S.-E. C.- Ce înţelegeţi prin modernizarea culturii, literaturii, artelor noastre? O
„estetizare” a lor în spiritul unor valori
general-româneşti şi general-europene sau adaptarea la modelul unei lumi
postmoderne contradictorii, globaliza(n)te şi decentraliza(n)te?
L.B. - Cu toate permanentele modificări, milenare,
deja, de sensibilitate umană, de avansare tehnică (inclusiv în măiestrie ca
tehnică de elaborare, execuţie a artei; avansare sau, uneori, conştientă
„simplificare”, ducere spre uşoară… primitivizare) a civilizaţiei umane; cu
toate modificările de conştiinţă şi de personalitate pe care le aduc cascadele de invenţii electronice,
digitale, virtuale (cu sau fără virtuţi); cu toată îngrijorarea de posibila
reificare, robotizare a omului, inclusiv a creatorului de artă, – cu toate
astea şi cu altele posibile, care ni se vor revela ca mâine-poimâine, cultura,
literatura, artele de oriunde au „constante” valorice care, mai mult sau mai
puţin, alcătuiesc suportul lor, mai plin sau mai sumar, care şi oferă
continuitatea în perpetuarea lor, ca elaborare, creaţie, dar şi ca recepţie,
înţelegere, interpretare. Noţiunea de „lume postmodernă” e şi ea una… nesigură,
aleatorie, ce spune ceva, dar, sunt convins, – ceva aproximativ, chiar
neadecvat stării de fapt a (…naţiunii şi) lumii, ca mod de existenţă,
experienţă, „pe sine” şi întru sine. Cu acelaşi succes, sau insucces, putem
spune: lumea postantică, posthomeriană, postmedievală, postclasică, sau –
parţial – poscomunistă. Sau pur şi simplu: lumea. Esenţele existenţiale ale
acestei lumi nu se modifică din cauza cum este sau nu este ea numită/ definită.
Estetizarea nu este necesară din simplul motiv că ea, da capo, ab ovo, trebuie
să existe în ceea ce se vrea a fi cultură, literatură, artă în general. Faptul
că unii meşteşugari neaveniţi încearcă „să expulzeze”, să zicem, metafora din
poezie e o prostie crasă. Dacă privezi arta, literatura de metaforă, ca „strop
de eternitate”, ele nu mai sunt nici estetică, nici demne de exegetică, ci devin
doar un anumit gen de informare cu unele particularităţi ce ţin de rudimentar,
care mai curând învederează lipsa de har a neavenitului în domeniu. Din păcate,
astăzi, se plodesc mult (ca pe timpuri, realişti-socialiştii) cei care dau drept
(strâmb!) poezie o bolboroseală stradală, nişte înşiruiri de fraze, gen
reportaj prost, despre ce li s-a întâmplat, ce a fost. Nimic neobişnuit. Iar
nimicul nu poate să ţină, valoric, de înaltele – obligator înaltele – criterii
ale poeziei. Iar în arte… Să fim înţeleşi: cei care propun diverse instalaţii
hazlii, îngrămădiri de obiecte printre care mai bagă şi câte un corp uman,
vopsit, care face ceva bizar sau nu face nimic, nu au legătură cu arta. Cei
care zic că poetry slang-urile, ca
improvizaţii băgate în festivaluri şi concursuri, sunt poezie, încearcă să
prostească lumea, să o îngunoieze, să
o polueze, să reducă gradul de estetică, filosofie, înţelepciune, dacă vreţi.
Să anihileze influenţa personalităţilor creatoare, impunând dominaţia găştilor
pseudocreatoare, aproape colectiviste în elaborarea şi propagarea inepţiilor de
tot soiul. Este uimitor, de ce găştile ţin să numească literatură, artă ceea ce
împeliţează componenţii lor. Arta este artă, literatura este literatură, iar
emisiile lor poluante sunt cu totul altceva, care nu au nici măcar tangenţe
oricât de vagi cu estetica, arta, literatura.
Iar mondializarea, chiar cosmopolitizarea artei,
culturii, literaturii sunt inerente oriunde în lume. Doar cu specificarea că,
oriunde în lume, mondializarea va avea particularităţi, care ţin tocmai de
constantele, specificul creaţiei şi civilizaţiei în unele ţări, la unele
naţiuni. Cine poate spune că poezia japoneză, în forma ei de haiku sau tanka,
nu a trezit un interes mondial chiar cu mult până la apariţia noţiunii de mondializare,
atât de vehiculată azi? Parcă Homer sau Dante, Shakespeare sau Baudelaire,
Goethe sau Balzac, Baudelaire sau Dostoievski, Cervantes sau Tolstoi etc.,
fiind, de mii, de sute de ani mereu traduşi, nu au fost… mondializaţi, până la
lansarea de către canadianul McLuhan a sintagmei „sat global”? Iar ceea ce vroia
dl Fukuyama să înţelegem drept „sfârşitul istoriei” nu e decât, pardon, o
prostioară, iniţial bine ambalată, care i-a ademenit pe mulţi să o tot
comenteze, să o… filosofeze, unii dintre aceştia, am impresia, resemnându-se
deja, rămânând, cum s-ar spune, cu buza umflată.
Descentralizare este şi ea inevitabilă, precum s-a
văzu, deja, cred, chiar pe exemplul literaturii române, care nu îşi mai are „buricul
valoric” (dorit, declarat astfel) doar la Bucureşti , azi existând centre literare serioase la Iaşi , Cluj, Chişinău,
Timişoara etc., unde apar reviste importante. Ba chiar, în România, sunt şi mai
multe centre politice, aş zice, create regional, dar de influenţă naţională, cu
toate ale lor – bunele, lacunele, dar şi cu baronii locali. Iar noi,
transprutenii (din stânga), direct sau implicit, ne aflăm de asemenea în
tendinţa de decentralizare culturală românească, dar şi paneuropeană, mondială.
Să conştientizăm asta şi să acţionăm în consecinţă. Eficient.
Sud-Est
cultural,
Nr. 2, 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu