ANNA AHMATOVA ÎN ROMÂNEŞTE

Anna AHMATOVA        (1889 – 1966)

Anna Ahmatova (Gorenko) s-a născut în preajma Odesei, în localitatea Bolşoi Fontan. Tatăl său fusese inginer-mecanic de marină. Curând, familia se stabileşte în nordicul şi imperialul Ţarskoe Selo, unde Anna avea să se afle până la 16 ani. Învaţă a citi după abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la gimnaziul de fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În 1905, părinţii divorţează şi mama cu copiii reiau calea sudului, stabilindu-se în oraşul Eupatoria din Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev, după care e admisă la Facultatea de Drept a Şcolii Superioare din acest oraş. În 1910 se căsătoreşte cu poetul Nikolai Gumiliov, dar după trei ani divorţează. La Petersburg frecventează Cursurile Superioare de Istorie şi Literatură. Scrie versurile ce aveau să intre în prima sa carte, „Seară” (1912), pe care deja o semnează cu pseudonimul Ahmatova (după numele unei străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică, Ahmatova scria: „În 1910 se acutizase criza simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la acest curent. Unii din ei înclinau spre futurism, alţii – spre akmeism. Împreună cu colegii mei din primul „Atelier al poeţilor” – Mandelştam, Zenkevici şi Narbut – ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul asociaţiei „Atelierul poeţilor”, care edita revistele „Apollon” (1909-1917) şi „Hiperboreanul” (1912-1913). Unul din capii de şcoală era Nikolai Gumiliov, ce menţiona: „În schimbul simbolismului vine o nouă orientare care, oricum s-ar numi, akmeism (de la grecescul akme – nivel superior, perioadă a înfloririi) ori adamism (o clară şi sigură privire bărbătească asupra vieţii), necesită un mai pregnant echilibru de forţe şi o mai exactă cunoaştere a relaţiilor dintre subiect şi obiect, decât le avea simbolismul”.

Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare ale simbolismului, akmeismul a constituit primele trepte spre şi în avangardă, introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul se apropie de oralitate şi e subordonat, în principiu, sensului mai direct, mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate ale simbolismului, Anna  Ahmatova este cu adevărat protagonistul, corifeul akmeismului. În notele autobiografice poeta scria: „Revolta noastră contra simbolismului a fost absolut îndreptăţită, deoarece noi ne simţeam deja oameni ai secolului 20 şi nu doream să rămânem în secolul precedent”.

În 1914, editează cea de-a doua carte, „Mătănii”. Peste trei ani îi apare volumul „Stolul alb”. După revoluţie lucrează la biblioteca Institutului de Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagină” (Podorojnik), iar în anul următor – „Anno Domini MCMXXI”. Scrie studii despre creaţia lui Puşkin. De pe la începutul anilor ’20, versurile nu-i mai sunt solicitate pentru publicare sau re-publicare. În toamna anului 1925 este exclusă din Uniunea Scriitorilor din Rusia drept „poet neproletar”. După război, scrie eseuri, proză. În 1962 încheie „Poemul fără erou” la care a lucrat circa două decenii. Alte cărţi: „Goana timpului” (1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii nordice” (1940-1945). Memorii despre A. Blok şi A. Modigliani. Traduceri, inclusiv din poezia română.

SUBSOLUL MEMORIEI

Se zice că aş trăi tânjind – ce inepţie sadea!

Se mai zice că amintirile mă rod necruţător.

Însă eu rar mă aflu-n ospeţie la memoria mea,

Unde mai pui că felul ei de-a fi e sâcâitor.

Când cobor cu felinarul aprins în subsol,

Parcă la o nouă prăbuşire, pe scară, duduitor,

Din urma mea vin şi vin pietrele, rostogol.

Felinarul fumegă, nu există cale de-ntoarcere,

Ştiu că merg spre locul unde-i inamicul mâniat.

Rog de îndurare... Acolo e tihnă, beznă, înfiorare

Şi sărbătoarea mea s-a şi încheiat, neamânat!

Deja-s trei decenii de când doamnele-au fost petrecute,

Ştrengarul, glumeţul cela muri de adânci bătrâneţi...

Eu am întârziat. Regrete multe!

