Se desprind minute

Și veri.

Ceasul-deșteptător

Noaptea fântânile ruginesc

Coșurile de fum ard ca niște trabucuri: nimic nu rămâne din ele.

În catedrale, în patul lor de piatră

Îngerii sunt mușcați de ploșnițele stelelor.

Am vrea să descâlcim ghemul meridianelor

Dar unde să găsești capătul firului

Aruncat tocmai în vârful pământului?

Mortarul cerului se prăbușește

Drumurile de pe țară sunt spiralate

Și nu mai știu încotro să meargă în gol.

Deja cocoșul țipă pentru ajutor

Soarele fardează ieșirile din bordeluri

Prin lunci șerpuiește

O apă inocentă

Cânta

Un om singuratic mai sforăie

Pentru că spiritul de veghe deșteptătorul

Și-a rupt arcul.

Telefonul fără fir

Orizonturile mă aud?

Sonete fără fir

Pentru ciocârlii

Printre macii câmpului

Inima mea este impecabilă

Fără a fi fost culeasă

Dar ceea ce e trist:

Eu am ucis telegrafistul

Deja nimeni

Nu va mai auzi din turnuri

Sufletul meu care strigă

Ajutor.

30 DE ANI CU SAU FĂRĂ CENZURĂ?

CESTIONAR „LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ”


Leo BUTNARU

„Tu ești Alfa?” „Da, Omega...” „Ai venit să mi te-nchini?” „Ti-i, dar cum rămâne, dragă, cu deplina libertate garantată-n alfabet?” – acest dialog ar fi laconica prefață la prezentul text, pe care îl încep exclamativ:

Jos cenzura! Trăiască iluzia că sunt liber și scriu tot ce gândesc!

Text, la începutul căruia îmi amintesc că, în URSS, dar, din păcate, și în România, deplina libertate a cuvântului era „permisă” doar în cazul în care cetățeanul, din greșeală, nimerea cu ciocanul peste degete.

Iar dacă, odinioară, comunismul însemna spălarea creierului virgin, de câteva decenii încoace libertatea a deflorat creierul cetățeanului. Însă nici în atare stare deloc puțini consângeni de-ai noștri nu-și pun problema libertății. Dacă unii din ei și-ar pune-o, gloatele ar fi mai restrânse. Azi, când e deplina libertatea a cuvântului (dat, dar nu și respectat, de guvernanți). Iar apostolii libertății, dreptății, fraternității rămân în continuare a fi glasuri ce strigă în pustiu. (E drept, și în cazul lor se ține cont de libertatea cuvântului!)

Azi, când atâția indivizi nu știu ce au de făcut cu libertatea, în consecință parcă nici nu ar fi liberi pe la răscrucile democrației unde, da, e ca și cum o deplină libertatea a opțiunilor. Dar și a rătăcirilor. Din cauza acestora cetățenii nefolosindu-și din plin libertatea pe care o au, pentru a lupta pentru libertatea pe care încă nu o au.

Pe la răscruci se înțelege mai limpede că libertatea e ceva care nu are formă, ci probabil are doar oarece conținut – chiar pe ea însăși cea fără formă; chiar pe toți cei care luptă pentru ea, pe cei care deja au obținut-o, pe cei care sunt contra ei – pentru că de aia e libertate – să le ofere tuturor posibilitatea de a se manifesta. Tuturor celor ce alcătuiesc un popor, care ar fi fost eminent, dacă se năștea din liber-tati și liber-mami.

Omule, a-ți întreține starea de libertate tot luptă pentru libertate înseamnă. Adică, pentru ca să fii liber, trebuie să lupți pentru libertate chiar când ești liber. Iar eu unul dau tot aurul tăcerii pentru libertatea de a putea spune „Da!” sau „Nu!”

Pe de altă parte, libertatea de expresie poate echivala perfect cu libertatea de ne-expresie, alegerea aparținându-ți în aceste timpuri fără cenzură, când oamenii liberi vorbesc de la egal la egal, iar sclavii vorbesc de la inegal la inegal. Pentru că, din păcate, și azi unii inși mai aleg libertatea de a fi sclavi.

Apoi, în discuții, este invocată cenzura economică in actus... Da. Pentru că astăzi, nivelul libertății cifrelor depășește cu mult nivelul libertății cuvântului.

Dar cu cenzura interioară cum rămâne?... Odată ce libertatea interioară este un mod discret de a stăpâni, de a domina, fără a fi perceput în exterior. Libertatea spiritului tău e cu atât mai mare, cu cât o domini mai mult. Printr-o disciplină severă nu îți reduci libertatea de acțiune, ci selectezi din ea atât, de cât ai nevoie pentru a fi învingător. Sau pentru a  nu fi învins.

Bineînțeles, nu se poate nicidecum de a nu invoca modificările survenite în absența cenzurii. Unele din ele, incontestabil – nobile. Dar, din păcate, de cealaltă parte, – terorizarea bunului simț, dezmățul amoral, agresivitatea mediocrităților, injuriile etc. Și ele fiind dovada implacabilă că împotriva libertății cuvântului nu o singură dată e folosit călușul din cuvinte. Agresive. Astea, uneori, parcă susținute de excesul de corectitudine politică, cenzorii de altă dată spunând, oarecum a laudă, că dănănaia ar fi pornit chiar de la ei, de la vigilența lor bolnavă. Din păcate, într-o anumită măsură par să aibă dreptate.

Incontestabil, a crescut numărul celor impertinenți, provocatori, cârcotași, a nulităților nemulțumite de tot și de toate. Însă ce li s-ar putea face, odată ce dreptul de a fi liber e fundamental pentru om? Da, și dreptul la cădere liberă. Inclusiv, la căderea în mocirlă. Iar de când cu libertatea sexy-porno, nu mai e bai că regele e gol: deja s-a dezgolit și regina. Iar societatea face tot mai mult abstracție de tabuuri, astea fiind rudele decente ale indecentei cenzuri și verișoarele puritane ale dezmățatului gâde al libertății nelimitate. Iar când absolut toate ajung libere de a face orice, deja doar libertatea nu mai este liberă. Libertatea excesiv de liberă devine propria sa captivă.

În fine, cu titlu de epilog, de la Socrate reinterpretare: Cunoaște-te pe tine însuți. Dacă îți permite propria-ți cenzură interioară...

Martie 2020

SĂ NU IEȘI DIN CASĂ...

Iosif BRODSKI

[Baricadează-te de cosmos, de eros, de virus...]

Să nu ieși din casă, ai putea cădea în eroare.
Dacă ai de fumat „Șipka”, la ce-ai râvni Soare?
Afară-i absurd, mai ales ce ține de fericire.
După ce mergi la WC, revin-o-n odaie și-n fire.

O, nu ieși din casă, nu chema vreun taxi-motor,
Pentru că spațiul nu e decât strâmtul coridor
Până la contor. Iar de apare drăguța – ce faci?
Alungi îndat`, nătăfleața de ea, fără s-o dezbraci.

Nu ieși din casă; spune-ți că, pare-se, ai și răcit.
Ce-ar fi mai interesant decât pereții, plita de gătit?
De ce să pleci, când seara, cum s-a tot întâmplat,
Vei reveni iar tu, dar parcă oarecum mutilat?

O, nu ieși din casă. Dansează. Bossa-nova.
Palton pe trup gol, joben, desculț, - vezi, nu luneca!.
În hol miroase-a varză și-a schiuri proaspăt unse.
Ai scris prea multe buchii. Mai lasă și ascunse.

Nu ieși din casă. Numai odăii tale fie-i dat
Să știe cum arăți. Încolo – strictul anonimat
În ergo sum; inimii rămână-i secretă substanța.
Nu ieși! Afară nu-i Eldorado, nu e nici Franța.

Nu fi prostănac! Să-ajungi ce alții n-au fost să fie.
Nu ieși din casă! Chiar dacă-a tapetelor hârtie
Îți fură chipul, iar mobila te crede un ins intrus.
Baricadează-te cu ea de cosmos, eros, de virus.

1970

                                           Traducere de Leo Butnaru

UN POET AVANGARDIST NĂSCUT LA ORHEI - DOVID KNUT

Dun poezia lumii

  Dovid KNUT                                                                                                 (1900 – 1955)

Numele la naștere – David (Duvid, Dovid) Mironovici Fiksman. S-a  născut în orașul Orhei, în familia unui băcan. Copilăria și-o petrece la Chișinău (descrisă în volumul „Povestiri din Chișinău”), unde familia se stabilește în 1903. A studiat la heder (școală religioasă începătoare la evrei), apoi în școala semită de stat. În 1920, își caută un rost la Paris, unde, la începuturi, lucrează la o fabrică de zahăr, apoi hamal, vopsitor de pânzeturi, pentru ca, în fine, să deschidă propria cafenea în Cartierul latin. Peste un timp, studiază chimia la Cannes și lucrează ca inginer.

Prima publicație – în „Kișiniovski vestnik” (Vestitorul chișinăuian), 1914, apoi – în „Kurier”, „Molodaia mîsl’” (Gândul tânăr), publicație pe care, o vreme, a și redactat-o. La începutul anilor ’20, la Paris, sub influența mișcării dada, fondează grupul literar „Camera poeților” (Palata poetov), din care mai făceau parte Boris Bojnev, Aleksandr Gringher, Serghei Șarșun și Boris Pavlovski. În 1925, editează prima carte, „Mileniile mele”, urmată de volumul de versuri și proză „A doua carte” (1928), „Satirul” (1929), „Nopți pariziene” (1932), „Purtătoarea de iubire” (1938). Ultimul grupaj de versuri și note de călătorie „Protopatria” îl scrie după o călătorie în Palestina (1937), publicându-l în 1939.

