ANUMITE IDEI...

 

Între premisa unui „nou iluminism” și sub-estetică

 

Sunt dintre cei cărora le place să se piardă (...regăsindu-se!) printre mirajele voluptos-capricioase ale teoriilor literare, tradiționale, moderniste sau avangardiste, autoexilându-mă voluntarmente printre arhitecturi stranii, să zicem cea a „celor mai puri ghețari ai Esteticii”, ca să reamintesc o sintagmă a lui Mallarmé. Iar „cei care susțin că practicile artistice sunt independente de teorie, de pildă, trăiesc în plin paradox. Căci a susține lipsa de relevanță a teoriei pentru practicile artistice și a modurilor culturale de a vedea este tot o teorie” (Constantin Aslam).
    Posibil, implicit, printr-o luciditate metaforică a poeziei-lentilă, să-i zic astfel, o astfel de stare mi-a sugerat și versurile despre „semiluna/ ca o focă de foc/ pe vârful aisbergului din tărâmurile unde/ exoticele, aprinsele noastre dorințe/ se întretaie cu recea/ realitate”. Zic – posibil, deoarece, atunci când scrii poeme, când ești surprins de metafore „ce-ți sar” în conștiință ca un dar imprevizibil, bineînțeles că nu te gândești la resorturile estetice, teoretice în virtutea cărora s-au constituit, ți-au parvenit. Unii dintre autori, posteriori, ar putea să încerce a-și elucida, a-și explica, dar mai curând – a „ghici” cum li s-a întâmplat surprinzătoarea revelație metaforică. Adică ar încerca, autorii, parcă să și teoretizeze, chiar dacă unii nu sunt nici pe departe conștienți de această... auto-diversiune... plăcută.
    Așadar, astăzi, când totul se aruncă în imensul cazan zis postmodernism, crezi și tu că ai fi – de ce nu? – un postmodern. Și tot gândindu-te la asta, răsucind pe toate părțile și rotunjimile noțiunea în cauză, la drept vorbind destul de abstractă și, deci, inexactă (de altfel, precum majoritatea noțiunilor ce țin de canon, curente, școli literare); deci, tot gândindu-te la ce-o fi totuși postmodernismul ăsta deja chiar angoasant, parcă te-ai pomeni, volens-nolens, printre unii, sau alții, cărora li se pare că sunt prinși în tumultul teoretizărilor. Iar mai ceilalți, cărora, la un moment dat, li se păruse că ar fi în stare să-i ofere postmodernismului, ca teorie, rigori și însemne recognoscibile prin propriul lor praxis, trebuie să accepte deziluzia neconfirmării, adică a decalajului și nepotrivirilor dintre abstracțiunea, subiectivitatea, relativitatea teoretizante și praxisul de creație propriu-zis (sau: propriu-presupus). Încât nici până astăzi nu e sigur că s-ar fi stabilit și aplicat, cu pixul sau computerul, vreo modalitate incontestabilă, deci și inconfundabilă, măcar de ceva noutate, în producerea sensurilor literare. Inclusiv a celor cât de cât explicite, plauzibile a ceea ce se numește postmodernism.
    Se creează impresia că postmodernitatea teoretizată și înfățișată de exegeți sau de simpli implicați în procesul artistic pare deja să fie ceva în degradeu, alunecător aiurea pe la poalele versanților avangardismului, dar mai ales post-avangardismului. Ba chiar s-ar putea susține că post-avangardismul (termen ce mi se pare mai adecvat, mai plauzibil decât postmodernismul) este deja sau devine partea structurală, componentă a psiho-dinamicii creatoare-receptoare-emițătoare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiștilor acestei contemporaneități imediate, de la care – încolo mai are deschise durate (perspective), până – să fim siguri – vor apărea modificări de paradigmă, canon, de psihologie creatoare diferite de cele caracteristice nouă, și nu este exclus – într-o măsură și mai radicală decât cele ce fac diferența literatura „propriu-zisă” și intertextualitate.
    Prin urmare, ar rămâne, cum a fost, îndoielnic să credem că ne aflăm într-o incontestabilă epocă a postmodernismului. Mai e de chibzuit, de cumpănit, de văzut, deoarece, chiar de ar părea că postmodernismul pare a fi generalizat, globalizat ca stare a civilizației umane din ultimele vremuri, eu unul cred că el nu reprezintă totuși întreaga sumă de stări și tendințe culturale, literare, filosofice etc. Cum ar veni, nu fac decât să răspund cu scepticismul meu la scepticismul lui, al postmodernismului. Însă, în principiu, trebuie să cădem de acord că postmodernitatea a marcat intrarea într-o perioadă de criză evolutivă, inclusiv în arte, literatură, filosofie.