Nu pot să mă arăt niciunde.

Însă mă ating de pictura de pe pereţi

Şi mă-ncălzesc în faţa căminului. Ce minune!

Prin acest mucegai, funingine şi putregai

Străluciră doi bobi de smarald, două mărgele.

Şi mieună pisoiul. Deci, să mergem acasă, hai!

Dar unde e casa mea şi glasul raţiunii mele?

1940

 *     *     *

Dar eu vă preîntâmpin iar

Că trăiesc pentru ultima oară.

Nici ca rândunea, nici ca arţar,

Nici ca trestie sau stea fugară,

Nici ca izvorul cu apa sa,

Nici ca dangăt de clopot crăpat –

Oamenii nu-i voi intimida

Şi-n vise străine nu voi intra

Ca geamătul nealinat.

1940

SALCIA

                          Şi un prizărit mănunchi de copaci.

                                                                    Puşkin

Eu am crescut în linişte de care nu mă săturam

În răcoroasa odaie a copilului – tânărului veac.

Şi glasul omului nu-mi era pe plac,

Iar glasul vântului îl înţelegeam.

Iubeam brusturii urecheaţi şi urzica,

Dar cel mai mult salcia argintie care

Îmi era recunoscătoare, întreagă viaţa sa

Trăind-o cu mine, cu ramuri plângătoare

Învăluindu-mi în vise insomnia.

Dar – straniu! – eu i-am supravieţuit.

Acolo nu-i decât un ciot, cu glasurile străine

Ale altor sălcii ce au ceva de vorovit

Sub ale noastre ceruri, cândva senine.

Iar eu tac... De parcă sora mi-ar fi murit.

1940

SĂ NU MAI DEA NIMENI CU PICIORUL ÎN MAŞINA DE SCRIS!

Astăzi, e ziua de naştere poetului Petre Stoica. S-a întâmplat că ne-am împrietenit fără uzanţe şi politeţuri evazive. Petrică era un om extrem de sociabil, antrenant în discuţii grave sau şuete, agape. Poezia i-o cunoşteam de pe la sfârşitul anilor şaizeci ai secolului trecut, iar personal l-am cunoscut… Mai bine să dau această filă de jurnal, de pe când eram unul din triumviratul-vârf al Uniunii Scriitorilor din Moldova, împreună cu Mihai Cimpoi şi Arcadie Suceveanu.

„2 septembrie 1992

Seara – alarmă! Sunt telefonat pe la ora 23,00: Laurenţiu Ulici, Petre Stoica şi Sergiu Adam au pană de motor undeva la 16 kilometri de vama Leuşeni (spre Chişnău). Telefonez la restaurant, la hotel, unde mai rămăseseră cu oaspeţii Cimpoi şi Suceveanu. Ghinion: „Au plecat acum câteva minute”.

În fine, dimineaţa îl văd pe Ulici la micul dejun, el reuşind să vină cu o maşină de ocazie. Supărat, şi pe bună dreptate. Urc în „Volga” USM, mai iau un şofer, câteva sticle cu vin, apă minerală, gustări – şi gonim spre satul Bujor, de unde să-i recuperăm pe Stoica şi Adam. La volan fusese Ulici. Defectul: se spărsese chiulasa.

Cu scuzele de rigoare, cu dulceaţa vinului, repar cumva gafa. Stăm cu Stoica şi Adam la umbră de nuc cam o oră jumătate. Pornim pe la 12,00. După anumit număr de kilometri parcurşi, se încălzeşte motorul „Volgii” cu care remorcăm „Dacia”. Căldură infernală, aer fierbinte. Ne mişcăm anevoios, din popas în popas. Fierbe apa în radiator. În urma noastră opreşte o altă „Volgă”, cu care este recuperată o altă limuzină. Şoferul ne strigă: „Voi ce faceţi, ceai sau cafea?!” Pentru că apa din radiator clocoteşte…

…După-amiază, la Hotelul „Inturist”, am reuşit să realizez două dialoguri, cu Petre Stoica şi cu Laurenţiu Ulici, „forţându-i” să accepte neparticiparea la unele acţiuni în favoarea pugilismului întrebări-răspunsuri”.

Reproduc acel interviu de acum 23 de ani.

Petre STOICA

(15.II.1931 – 21.III.2009)

SĂ NU MAI DEA NIMENI CU PICIORUL ÎN MAŞINA DE SCRIS

          – Stimate domnule Petre Stoica, în tinereţile dvs. n-aţi avut ambiţia sau conştiinţa că veniţi absolut nou, absolut original în poezie?

          – Culmea este că încă din adolescenţă am fost atras, poate printr-o întâmplare, de modernitate. În clasa a cincea de liceu – aveam atunci 15 ani – îi citeam pe Ilarie Voronca, pe Ion Barbu, autori care nu erau în manuale, şi scriam poezii (sonete, e adevărat) suprarealiste. Asta nu înseamnă că nu-1 apreciam – mă rog, cu înţelegerea de atunci – pe Mihai Eminescu, atras în special de binecunoscuta muzicalitate a versului său, dar aveam această apetenţă pentru modernitate. Aşa am şi venit Ia facultate, cu patimă faţă de Voronca, de Bacovia, de Vinea. Câţi ştiau, bunăoară, de Ion Vinea care nu editase încă nicio carte de poezie? Bineînţeles, în anii ’50, când era în vogă realismul socialist, colegii mei se arătau uimiţi de preferinţele mele pentru suprarealism. De fapt, nici nu ştiam că există literatură suprarealistă. Căci nici cine ştie ce lecturi deosebite nu aveam. Citisem, colea, „Mitrea Cocor” al lui Sadoveanu şi „Desculţ” al lui Stancu. Restul, ce era în afara programei de liceu, nu mă interesa, aşa că mai mult intuitiv sau instinctiv m-am pomenit în universul poeziei suprarealiste.

          – Acest tandem, „intuitiv sau instinctiv”, mă face să întreb dacă originile poeziei vi se par misterioase sau explicabile.

          – Cred că sunt şi explicabile. Bunăoară, ce este poezia modernă? Poezia ca atare s-a născut din ritmuri, din dans. Iată de ce mulţi au găsit în prozodia primitivă, impropriu exprimat, multe resurse pe care le-a preluat versul modern. Iar arhetipurile versului din secolul douăzeci rămân la popoarele africane, pe când apariţia rimei, spun exegeţii, părerea cărora o împărtăşesc şi eu, a dus la decadenţa poeziei, decadenţă ce ia amploare ceva mai înainte de Renaştere, când apar formele prozodice fixe. Să zicem, la nemţi au existat acei maeştri cântăreţi, meistersingeri, care se organizau în bresle de poeţi, angajaţi în concursuri cum ar fi, de pilda, desemnarea autorului care termină mai repede o poezie pe o temă data şi cu rime cât mai potrivite. Învingătorul primea diplomă prin care i se conferea titlul de poet-cântăreţ. Astfel, am putea spune că rădăcinile realismului socialist se află chiar în condiţiile şi rezultatele acelor întreceri, – zic asta, de, ca o glumă, – realism care, ca şi în Evul Mediu, acorda diplome pentru meşteşugul de a versifica. E groaznic, nu?

          – Să speram că a fost... Din câte ştiu, împreună cu prietenii aţi organizat şi dvs. concursuri poetice.

          – Mai întâi aş vrea să spun că eu sunt exclus din generaţia ’60. Nu ştiu de ce, însă din ea făceam parte. Poate din motivul că am fost stelist şi, într-un fel, prietenii mei minunaţi, cu care ne întâlneam fie în subsol la Grigore Hagiu, fie la mine în mansardă, erau oarecum predispuşi de a mă ridiculiza uşor, fiindcă m-am ridicat împotriva poeziei tip Labiş, mergând pe ideea modernităţii preconizate de revista clujeană „Steaua”, în sensul că poezia trebuie să fie citadină, că rima este un lucru tocit. Deci, era o teorie întreţinută foarte inteligent de A. E. Baconsky la care eu am aderat imediat şi am avut marele privilegiu să fiu totdeauna apărat de redactorul nostru şef. Chiar în momentul când oficiosul partidului „Scânteia” – îmi amintesc – întreba cam cât timp îl veţi mai tolera pe acest Petre Stoica, poet decadent, netalentat, apolitic ş.a.m.d., Baconsky îndrăznea să mă publice pe prima pagină, ca să zic aşa.

          – Vorbeam, totuşi, de concursurile poetice din subsol sau de la mansardă. Aţi câştigat vreunul din ele?

          – Hai să-ţi spun un lucru bizar. Nichita Stănescu îmi zicea cam aşa: „Bătrâne, te invidiez că poţi scrie poezii atât de simple”. Eu, la rându-mi, îl pizmuiam, în sens bun, pentru fantastica putere de a improviza, pentru capacitatea de a vehicula cuvântul, de a se învârti în universul limbii, pentru că întreg universul poetic al lui Nichita este limba. Eu însă eram foarte concret. Unii colegi îmi dădeau de înţeles că ceea ce scriu n-ar fi poezie, uitând că un Lucian Blaga atestase un asemenea stil, sau că Adrian Maniu, la 1912-1913, era de o modernitate aleasă de coloratură suprarealistă.

DE ACUM 20 DE ANI

9.VII.1995

Uneori, sunt întrebat de către cineva, cititor mai atent şi mai pretenţios, de ce la cuprinsul volumului „Spunerea de sine” sunt date doar  numele interlocutorilor mei, nu şi titlurile interviurilor. Explicaţia ţine de o mică, poate că chiar minusculă eroare de calcul a redactorului tehnic: pur şi simplu, nu ajungea o singură pagină (nu filă!). Dacă dădeam şi titlurile dialogurilor, aş fi avut nevoie exact de o singură pagină. Dar nu se mai putea adăuga pagina, în caz contrar depăşindu-se standardul unei coli tipografice. Însă nu se mai putea nici elimina o pagină. Cartea paginată în cea mai riguroasă ordine era deja scoasă din computer şi a reface ceva ar fi fost o intervenţie cam deranjatoare.

Însă aceasta nu ar avea vreo importanţă, dacă nu mi-ar aminti de un caz tragic. Pe multe cărţi de-ale noastre (pe ale mele, e drept, nu) a stat şi semnătura pictoriţei Natalia Tarasencu… Doamna însă nu mai e în viaţă, s-a sinucis!... Unii spun că din sărăcie. Nu a putut să-şi împace demnitatea cu fărâmiturile de pâine pe care, de altfel, nu le avea totdeauna. O fi rămas fără un câştig sigur pentru un pictor de carte, odată ce anul trecut editura „Hyperion” nu a scos la lumină decât… o singură carte…

10.VII.1995

Sâmbătă a sosit la Chişinău cel ce-şi zice prinţul Paul. Cu Ioana şi un alai de vreo 20 de persoane. La USM s-au mai alăturat vreo 20-30. Prinţul vorbeşte destul de corosiv româneşte, în schimb vorbeşte mult. În timp ce era răs-fotografiat de fotograful şi bodyguardul său, personal şi zelos, începuse a-mi spune (mă prezentase Cimpoi) despre colecţiile sale de cărţi – Blaga etc. – pe care le-a recuperat, prin procurare de nu mai ţin minte unde, deoarece Lupeasca nu se prea interesa de ele (aici l-am ajutat să găsească un termen adecvat, ce nu-i venea pe limbă). Fac cunoştinţă şi cu prinţesa: bine clădită, osoasă, tip anglo-saxon; prinţul are ce strânge în braţe. Nu ştiu dacă majestatea feminină vorbeşte româneşte, însă, când făcurăm cunoştinţă, rosti cu „r” dur: „Cu marre plăcerre”.

Deficienţe de organizare: Cimpoi a cam rămas singur la US. Vineri, s-au ciondănit la consiliu pe o cauză eternă: arendarea spaţiilor. Preşedintele invită prinţul în biroul său, unde avea două pahare (la US totdeauna nu ajung pahare…), o sticlă de apă minerală, una de fanta, însă abia de se aşezară ei pentru informări şi tratative, că hoarda năvăli în birou, supraîncărcându-l cu prezenţe întâmplătoare. Din autocarul de Iaşi a fost adusă o damigeană de vin, nişte sticle cu băutură tare… S-a propus să se re-deplaseze, cortegiul, în aşa-numită sală arabă de la Muzeul de Literatură. Eu însă mi-am considerat misiunea îndeplinită, întorcându-mă, eliberat, acasă…

A. Burac mă amuză copios. Cică S. Saka, după ce cercetase nişte liste de la întrunirea PEN de la Salonic, Grecia, i se plânse soţiei că el, preşedintele, figura al doilea după Andrei, plus – fără specificarea că ar fi preşedinte. Bu-u-un! Apoi vin alte liste, cu numele adevăraţilor participanţi la întrunire. (Saka nu a fost prezent la Salonic.) Andrei îl invită pe Saka la atelierul Lenuţei, să-i arate. „Vezi, Serafime, aici e trecut primul Butnaru, eu sunt al doilea, dar nu mă supăr, precum ai făcut-o tu”. Într-adevăr, râsu-plânsu…

10.VII.1995

Îi telefonez lui Nelu Oancea, punându-l la curent că, în câteva zile, îi expediez manuscrisul pentru colecţia „Poeţi români contemporani”. El, binevoitor, îmi spune că astăzi e ziua Chişinăului: îi mai telefonase cineva. Poate Arcadie Suceveanu, să se intereseze de corectură.

Aşadar, posibil mâine să-l întâlnesc pe Marius Herghelegiu, să-i încredinţez manuscrisul şi dialogurile cu Nicolae Breban şi Eugen Uricaru, primul – pentru „România literară”, al doilea – pentru „Contemporanul”.

Am telefonat la B-ca Naţională”, de unde dna Lisnic m-a ajutat să concretizez datele publicării unor poeme. „În legătură cu acest eveniment” şi „Elegie disco” văzuseră lumina tiparului pe 25 iunie, în „TM”, dar, precum spuneam, au fost excluse din prima mea carte, apărând în volum abia în 1993 („Puntea de acces”). Ateismul „militant” nu admitea să se vorbească în poezie despre îngeri. Aceste două mostre le consider demne de a veni ca replică pentru unii răcani pirpirii în literatură, care cred că modernismul, postmodernismul în Prutonistrenia a pornit odată cu dânşii. Fără exces de orgoliu, consider că la nivelul dezinvolt-temerar nu se ridică nici prea mulţi dintre nouăzecişti.

Nu ştiu unde mai există texte publice latineşti în Chişinău, ba chiar în întreaga Prutonistrenie, însă unul se lăfăie pe „fruncea” unui chioşc medical cam sărăcăcios: Sanus populi suprema lex. Chioşc amplasat pe bulevardul Mihai Viteazul colţ cu bulevardul Ştefan cel Mare, de unde, de obicei, iau troleibuzul nr. 23, spre Ciocana.

Îmi telefonează de la Cluj Mircea Vaida Graf Voievod (s-a… îngrafat), cerându-mi ajutorul să-l pun în posesia listei deputaţilor aleşi în localităţile găgăuze. La rându-mi, mă ajută Nicon Pâslaru de la „Monitorul oficial” şi Ion Hadârcă. Astfel, informaţia ajunge la destinaţie…

Azi am luat de la Popică nr. 6 al „Basarabiei”, în care public un grupaj de poeme.

Citesc în continuare „Amintirile” lui Şerban Cioculescu care, probabil, şi ele îmi întreţin apetitul pentru creionările diaristice.

POEME / Nr. 12, 2014

                                                        Leo BUTNARU

Sus

Pe culmile Parnasului

ca şi pe culmile disperării – zeii

muzele

gheaţa

şi o concentraţie de poezie în sânge

depăşind nivelul

compatibil cu viaţa…

16.IX.2013

Tropicul Cancerului

Mă visam prin locuri unde nu am fost niciodată

de ghid sigur însă având poezia

ca pe un spirit pur al lui Ovidiu. Eram cam

prin locul unde printre umbre lungi de palmieri

ca printre degete curge

curentul şi undele oceanului

pe unde

cu câteva zeci de paşi mai departe de ţărm

atârnă abundent cartofii aerieni ai arborilor kiwi

pe sub care

din vreme în vreme apare

târâtoarea liană a vreunei şarpe

modificând arhitectura prafului

astfel în mintea mea

împreunându-se arhitectura copacilor cu

arhitectura prafului

şi arhitectura sonoră a psalmului: Veniţi fraţilor

să vedem ţărâna şi praful din care am fost zidiţi.

