TREI POEȚI DIN NORD

 

Din poezia lumii                       În traducerea lui Leo BUTNARU

Aleksei LOZINA-LOZINSKI                                   

(1886 – 1916)

 S-a născut într-o familie de medici de țară, de orientare narodnicistă. Mama îi moare în timpul unei epidemii de tifos, pe când viitorul poet avea doar doi ani. După absolvirea gimnaziului studiază la Universitatea din Petersburg, de unde este exmatriculat pentru participare la o revoltă (sau dezordine) studențească. Arestat de trei ori. Un an, 1912-1913, îl petrece pe insula Capri, unde se întâlnește cu M. Gorki. În 1912 editează trei cărțulii de versuri (semnate: Ia. Liubiar), cu titlul comun „Contradicții”. Imaginile sale sumbre atrag atenția criticilor akmeiști, ceea ce nu i-a împiedicat pe alți exegeți să-l considere în afara școlilor și curentelor literare ale timpului. Dar afin, totuși, mișcării de primenire a

 prozodiei ruse. Al. Lozin-Lozinski părea să-și asume, ușor ilustrativ, destinul de poet damnat, simpatizându-și predecesorii pe linie franceză, sui generis egocentric. În 1916 editează cartea „Topuar”. În același ani, dar deja post-mortem, îi apare și volumul „Călătorii rezonabile”. Melancolic și pesimist din fire, întreprinse trei tentative de a se sinucide, în ultima din ele administrându-și o supradoză de morfină. Deschise cartea lui Verlaine, până în ultima clipă a stingerii conștiinței transcriindu-și senzațiile. A fost preocupat și de creația lui Baudelaire, din care a tradus.

 

 

Tangou

 

Gurmand și sibarit – sceptic vitalist sleit,

Doi contemplativi întru dispreț, mai că derbedei,

Poet entuziast, epileptic palavragiu

Și zâna străzilor – cercul amicilor mei.

 

E lipsit de suflet și-i crunt încă din junețe,

Aici oricare frige, ca o lumânare tâmpă...

Iar eu... Specimen mahmur și calm, nemulțumit,

Și bani, și Indii noi și-un glonț în tâmplă.

 

Și doar motiv de tangou în care-i încrâncenare

Și triste note-n șir legat ne-mpreunează,

Motiv ca o deșteaptă supunere deșteaptă

Ce-n ura sa mai bună păcatu-și etalează.

 

Iar al melancoliei desfrâu galant, subtil

Va-nfrumuseța mișcare de dans întunecată,

Când dintr-o dată în cealată fratele ți-l simți,

Iar în zâna străzii pe sora-ți degerată.

 

 

*   *   *

 

Lui L. M. R[eisner]

 

Din tinerețe ai trăit în lume vană, vorbăreață,

Printre multștiutoare fraze omniputinciose...

O, duduița asta din cabinetul științei și tehnicii

Cu cinica sa minte și priviri languroase!

 

O, stele, liber spațiu! Și sunete... Chiar ele?

Ah, anarhism! Charmant! Ah, Kant! Ah, ură de elită!

Mi-e frică de momentul în care în chinul mut

Tu vei pricepe minciuna ce-ți este hărăzită...

 

Dar cu ce ne atragi? Cu vesele regrete

Sau cu umbra zilelor, trăite la fel, ciudate?

Atât de mult am iubit plantele de subsol

Și pe cele din sere ce le seamănă în toate.

 

(1913)

 

 

POEZIE FRANCEZĂ DIN SEC. XX

DIN POEZIA FRANCEZĂ
                                                      În traducerea lui Leo Butnaru


Paul CLAUDEL
(1868 – 1955)
 

S-a născut la Villeneuve-sur-Fère (Aisne). Poet, dramaturg, eseist și diplomat, membru al Academiei Franceze. Fratele sculptorului Camille Claudel. A studiat la liceul Ludovic cel Mare (Paris), obținând bacalaureatul în filosofie (1885), apoi s-a înscris la Școala de Științe Politice, luându-și licența în drept

 (1888). Încadrat în corpul diplomatic (1890). A fost decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare și Ordinul Isabelle Catolica. Din bibliografia poetică: Cunoașterea Estului (1900), Procesiune de salutare a secolului nou (1907), Cinci mari ode (1911), Poeme de război (1922), O sută de fraze pentru un evantai (1942), Acompaniamente (1949).

 
            Verlaine
 
I. Verlaine extenuat
 
 Copil prea mare, copil maturizându-se greu, plin de secrete și de amenințări,
 Vagabond cu pași întinși, Rimbaud, care pleacă la drum, trecând din loc în loc, prin țări
 Până a-și găsi undeva infernul la fel de desăvârșit cât acest pământ îi permite,
 Soarele în fața lui pentru totdeauna și tăcerea cea mai necurmată, ca din morminte,
 Iată-l debarcând pentru prima oară, pomenindu-se printre acești oribili oameni de litere și, în cafenele,
Neavând altceva a dezvălui, decât că a găsit Eternitatea din stele,
Neavând altceva a dezvălui în afară faptului că noi nu suntem încă în rând cu lumea, se pare!
Un singur om printre râsete, fum și băuturi, toate aceste lornioane și toate bărbile murdare,
Doar unul dintre cei prezenți s-a uitat la acel copil și a înțeles cine este; a priceput neamânat.
Priviră la Rimbaud, și de aici încolo pentru el totul e terminat
Și Parnasul Contemporan, și taraba la care se fabrică încrâncenat
Sonete ce se declanșează de la sine ca niște tabachere muzicale, prostește!
 Nimic nu mai contează pentru el, totul e sfărâmat! Nu mai există nici tânăra lui soție pe care o iubește,
 În timp ce urmează acest copil, ce spune el în mijlocul viselor și blasfemiilor?
Înțelegând pe jumătate ceea ce spune, dar jumătate e de ajuns, cu oarece spor.
O altă privire a unui ochi albastru, nevinovat de tot ceea ce presupune în urma sa.
Slăbitule Verlaine! Acum rămâi singur, neputând înainta mai departe.
Rimbaud pleacă, nu-l vei mai vedea, și ceea ce rămâne într-un ungher ca în ceață,
Spumant, pe jumătate nebun și compromis pentru siguranța publică,
Belgienii l-au ridicat cu grijă și l-au dus într-o închisoare de cărămidă.
E singur. Se află într-o stare perfectă de umilință și deposedare, cu chip ca de cridă.
Soția îl anunță despre un proces judiciar de separare.
Cântecul cel Bun s-a și cântat, modesta fericirea deja nu are viață.
La un metru de ochii lui, nimic altceva decât zidul gol.
Afară, lumea care îl exclude, iar înăuntru Verlaine Paul,
Rana și gustul lui pentru aceste lucruri ce sunt altfel decât umane. Totul e dur.
Ferestruica de sus e atât de mică, încât nu permite să vezi decât puțin din cerescul azur.
De dimineață până seara nu face decât să scruteze zidul gol:
Interiorul în care se află, acest loc îl protejează de pericol,
Din acest caste, prin care se spulberă orice umană nenorocire,
Îmbibat de durere și sânge ca batista Veronicăi¹ pe calea de jertfire!
Până când în sfârșit naște această imagine și această față pe care o implică,
Din adâncul veacurilor renaște în fața feței sale cuprinsă de frică,
Această gură ce tace și acești ochi care încetul cu încetul încep să-l privească.
Omul ciudat care încetul cu încetul devine Domnul Dumnezeul meu să mă miluiască,
Iisuse mai mult interior decât rușinea, pe care i-o arată și îi deschide Inima!
Și dacă ai fost tentat să uiți de pactul pe care l-ai încheiat cândva,
Lamentabil Verlaine, poet, oh, ce deplorabil ai procedat!
Această onorabilă artă de a trăi cu toate păcatele tale de ins ciudat
Care sunt ca și cum nu ar fi, atâta timp cât le tăinuiești, știind a nu le divulga,
Această artă ce ne e dată ca ceara pentru a pune de acord Evanghelia cu lumea,
Ceea ce tu nu ai reușit să înțelegi, soldățoi necioplit și murdar!
Lacom! Nu prea mult vin ai avut, însă ce multă drojdie a rămas în pahar!
Subțirele strat de alcool din paharul tău și zahărul artificial, și himere,
Ce te mai grăbeai să-l termini pentru a ajunge la fiere!
Plăcerile vinului mai de scurtă durată decât aflare pe pat de spital cu obscură lumină!
Ce tristă desfrânare mai scurtă în comparație cu sărăcia deplină,
Douăzeci de ani pe străzi Latine atât de lungi, cât a durat scandalul văzut de atâția ochi, mai mult a rău
Privarea de pământ și de cer, lipsa oamenilor și lipsa lui Dumnezeu!
Până când, chiar în adâncul adâncurilor, ți s-a permis să muști
Și să mori pe această moarte care a fost conform vrerii tale, încă de puști,
În această odaie de prostituată, cu fața la pământ, ca o frântură de cale,
La fel de gol pe pământ precum copilul când iese gol din pântecele mamei sale!
 