CU TITLU DE OMAGIU

Secretarele, dactilografele de cândva... Prin redacțiile tinereții noastre...
 

YVAN GOLL - NOUL ORFEU

 

Din poezia lumii

 

Yvan GOLL (1891-1950)

 Alsacian de origine, cu numele adevărat Isaac Lang, fiul unui negustor de îmbrăcăminte. Rămâne orfan de tată la șase ani. A făcut studii în drept la Strasbourg, Fribourg-en-Brisgau și München. A scris în limbile franceză și germană, primele sale poeme ținând de apariția și evoluția expresionismului german. Volumul de debut, „Canalul Panama”, îi apare în 1914, semnat cu pseudonimul Iwan Lassang. În timpul primului război mondial locuiește în Elveția, după 1919 revenind la Paris împreună cu poeta și soția sa Claire Goll, care avea să fie și traducătoarea majorității operelor sale. Redactează revista „Surréalisme”. În 1939 emigrează la New York, revenind în Franța în 1947. Dintre cărțile sale amintim de „Recviem pentru morții Europei” (1916), „Matusalem sau burghezul veșnic” (1922), „Grajdul lui Augias” (1924), „Poeme de dragoste” (1925), „Poeme geloziei”, „Poeme despre viață și moarte” (ambele – 1926), „Cântecul lui Ioan-fără-Țară” (1936 / 1939), romanul „Agnus Dei” (1929).

Prezentul grupaj e din volumul  Le Nouvel Orphee (1923) / Noul Orfeu (1923)

 

În traducerea lui Leo BUNTARU

 

Patru cântece pentru ea

            

            I

 

Să transformi mansarda într-o oază!
Caravana hornurilor merge
Auto-Dromaderele bulevardului sunt departe!
Palmierii cântecului tău fac umbră
Amintește-mi de lungile bărbi roșcate ale poporului tău
Și de peștele-fericire din Mărea Roșie
O toarnă-mi (Toarnă-mi Rebecca)
Verdele lichior al ochilor tăi visători.
            
            II
 
Ia mantiile întregii mele iubiri
Pe umeri tăi prea temători:
Nu tuși! Acopere-te cu suspinele mele calde!
Voi alunga muștele stacojii de la febra ta
Și iată baticul din lână maro
Din privirea mea care alungă frigul iernilor
Inima ta își va găsi izvorul
 
            III
 
Trandafirul Mareșalul-Niel: SOARE
Înflorit pe tulpina înclinată a unui meridian
Și seară de seară petalele tale eterne
Și în fiecare noapte frunzele voastre eterne
Mor
Dar acest trandafir născut într-un pahar cu apă
Ghețari vertiginoși în care bate greu
Marele clopot al inimii mele
Roză îmbobocind în mâna lui matinală:
Și tu te vei dezbrăca atât de repede?
 
            IV
 
Dacă nu aș fi decât țigara aceasta
Umil parfum din care se naște Orientul plural
Flacără pe durata a trei minute –
O, câtă eternitate de trăit!
Stea roșie iradiază ochii tăi înserați
Fluturași sinucigându-se în gazul albastru al ochilor tăi
A muri, a muri acolo unde începe sufletul tău:
Să nu fie decât scrum! Întrucât
Tot ce moare într-o zi devine Phoenix!
 
Mică trilogie alpină
 
1. Valea
 
Pentru a culege flori de nu-mă-uita
În luncă
Ne udăm picioarele
Un prun
O face pe sentimentalul
Cu lacrimile lui violete
Pe-aici sunt vaci
Fete blonde:
Pace, eternă prostie.
            
 2. Muntele
 
Îmi simt inima roșie
Bătând contra pietrelor
O deschid ca pe o bombonieră
Și ofer tuturor
Sufletul meu albastru-celest
Este un nor
Stânca ce mă așteaptă deja de o sută de mii de ani
Capre de munte încrezătoare în fiece destin
Cimbru umed de dragostea unei zeițe
Eu plâng în aceasta imensitate
În care nu sunt decât un simplu om.
 
             3. Ghețarul
 
Zăpadă murdară
Fardul se estompează
Într-un cer vechi
Soare mucegăit
Reziduuri ale eternității
Întreaga bandă a zeilor fugi
Ce să fac cu brațele mele?
Nu mai am pentru ce mă ruga
Claritatea e orbire
Dumnezeu e moartea
Ce coboară din nou
Cu năvalnice lupte
Coboară din nou
Spre viață, dragoste, cafea cu lapte

 

Noul Orfeu 1917

ISTORIE, ZARURI

 

Leo BUTNARU                                               Între proză, yes-eu, poem sau absolut viceversa

 

Copil pe drum

 

Odată, în poarta curții noastre din Negureni, gândind ca un copil ce eram, am avut totuși prima revelație de om matur: nicicând și niciunde nu există atâta spațiu de cât ar avea nevoie copilăria! Din timpurile de tristă-veselă amintire, de – aproape ca la Esenin, era „o tristețe veselă în rumeneala zării”...
Altă dată, în prag de toamnă, când prin văzduh pluteau atât de mulți funigei, eram copilul ce străbătea un drum pe laturile căruia se mai vedeau semne din marele război – tranșee în ruinare, gropi de la explozii, șenile dispersate și alte fiare ruginite, uneori pe acel drum apărând și foști oșteni în cârje sau cu mânicile cămeșilor goale, prinse sub centuri; pe drumul pe din părți cu semnele lanurilor încă secătuite de secetă, de devastatoarea foamete, deportări bolșevice și sărăcie colhoznică...
Atunci eu, copilul, priveam îngrijorat în jur, de parcă abundența de funigei s-ar fi putut isca din destrămarea ieftioarei și unicei mele perechi de șosete, pe care mi-o pusesem în zi de duminică...
Era în copilăria mea sătească, în care printre experiențele acumulate venea și cea de-a putea deosebi, chiar legat la ochi, cum ar mirosi țărâna unei gropi săpate pentru beci sau pentru sădit pom și a celei săpate pentru mormânt.
Era în copilăria mea când, îmi amintesc, se întâmpla să alerg, să tot alerg din răsputeri întru întâmpinarea Lui și nimeni nu ar fi cutezat să-mi spună că nu aș alerga în direcția cea bună, pentru că Dumnezeu e pretutindeni. (Astăzi, în acceleratorul Fermilab savanții caută Particula Dumnezeu, iar eu, în sufletul meu, caut Particula Copilărie care este infimă particulă din Particula Supremă.)
Pe atunci, de se întâmpla ca, printre aplauzele de pe Pământ, sau din horele cu bătăi de carâmbi Dumnezeu să distingă și micuțele aplauze de copil, evanghelistul scria: Și a auzit Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a opta. Azi, însă, când copilului i se spune că a fost găsit în varză, el întreabă îngrijorat: „Dar era o varză ecologică?”...
Și iată, chiar azi, în fața computerului, eminamente când imprim acest text, îmi amintesc destul de limpede că, în loc de internet, computer, iPhone Aplle, în copilărie eu am avut copilărie., în care se întâmpla de-a mă gândi să cânt cât mai tare un cântec despre fluturi, încât aerul vâlvorat al respirației mele cântătoare să ajute fluturii despre care cânt să se înalță, să zboare.
Azi, acum cumpănind, e de înțeles că epoca părinților noștri se deosebea de epoca noastră, cum s-ar fi deosebit un copil la ora de istorie pus la colț cu genunchii pe coji de nucă de copilul de mingi cu genunchii pe pernuța de la marginea terenului de tenis, undeva în preajma arbitrului ce mijlocește istoria meciului. (În a pedepsi un copil pentru vina sa sunt necesare 3 colțuri: unul pentru copil, altul pentru mamă, celălalt pentru tată...)
Azi, acum, când se știe, sau nu se prea știe, sau doar se presupune pentru cine bat clopotele. Însă e sigur că acești clopoței prinși la undițe și zdruncinați smucit de trasul peștilor bat pentru copilăria mea. Care deja e la Paștele căluților de lemn…