În 1940, este mobilizat în armata franceză, iar după ocuparea Parisului de către germani se refugiază, împreună cu familia (soția sa, Ariadna, era fiica compozitorului A. Skriabin) în Toulous, în zona liberă. Participant la Rezistență, despre care, în 1942, publică broșura „Ce-i de făcut?” În 1944, soția îi este executată. În 1946, devine redactorul revistei „Le Monde Juif”. În 1949, împreună cu familia, se stabilește în Israel.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Cu soția. Paris, sf. anilor `30

*      *      *

Eu,

Dovid-Ari ben-Meir,

Fiul lui Meir-Ce-Luminează-Întunericul,

Născut la poalele dealului Ivanos,

Pe meleagurile îmbelșugate de modesta mămăligă,

Brânză de oi și cașcavaluri iuți,

Pe plaiul codrilor, buhailor barosani,

Vinurilor vesele și femeilor cu mândri bronzosâni,

Unde, prin stepe și porumb roșcat,

Mai trăiesc focuri fumegoase

Și șatre de țigani;

Eu,

Dovid-Ari ben-Meir,

Care, adolescent, îi cântase furiosului Saul,

Cel care

Revoltaților feciori ai Israelului

Le dăduse steaua-n șase colțuri;

Eu,

Duvid-Ari,

Praștia căruia stoarse

Blestemul din clipa morții lui Goliat, –

Celui, la poalele căruia  munții tremurau, –

Venii la vatra voastră cântecele să vi le învăț,

Dar cât de curând

Pe-al meu vi-l voi cânta.

Țin minte totul:

Pustiurile Canaanului,

Nisipurile și curmalii fierbinții Palestine,

Geamătul gutural al caravanelor arabe,

Cedrul Libanului și plictisul anticilor zidari,

Sfântul Ierusalim.

Și groaznicul ceas:

Prăbușirea și grohotul Sinaiului,

Când în foc se despică de la fulgerul ceresc

Și în fonta norilor împovărați

Aspru, strunit, prin negură privea

La trupul rătăcitului ce se covrigea-n nisip,

Greul ochi al Stăpânului – Adonai.

Țin minte totul: jelirea râurilor Babilonului

Și scârțâitul de care, și hodorogitul cotigilor,

Și fumul, izul greu din băcănia tatălui meu –

Gutui, halva, usturoi și păpușoi, –

Unde eu păzeam de mâinile țăranilor

Cornuri mucegăite și peștele uscat.

Eu,

Dovid-Ari ben-Meir –

Vinul ce a tot fiert în lung de mii de ani –

Mă oprii pe nisipul drumurilor,

Pentru a vă spune, fraților, un cuvânt

Despre povara iubirii și aleanului –

Greutatea ferice a mileniilor mele.

SOȚIA

Tu te-ai întins pustă roșcată,

Ochiul tău

Se înalță ca un soare negru

Printre culmile sânilor răsculați.

Seara de foc se potolește.

Cu inima crăpată de sete

(Deja nu o singură dată, nu de două ori...)

Caut și tot caut fântâna.

Sub unduirea eternelor melodii

Pe-aici au pierit cămile și oameni

Pe buze cu invocarea minunii, înainte de moarte.

A fost.

Este.

Va fi.

Sub nisipurile coapselor revărsate

Îngust

În încordata tăcere

Tremură un mușchi strunit

De vântul dorințelor mele.

Bate-va simunul. Nori!

Iar noi suntem desculți și goi.

În dorință și sete

Gura înfierbântată

Cere umezeală.

Curând vine simunul. Puternic,

Mărunt se zbate pântecul.

După o culme pătulită

Stă și așteaptă cămila.

Curând e și ultima trudă!

Curând în nisipul simunului – întâlnirea, țipătul, lupta.

Lăcomie!...

Doamne, izbăvește-ne și ne miluiește.

NOCTURNĂ III

Degerând, se clătina felinarul la ușa casei.

Ca o lumânare mițoasă, polițistul fumega...

Iar peste acoperișul de tablă cerul lumina

Peste zăpadă, peste o neagră și strâmbă vergea.

În omăt tânjea un cal fără stăpân.

În stepă, ca rupt din rărunchi, șuiera un tren.

Despre Dumnezeu, despre moarte scârțâiau galoșii.

A muzică arctică adia gerul tern.