1919
­­­­­­­­­­­­­­­­­­___________________
1.Veronica – locuitoare a Ierusalimului, care i-a oferit lui Hristos dus spre răstignire batista sa, pentru ca el să-și șteargă sângele și sudoarea.
 

MICHEL BUTOR - UN MARE PROZATOR ÎN IPOSTAZA DE POET

 

Din poezia lumii

Michel BUTOR

(1926 – 2015)

 

În traducerea lui Leo BUTNARU

 

S-a născut la Mons-en-Barœul (Nord). Poet, romancier, eseist, critic de artă, traducător, profesor. Celebru prin romanul „Renunțarea” (1957), operă majoră a Noului Roman, prin unele texte consacrate cărților de artă și prin lucrările universitare despre literatura franceză. I s-au acordat Premiul Fénéon, Premiul Renaudot (ambele în 1957), Premiul pentru Critică Literară (1960), Marele premiu Chateaubriand (1998). Din cărțile sale amintim, selectiv: „Utilizarea timpului” (1956), „Trepte” (1960), „Trimiteri” (1980), „Repertorii” (1960-1964), „O istorie extraordinară” (1964), „Întoarcerea bumerangului” (1988), „Îmbarcarea reginei Saba” (1989), „Utilitate poetică” (1995)

 

Gânditorul și evantaiul
 
În muzeul unde meditez
cineva mișcă abil evantaiul
briză din Japonia freamăt din China       

un turist din Extremul Orient
întețește focul infernului
pentru a-mi lumina Occidentul
sperând că în secolul următor
aripile și ușile se vor deschide
 
 
Despre scriere
 
Ca din senin mâna scriitorului încep să se agite
cititorul devine nerăbdător așteptându-și cuvântul și fraza
pentru ca toate astea să fie discurs și volum
iar imprimanta solicită alfabetul întreg
desenatorul pregătește mereu o altă variantă
pentru toate varietățile de literatură
iar decodificatorul intenționează să cucerească noi scrieri
hieroglife ideograme inscripții pe orice suprafețe
hârtie și piatră discuri și rulouri cromozomi și tatuaje
 
 
După mine pulberea
 
Vrăjitoare precaută
îmi iau rămas bun
de la toate aceste obiecte
pe care le-am șters de praf
împreună cu calul meu
cu perii de nailon
peste toate aș vrea
să zbor și să spăl
turnuri și nori
străzi și umbre
ochi și unghii
rinichi și inimi
 
 
Lângă stupul supraviețuirii
 
Ce miere cauți tu
odihnindu-ți aripile
între polițe
în fața porții
albină cu ochii negri?
Cel al deșertului
între alveole
între solzi
între rânduri de butoaie
sau trunchiuri de palmieri
Funinginea se preschimbă-n nisip
în jurul
bisericii
transformate
în oază
Eu caut timpul
de cealaltă parte
a zumzetului
polenul morților
și aurul tăcerii
 
 
Buchet de frizoane
 
Gând înflorit în fisura din limba șopârlei din fața unui ciob
De pe treptele verandei pata de lumină violetă se îndreptă spre balta
la care vine să bea bătrânul dulău
 

DOSTOIEVSKI - 200 DE ANI DE LA NAȘTERE

 

PE 11 NOIEMBRIE SE ÎMPLINESC 200 DE ANI DE LA NAȘTEREA NEASEMUITULUI FEODOR MIHAILOVICI DOSTOIEVSKI. AZI AM TRIMIS UN ARTICOL DESPRE MĂREȚIA SA UNEI REVISTE, ÎL VOI REPRODUCA AICI, CÂND VA FI SĂ APARĂ. ÎN SEMN DE OMAGIU, REPUBLIC O PREFAȚĂ DE ACUM 3 ANI LA VOLUMUL LUI ION FERCU „PRIN SUBTERANELE DOSTOIEVSKIENE”, APĂRUT LA ED. „JUNIMEA”
 
                   PENTRU ATENUAREA DEZBINĂRILE DIN LUME
 
Cele aproape o sută de articole din cartea colegului Ion Fercu reprezintă o tentativă de panoramare a fenomenologiei Dostoievski (a se vedea compartimentarea mai mult decât impresionantă a sumarului, diversitatea ideatică, tematică/ subtematică, a modulelor comparatiste pe care le anunță), referințele fiind deopotrivă la viața și opera scriitorului, în multitudinea (s-ar putea spune chiar: infinitudinea) cercetărilor istorico-literaturologice, a receptărilor, pe bază de document sau în volnicia libertății analogiilor, cu filosofia, dar mai ales cu poeticitatea ansamblului textual. Toate aste conturând o impresie mai generală despre viziunea – acută, aș zice, – a unuia dintre cei mai importanți scriitori și cugetători/ filosofi dintotdeauna ai omenirii, într-un angrenaj complicat de idei și diverse teorii bulversante despre existența omului. Idei și teorii care inter-comunică, direct sau implicit, uneori antrenant-conflictuale între ele. Plus aptitudinile și intuițiile de psiholog excepțional ale lui Dostoievski, care s-au manifestat pregnant în trăirile și acțiunile eroilor săi, unii dintre ei – de-a dreptul emblematici, în ample și acaparante, chiar prin suferință, dramatism, monologuri, în care referințele la realitate, la concret nu o dată „se pierd” în abisurile subliminalului. Autorul pătrunde în firea personajelor cu o subtilitate și nuanțare remarcabile, urmărind fir-a-păr trăirile, zbuciumul acestora. Din cauza psihologismului meticulos din  narațiuni, unii cititor consideră romanele lui Dostoievski „grele”, complicate. Numai că pe o altă categorie de cititori îi atrage și îi fascinează tocmai abisalitatea psihologică.

La capitolul/ capitolele „populației” de personaje principale, romanele lui Dostoievski sunt unicate. Să ne amintim că în „Crimă și pedeapsă”, „Idiotul”, „Frații Karamazov” își trăiesc destinele tumultoase cam între zece și douăzeci de protagoniști. Destine-evantaie, ample, de o polifonie copleșitoare. Chiar dacă unii prieteni sau critici îi imputau această abundență de caractere, de personaje principale, Dostoievski și-a urmat cale, sau căile, pe care, iată, peste timpuri, se apropie de cititorii din primul pătrar al secolului XXI.
S-ar putea spune că, într-o anumită ipostază, Ion Fercu e un fel de reporter din și în fenomenologia biobibliografică dostoievskiană. Iar în mai multe cazuri reporterul se reprofilează în istoric literar, în interpret, delicat și atent, al unor detalii la care se referă, găsindu-le prelungire în ipoteze și sugestii, să le zic... molcume, nepretențioase. Este dorința omului/ autorului/ scriitorului Ion Fercu de a se iniția el însuși, dar de a iniția și cititorii în cuprinsuri narative deloc liniștite, pe alocuri vulcanice, în care bântuie patimile omenești ca într-o haotică dezmembrare a întregului și lipsei temeiurilor sigure. Acest zbucium, primejdia și precaritatea sunt ale celebrelor personaje dostoievskiene, dar și ale autorului lor (Condamnarea; Ocna; Arhipelagul Gulag și Subterana etc.).
Necruțătoarele conflicte, lupta crâncenă pentru adevăr, dar și rătăcirile, crimele dintr-o lume sfâșiată existențial au cutremurat și cutremură cititorii din, s-ar putea spune, toate limbile și conștiințele lumii. Pentru că opera lui Dostoievski înseamnă paroxism polemic. Înseamnă eterne semne de întrebări, la care, de când a ajuns la o conștiință de sine, lumea încearcă să tot răspundă, însă mereu nemulțumită de parțialitatea soluțiilor, teoretice, filosofice, religioase, sociologice, de jurisprudență, pedagogie, psihologie, etică, estetică și multe altele, care i se relevă (Dostoievski, filosofia și filosofii; Filosoful; Suferința; Libertatea și avertismentele sale; Diavolul și filosoful; Parabolele dostoievskiene; Psihologul; Precursorul psihanalizei?).

LEONARD TUCHILATU: 1951 - 1975

 

LEONARD TUCHILATU:

70 DE ANI DE LA NAȘTERE, 46 DE ANI DE LA PLECARE...

(Fragmente din eseul „S-au deschis porțile mari ale lumii” din volumul: Leo Butnaru, „Umbra ca martor”, 1991)

 