Vizită la Moscova

Trec prin preajma mausoleului lui Ivan Tutankhamon sau așa ceva – ba nu – altfel: trec prin preajma mausoleului lui – aha! – Lenin, iar de pe un meterez din zidul Kremlinului (observă ghidul meu P. Goldin, poet) Nikolai Ivanovici Pirogov (1810–1881) face promotion (citit: promoușn) balsamului contra dușmanilor naturali sau poate firești.
Trec și îmi amintesc de două lucruri, mai bine zis de un om și de un lucru – că:
1/ (primo) mausoleul a fost construit de un concitadin de-al nostru, ai putea spune, dat fiind că Șciusev-arhitectul s-a născut la Chișinău în casa-muzeu (atunci ne-muzeu) imediat în spatele căreia începe curtea prozatorului Vasile Vasilache. Exact, pe cuvânt de onoare, plus sfatul pentru neîncrezători – aceștia să consulte Cartea de telefoane a Uniunii Scriitorilor (din Moldova, dar și din România) în care, la pagina 51, pot afla că prozatorul și traducătorul Vasile Vasilache locuiește pe str. Șciusev Nr. 79, după casa în care s-a născut Șciusev, peste ani – proiectantul mausoleului, pe lângă care trec, vă spuneam, etc. la Moscova.
2/ (secundo) din câte știu, cel mai bun balsam se producea la Riga și, într-adevăr, ajuta contra dușmanilor naturali și poate firești, dar și nefirești (precum a fost să zicem Uniunea Sovietică).
Acmu, dragă lectoris in fabulis, stau eu și îmi zic că sau s-au încălzit relațiile între Moscova și Riga și doctorul Onișcenko nu a embargouat și balsamul leton, precum vinurile moldovenești și pe cele georgiene, sau că balticii și cu rușii au dușmani naturali comuni, ceea ce nu mi se pare firesc, astfel că, trecând pe lângă mausoleul lui Lenin, îmi zic că balsamul și îmbălsămarea sigur că nu vor ajuta veșnic; zic în contrapondere cu naturalistul Nikolai I. Pirogov, dându-i dreptate poetului (și sculptorului) Dmitri A. Prigov (n. 1940) dintr-o serie de poeme-obsesii a sa despre Lenin (vă reproduc două) spune următoarele:
A/
Era o seară rusă meridională
Soarele apunea
Alergând inutil dintr-un capăt în altul
Umbrele se-așterneau, în bluză albă
Sau în neagră
Ba nu, totuși în albă
Eu mergeam împreună cu tine și văd
O denivelare îngustă și ți-am zis:
Dragul meu, privește! – că ăsta-i chiar
Mormântul lui Lenin! –
Dar eu știam
B/
Odată târziu în lung de râu
Mergem noi și iată că vedem: cu forță grea
Trag și trag pescarii oareceva
 Și privim – păi ăsta e chiar
Mormântul lui Lenin
Reproduc doar atât din minunatele poeme-obsesii „despre” Lenin ale colegului Dmitri A. Prigov (al doilea din ele nu vă amintește de tabloul lui Repin Edecari pe Volga?).
Păi, conchid eu, dacă e vorba totuși de mormântul, nu de mausoleul lui Lenin, înseamnă că balsamul și îmbălsămarea deja nu mai ajută, nu... Basta... 

BOEMĂ SAU TRISTĂ, TRAGICĂ POEMĂ?...

 

Leo BUTNARU

                                                                      BOEMA LA CHIȘINĂU

 

Pe timpurile comunismului, la Chișinău, ca și la București sau Iași, o parte din junețile literare cam avea necăjite și încrâncenate propensiuni etilice. Se bea în draci. Și dracii dezlegau limbi și dilatau pâlnii de urechi.
    Indiferent de vârsta actanților veșteziți la chip, boemi sau cvasiboemi, cam la toți parcă ar fi ieșit în evidenți imaturitatea caracterului (de la 17 – la 77 de ani), lipsa de voință și de neîmpliniri profesionale, dar mai ales, la deloc puțini, precara-le stare intelectuală neevoluată de hărțuiți, consumați în flecăreală aiuritor-„intelectualistă” de băutori fără frâie și frâne, ceea ce-i făcea pe anumiți condeieri dintre ei (de ieri) să-i judece pe adevărații scriitori după criterii de bodegă, elaborate de ei înșiși, necăjiții, derutații. Vociferau, pledau, „dovedeau” ceva „lumii”, dar mai mult loruși. Pentru că, mă rog, în cazurile și necazurile unor artiști talentați, dar deja ratați ca și cum în asocial, talentul nu face casă bună cu politețea. Astfel că unora le slăbiseră pârghiile firii, ceea ce le sporea suferințele existenței pe care o acceptaseră (fără... voința lor). Suferințele și paradoxurile ce le dădură peste cap cursivitatea destinului, planurile și logica acestuia.

