MONUMENTELE EREVANULUI

Jurnal de Armenia

26.X. 2011

Printre capitalele ţărilor lumii, Erevanul e una cu cele mai multe monumente. Plus diversitatea conceptuală, stilistică a acestora, în ultimele două decenii cu o mutare de accente de pe clasicitate pe modernitate, de pe realismul istoric pe jocul asociativ, „exagerarea” metaforică. Unele dintre (şi printre) ele – de-a dreptul atipice, originale, ingenioase, creative. Apoi coborârea (descinderea, descălecarea) monumentelor de pe soclu, piedestal – în stradă, la nivelul trotuarului, aleii, terenului de joacă pentru copii, exemplificarea (respectivă) având-o mereu la îndemână, la colţ de stradă, în plină piaţă urbană, în faţa lăcaşelor de cultură, în fine – în memorie ta de om, dar şi în cea electronică a aparatului foto, a camerei de luat vederi.

                               Arghişti I, împărat al Urartului în anii 785-753 î.H.

Bineînţeles, la proliferarea monumentalistică au pus umărul şi armenii din diaspora, care sunt de aproape trei ori mai mulţi, decât cei din ţară. Dar e la mijloc şi interesul unor artişti importanţi din lume de a fi cunoscuţi aici, la hotarul dintre realitate şi mit, dintre piatra concretă a Araratului şi legendara Arcă a Lui Noe care, poate, îşi mai are rămăşiţele din lemn de cedru pe piscuri.

Printre cei mai populari şi mai „de-ai casei” sculptori în Erevan este columbianul Fernando Botero, prezent cu câteva lucrări curioase ca realizare, trezind şi ele discuţii, născând întrebări, sugerând răspunsuri, chiar dacă, uneori, nu mai e nimic de făcut, precum spunea Hemengway, deja citat cu acest gând: Îmbătrânesc nu doar răspunsurile, ci şi întrebările.

Una din cele mai atractive (capot)opere a columbianului este un gladiatorul (sau poate legionar) roman, bondoc, jovial, cu coif, cu un ţiflic, un sfârâiac în loc de simbolul bărbăţiei, semi-namila aceasta aducând mai curând cu un Şveik al arenelor – paşnice, urbane, precum pieţele, străzile Erevanului. (De altfel romanii au ajuns pe aici, prin fosta Cilicie, prin anul 102 î. H., iar pe la noi, prin Dacia, au venit, „simetric”, prin 101 d. H.).

                                   Gladiatorul sau, poate, legionarul roman

 Fantomele lui Picasso şi Dali, în variantă sculpturală, se simt la Erevan în largul, ba chiar în universul lor: un motan barosan, parcă din lavă vulcanică neagră, un iepure mutant care, ca şi Şveikul arenelor, au fost dăruite capitalei armene de un businessman argentinian, numele căruia se termină, bineînţeles, în ian. Monumente recente, dar unele dintre ele (printre ele) având deja o aură de legendă, o iradiere/ irizare de mit, acestea drept componente metafizice din care se compune sufletul şi suflul unui oraş, al unei ţări, al unui popor, completând, îmbogăţind, augmentând faptele realităţii şi pregătindu-le pentru a se integra deja istoriei. Spre exemplu, despre motănoiul negru, ca de lavă vulcanică, ce aminteşte într-un fel (sau altul) de Behemotul lui Mihail Bulgakov din Maestrul şi Margareta se spune că e oarecum… mistic. Unii cred, alţii ba, însă Erevanul intră în rândul oraşelor cu cei mai simpatici, mai curioşi, mai memorabili coşcogea cotoi. 

                                                Măria Sa Motănilă-Misteriosul

Ce mai puteţi vedea, în periplu negrăbit, prin capitala luminată de albul zăpezilor Araratului? Un păianjen uriaş, un taur, cai, cerbi în goană, primele două amintind mai curând nişte roboţi fantastici, celelalte având supleţe, energie, zbor (în salt peste, parcă, boscheţii oraşului). Astea şi altele le poţi lua drept monumente propriu-zis, dar, dacă mai meditezi niţel, îţi spui că ele parcă ar face parte dintr-o expoziţie gen ştiinţifico-tehnică sau, poate, ca un tribut plătit atât de ingenios modei SF din anii 80-90 ai secolului trecut.

Mai are Erevanul o cascadă arhitecturală, ce coboară de pe culmi spre centru, la mai multe nivele plasându-se, în contururi asemănătoare, simetrice, magazine, cafenele etc. 

                                       Cascada arhitecturală în noapte

Iar în scuarul în care „se revarsă” cascada se află anume multe din sculpturile epocii contemporane, avangardiste, care bagă intriga în peisajul general, unele destul de abstracte (cascada – superbă în iluminare – şi o parte din sculpturi le-am fotografiat chiar în prima noapte a sejurului de aici), dar de care deja nu se mai poate face abstracţie, ele devenind parte componentă a aspectului exterior, dar şi interior – spiritual, cultural, ba chiar mitologic – al Erevanului, oraş prin care poţi hălădui până la plăcută oboseală, când te apleci să sorbi apa dintr-un bulbulac – mici izvoare arteziene ce mai ţâşnesc pe străzi, amenajate cu gust şi pricepere. De fapt, ceea ce am românizat eu ca bulbulac, în limba armeană se numeşte pulpulak, prima parte a noţiunii venind, onomatopeic, de la murmurul apei (bul-bul), iar ak în armeneşte însemnând izvor. Apa din aceste arteziene miniaturale e de munte, curată, uneori minerală, gazată natural, acrişoară sau dulceagă.