 
        M-am surprins că, atunci când scriu sau vorbesc despre oamenii apropiați, plecați pe tărâmurile neuitatelor umbre, firea îmi recrutează cuvine care parcă ar dori să coaguleze în ele o stare de lumină-nelumină, unduitoare între blândețea soarelui în răsărit și nostalgica paloare a lunii, care încă nu a reușit să se retragă de pe firmament. Imaginar, pe calea acestei lumini, dar și de ea însoțit, iată-mă revenit la baștină, aici, unde Răutul-Bunul a dat nume satelor, binecuvântându-le cu suflarea și murmurul undelor sale –Negureni, Sărăteni, Vadul-Leca, Țânțăreni, crescute-împreunate ca un ciorchine de sensuri pe tulpina lucitoare a apei curgătoare, de cum mult înainte e acel panta rei heraclitian.
Iată-mă tânăr sau aproape tânăr, reîntors acasă, la țara țării. Dinspre colinele Budăilor și mai de dincolo de ele, dinspre Bursuceni, vine parcă glas de codru și tainica lui sonoritate e împurpurată de juvenila, aproape adolescentina amintire despre poetul Leonard Tuchilatu. Răsună glas de codru, glas de poet, el mai alăturându-se neuitatului vers eminescian „...buciumul sună cu jale”, dar și cu semnalmentele timpurilor moderne amestecându-se.
        Rostesc, murmur eu, murmură Răutul și parcă cele spuse de noi ar fi continuate de cuvintele tânărului poet Leonard Tuchilatu: „Cătinel, cătinel pașii ă îndreaptă/ Acolo, unde se adunau toate/ Într-o armonie de neuitat./ Acolo, unde prin iarbă îmi petrecusem zilele fără griji, Fiind mai marele lumii,/ Unde frigul mă trimitea/ Să-mi dezbrac urșii închipuiți,/ Unde se întorc bătrânii/ Și melcii cu casa în spate./ Unde lacrimile mamei înfloresc/ Și-mi stau pe inimă/ Trandafiri albi”. Astfel de percuții de ecou ale cuvintelor noastre îmi readuc cel mai limpede în memorie clipele în care ne-am cunoscut și am avut un schimb de opinii oarecum fugare. Acum, când Leonard e cel rămas tânăr pentru totdeauna, invocând întâlnirile noastre, îmi amintesc bine că, la prima dintre ele, noi am vorbit despre memorie.
           Era spre primăvara anului 1972. Mă aflam în ajunul absolvirii universității și-mi regizam sensurile tezei de diplomă în un din sălile biblioteci republicane, unde îmi atrăsese atenția un semen care părea că tocmai el este cel care deschide și închide această instituție. El se așeza la una din cele două mese cu un singur loc situate lângă peretele din adâncul sălii de literatură străină. Un teanc de tipărituri îi stătea pe stânga, plasat astfel tocmai, se părea, pentru a-l feri pe asiduul cititor de privirile celorlalți vizitatori. Însă într-o si, când cineva deja ocupaseră cele două locuri singulare, tânărul se văzu nevoit să caute oricare alt loc liber, care se dovedise a fi unul de la masa la care mă oploșisem eu. . deci, se așeză alături și eu, trăgând cu ochii în fișa de comenzi, citii: Tuchilatu. Peste ceva timp, îndrăznesc să-mi întreb vecinul, dacă nu care cumva ar fi fratele Leonidei Lari (pe atunci – Tuchilatu). Așa era. „Am auzit că ai o memorie de invidiat”, am mai zis eu. Făcând ochi mari, Tuchilatu mă întreabă de unde știu asta. Bineînțeles, știam de la Leonida, cu care am tot sporovăit în anii noștri de studenție, ba chiar cu care am jucat mai multe partide de șah. Tânăra poetă, colega noastră de cenacluri, universitar și de la „Tinerime Moldovei”, își cunoștea mai toate textele pe dinafară. Cu ea am și vorbit de memorie; de memoria ei. Dânsa însă a comentat cam așa: „Dacă ai ști fratele meu, Leonard! Scrie și el, interesant” (....)
        (...)Leonard Tuchilatu a fost avid de a cunoaște, atât poezia sa din placheta „Sol”, cât și paginile rămase în manuscris (numeroase, dacă luăm în calcul  că a scris doar până la vârsta-i de 24 de ani) oferă acestei constatări certitudine și chiar o ridică la rang de exemplu pentru adolescenții sau mai răsăriții debutanți de astăzi în ale literaturii.

(...) Am fost printre primii, care i-a cunoscut cea dintâi carte a sa. S-a întâmplat ca, în 1974, manuscrisele noastre de debut  să fie discutate la aceeași ședință a secției de poezie a Uniunii Scriitorilor, pe atunci cu sediul în care astăzi se află Muzeul Național de Arte. La ședință era prezentă poezia lui Leonard, însă autorul ei era absent – suferințele sale fizice progresau, încătușându-i tânărul și vigurosul corp și țintuindu-l la pat într-un spital din Moscova. După discuția de la secția poezie, m-am ales cu unul din exemplarele manuscriselor lui Tuchilatu, „Sol”. Prima pagină conținea aceste versuri memorabile: „S-au deschis porțile mari/ Ale lumii”.

        „Sol” – un excelent titlu de carte. Un nucleu ce generează sinteze de sensuri, polisemie. Și, sigur, filosofie. Existențială. Solie. Dar și notă muzicală, sol, în poezie.   Apoi sol mai cristalizează o determinare. Însă pe aceasta, a treia, n-o puteam accepta, decât alungând sumbrele gânduri, spunându-mi că primordiala menire a solului-țărânei-pământului este cea generatoare de viață, pornind de la germinarea seminței, trecând prin înflorire și ajungând la rod.
        (...) Manuscrisul Lui Lenard era o adevărată solie și izbândă în contextul tinerii poezii, însă noi deja nu mai aveam să ne întâlnim cu autorul ei... Pe 4 noiembrie 1975 Leonard Tuchilatu era mesagerul, solul care se înălța la ceruri...

DECEBAL ȘI STATUIA LIBERTĂȚII

 

Leo BUTNARU                                   

Între proză, yes-eu, poem sau absolut viceversa
 

Copilul, bătrânul și gloria
 
Copilul e atât de nepregătit, atât de nepregătit, de parcă, în fiece moment următor, peste el ar putea da o mare glorie, o glorie uriașă, cu care însă nu va ști ce să facă, nu va avea ce să facă el, pruncul ce nu știe decât de pipi și caca, pipi și caca... De altfel, ca și bătrânii adânci, în plină glorie. Ba unii dintre ei chiar s-au înecat, pe când se scăldau în glorie. Adică prima condiție pentru a trece (inclusiv înot) testul rezistenței la glorie e să o obții. Apoi se va mai vedea... De te vei duce pe apa sâmbetei, sau te vei salva. Înot. Pentru că în oceanul gloriei nu există geamanduri.
Dar, în general, de mai ești în viață, bine-mersi, depinde de ce te încearcă mai mult: setea sau foamea de glorie. În primul caz, mergi mai des la cârciumă, în al doilea caz – la vreun birt, unde poți să și mănânci pe săturate. În dependență de ce ești mai mult: băutor sau gurmand. Tu, cel care ai fi avut deja sau urmează să ai clipa ta de glorie. Doar atât, clipa, pentru că pretendenți sunt foarte mulți și nu e timp de pierdut, coada trebuie să înainteze repede.
În rest, există două variante, una cu tentă universală, înălțătoare spre stele, alta, ceva mai românească, de... vedeți și dvs. cum e:      
– Star trek gloria mundi...
– Sic(tir) transit gloria ș.a.m.d.
 
Polcă și politică
 
Bineînțeles, s-ar putea face ceva, cum s-a mai și făcut în tot felul, cu zicerea antică Panem et circenses, cu obsedantul ei (sub)înțeles. Să zicem, ea poate fi actualiză, decojită de crusta-i de acum peste două mii cinci sute de ani, ce s-ar auzi căzând, ușor pocnitor, pe dușumea ca dintre dinții rozători ai veveriței o coajă de alună – pe pavajul aleii din parc – pac!
Sigur, s-ar putea face ceva cu ex- & actualul înțeles și deja au și purces la treabă statisticienii, zicându-și să deducă ipotetic când a fost mai multă/ mai puțină pâine sau mai mult/ și mai mult circ, – acum peste două mii de ani sau în aste timpuri de corectitudine politică, strict reglementate, ca o polcă din Război și pace de contele agricultor Tolstoi.
 
La „Uriașa” lui Baudelaire
 
Cele două coline îngemănate au asemănare cu genunchii uriașei lui Baudelaire (Parcourir à loisir ses magnifiques formes ;/ Ramper sur le versant de ses genoux énormes) care cu trupul ei ar fi putut cuprinde sau ocupa întreaga țară a piticilor cu tot cu Gulliver, ba chiar ceva din formele-i revărsătoare ar fi dat și peste hotarele țărilor învecinate, încălcându-le, cum ar veni.
Aici, în preajma satului meu de baștină Negureni, ce doarme nonchalamment à l'ombre de ses seins, supradimensionații genunchi ai fabuloasei franțuzoaice sau, să zicem, ai femeii universale sunt hașurați în terase de potecile croite din rațiuni geometrice difuze de bucolicele turme de mioare, din urmă lor cu ciobani sadovenieni (de altfel, de ce uriașa nu ar fi chiar Vitoria Lipan?) care parcă i-ar trece giganticei printre picioare, rustic, a nepăsare, altfel spus – olimpian.
 Și doar dulăii, din vreme în vreme, se opresc, adulmecând voluptos a ceva suspect, a vânătoare, pe colinele, printre colinele fabuloșilor genunchi de arătare seducătoare.
 