CÂNTEC DE ÎNCHINARE TOMULUI PE CARE L-AM ARS

 

Din poezia lumii

André GIDE
(1869 – 1951)

 
S-a născut la Paris, fiind educat într-un puritanism riguros, ceea ce-l înclina spre protest. În 1890 publică prima sa lucrare, „Caietele lui André Walter”, care, fără a se bucura de succes, s-a dovedit a-i fi cartea de vizită, pentru a intra în saloanele literare, unde a fost prezentat lui Mallarmé și Valéry. În 1896 devine primarul comunei La Roque-Baignard, însă își continuă activitatea literară. În 1897 publică volumul „Bunătăți pământești”, ce atrage atenția criticii de specialitate. Primele cincisprezece cărți le editează pe cont propriu și doar nuvela „Porți strâmte” (1909) îi aduce oarece recunoaștere. Călătorește în Africa, mai apoi publicând volumele inspirate de Congo (1927) și Ciad (1928). În timpul celui de-al doilea război mondial se află în Tunis, unde scrie „Tezeu”, ultima din operele sale importante. Are o activitate susținută în teatru și cinematografie.
În 1947 i se acordă Premiul Nobel, devine doctor honoris causa al Universității din Oxford.
Din bibliografie: Tratat despre Narcis (1891), Poemele lui André Walter (1892), Călătoria lui Urien (1893), Tentativă amoroasă sau Tratatul dorințelor deșarte (1893), Mlaștini (1895), Saul (1898), Prometeu prost încătușat (1899), Corydon. Patru dialoguri socratice (1911).
 

                                         În traducerea lui Leo BUTNARU

 

 

Cântec de închinare tomului pe care l-am ars
 
Sunt multe cărți diferite. Unii le citesc
Stând pe marginea scaunului, în banca școlară.
 
Altele-s pentru citit la drum
(Când le alegi contează și formatul lor);
Există cărți pentru păduri și pentru câmpuri,
Et – spuse Cicero – nobiscum rusticantur¹.
Existe cele citite cu atenție sporită
Și altele ce adună praful prin cerdac,
Unele ne fac să credem în bine,
Altele ne duc la disperare.
Unele ne dovedesc: există Dumnezeu,
Iar altele ne spun: ba nu se poate.
Există cărți doar pentru bibliofili
Și cărți ce întrunesc elogiile unei
Întregi cohorte de critici celebri.
 
Există cărți despre albinărit –
Considerate de profil îngust.
Altele sunt despre natură. De le citești,
Deja nu-ți vine să ieși la plimbare.
 
Există cărți ocolite de înțelepți,
Însă ele plac copiilor.
 
Apoi există mulțimi de antologii – în ele
Adună ce-i mai bun. Nu contează ce.
Unele ne învață să iubim viața,
Iar altele avuseseră autori sinucigași.
Unele seamănă invidie, pe când altele
Recoltează ce alții au semănat oriunde.
 
Există cărți ce dăruiesc lumină,
Pline de minuni și încântare.
Sunt din cele dragi ca frații, care-s
Chiar mai buni decât noi.
Iar stilul altora e-atât de neobișnuit,
Oricât l-ai descifra, rămâne încețoșat.
 
Nathanael², când va fi să ardem cărțile toate?
 
Pe unele nu face să dai barem un sfanț,
Altele-s cu pilde pentru calicime.
 
Sunt și din cele a căror slove-s mângâietoare
Ca freamătul de frunze în amiază.
Printre ele fiind și
Cartea pe care-n vremi trecute Ioan
Pe Patmos³ o devorase grăbit, ca șobolanul.
(Dar mai bine-i să mănânci zmeură) și ea
Îi umpluse viscerele cu-amărăciuni,
Provocându-i șiruri de vedenii.
 
Nathanael! Când va fi fă ardem cărțile toate?!
 
1897
________________
1. Gide modifică fraza lui Cicero pernoctant nobiscum, peregrinantur, rusticantur (petrece noaptea cu noi, străbătând țara). Gide însă reține doar aluziv Et nobiscum rusticantur = Și cu țara.
1. Nathanael – Nathanael din Cana-Galileea a fost un adept sau discipol al lui Isus, menționat doar în „Evanghelia după Ioan”.
3. Sfântul Ioan de Patmos e numele autorului Cărții Apocalipsei. Potrivit textului biblic, el trăia pe insula grecească Patmos.
 
 

ANTOLOGIA ASFALTULUI 2021 Vara-toamna 2021