Despre timp, între șotron și bolero

Leo Butnaru 

Despre timp, între șotron și bolero

Ce să mai vorbim: nu mai sunt timpurile alea... Cu toate ale lor. Inclusiv cu filme indiene, după care coșurile de la ieșirea din cinematograf se umpleau cu șervețele de hârtie fleșcăite de lacrimi, iar până să înceapă proiectarea filmului următor supraveghetorii sălii se întâmpla să trezească din leșin câte vreo spectatoare supersensibilă.

(Ah, iar pe timpul romantismului, duduile se întorceau de la întâlnire cu sutienul umed de lacrimile iubiților!...)

Pe timp de coronavirus, parcă între sâmbătă și duminică a mai apărut o zi de așa-zisă odihnă. Foarte neliniștită și ea. Cu interdicția de a merge la filme indiene, să te mai descarci, să te mai răcorești. În buzunar, în poșetă șervețelele, umede acum un timp, însă nefolosite, s-au uscat. Hârtie aspră, ce mai! Foșnitoare... A tristețe... Precum gazetele. Și ducându-te cu gândul la timpurile în care cititorii de poezie erau mult mai mulți decât cititorii de gazete. Timpurile în care, să zicem, în ziua anunțării Premiului Nobel, cititorii, exegeții, însăși literatura, lumea, de emoție își țineau respirația. Azi, însă, la acel moment, toți respiră oarecum gâfâit, a dezamăgire nu că probabilă, ci sigură.

Nu, nu mai sunt timpurile alea... Ci sunt vremurile cu: „Atenție: filmul poate să conțină scene cu caracter sexual”. („Păi, conține sau nu? Să nu pierd timpul degeaba!...”) Dar nu, nu sunt ca timpurile alea, cu filme indiene, cu interminabile cântece de dragoste, nupțiale!... (Mda, aveau și ele un defect nu prea însemnat: 2-3 ore de declarații amoroase, dar fără tu, colea, un sărut... Pe când azi, una-două și... Se cam știe ce... Nu numai pupăciune...)

Da, nu, nu mai sunt timpurile alea... Iar dacă e să ne referim de asemenea în context asiat, pandemia pare a veni de la numele panda, a animalului care mănâncă 12 ore din 24, ca omul, acum, pe timp de coronavirus... Omul care tot mănâncă, mănâncă, mănâncă non-stop, cu dorința și gândul de a-și petrece timpul cât mai frumos. Însă timpul se duce și nepetrecut... Iar omul mănâncă, mănâncă, mănâncă în continuare, pe timp de pandemie, adică de strâmtoare, de nemișcare... Și poate acum ar fi timpul celui mai „precis” recensământ: mai toată lumea e acasă. Și mănâncă, mănâncă, mănâncă...

Dar, precum se spune, depinde de feleșagul omului, nu? Aceste vremuri de constrângeri sanitare pentru grăsani ar fi prielnice, de slăbire prin înfometare.

Însă de obicei (negru) timpurile de pandemie sunt confuze. Nimeni nu mai știe, dacă deja e permis ceea ce e necesar și dacă mai e necesar ceea ce e permis... Adică, pe vechi: Ce timpuri, ce moravuri! (Ușoare...)

O, timpuri, o, moravuri! – În Gomora, nici chiar ciungii nu mai sunt cu mâinile curate, în Sodoma – nici chiar păpușile nu au rămas ne-deflorate. Iar pe aici pe la noi preadolescenții de bani gata își ciupesc învățătoarea de fund!...