Aleluia!

29.V.2014

Rocada. Nimic nou

Lumea îşi revizuieşte drastic măsurile,

Face rocadă tristeţea cu bucuria;

Ce era mic – devine, mare, cât stelele,

La Barcelona Messi devine Messia.

Proverbe, filosofie ajung mai nimic,

Totul înseamnă creierul cât firul de mac;

Face rocadă uriaşul cu un pitic,

Etaloanele sunt demascate, se desfac.

…Nimic nou. Revizuirile se repetă.

Răbdare şi tutun. Ba nu – marijuana

Pe care ţi-o-ntinde moartea, târfă cochetă.

Pădurile deja cresc în formă de cruce,

Palma Lui Dumnezeu îşi redeschide rana

Şi ce era râvnit – se-ntoarnă şi se duce.

11.IV.2014

EPPUR SI MUOVE

EVENIMENTE DE CÂNDVA

7.VII.1995

Ultimele numere din „România literară”. Excelente cele trei fascicule ale lui Grigurcu „În apropierea lui Lucian Blaga”.

Marius Tupan îmi solicitase opinii despre întrunirea scriitorilor de la Neptun, pentru „Luceafărul”, iar Ioana Pârvulescu pentru „România literară”. Azi, am revistele. „Luceafărul” îmi dă şi o poză la concisul text „Ţara şi baştina”. În „RL” suntem trei: Vasile Gârneţ şi Aura Christi. Apar într-o poză, în mers, în preajma familiei Balotă (ţineam cale spre Clubul Bazin, unde s-au ţinut şedinţele simpozionului).

Lecturi curente: Şerban Cioculescu, „Amintiri”, Ed. „Eminescu” 1975.

Un sentiment obsedant, emoţionant pentru mine: fără să fi făcut cunoştinţă, oficial-personal, m-am surprins salutat – eu fiind demult gata de a-i saluta! – de către domnii Mircea Horia Simionescu şi Alexandru George. Oameni delicaţi! Dar să mă auto-măgulesc că ar fi fost posibil chiar să mă cunoască, să se fi interesat de umila mea persoană? Fleacuri! Eu însă am toate motivele de a mă dojeni că nu am găsit timpul şi momentul potrivit, pentru a-i ruga să accepte să-mi acorde interviuri. Am sentimentul certitudinii că dânşii ar fi fost mai predispuşi de a conversa, decât dl Balotă sau Nina Cassian. Voi mai avea atare ocazie propice?

(Mda, să încheg chestionarul pentru dl Marino şi să i-l expediez, precum convenisem la vizita pe care i-am făcut-o, împreună cu Arcadie, la Cluj…)

La Neptun – şi reîntâlnirea cu foarte simpaticul mie domn Octavian Paler.

„R. literară” nr. 21-22 din 7-13 iunie dă numele laureaţilor Salonului Naţional de Carte de la Cluj: D. R. Popescu, E. Simion, V. Cristea, A. Pleşu, după care urmează şi… L. Butnaru.

8.VII.1995

Pentru a data unele poeme din volumul pe care îl pregătesc pentru ed. „Eminescu”, scotocesc prin mapele anilor, aflând şi multe lucruri aproape uitate. Astfel, o decupare a poeziei „Negurenii de demult” mă informează că pentru prima dată un text de-al meu a apărut în dreapta Prutului în octombrie 1986 în revista „Convorbiri literare” din Iaşi.

Cu titlu de acoladă între volumul de debut apărut în 1976 şi cel editat în 1993, la poemul „În legătură cu acest eveniment” dau o notă, în care explic că acest text, împreună cu „Elegie disco” (titlul iniţial: „Îndreptăţit e zborul ei”), fuseseră publicate încă în septembrie 1976 în „Tinerimea Moldovei” (scrise însă pe la începutul anului în cauză), numai că, din motive ce nu au depins de mine (ceva suspiciuni, precauţiuni la editură), nu au intrat în primul volum, în care ar fi fost piese de rezistenţă. Sunt poeme reprezentative, care le domină pe multe altele din „Aripă în lumină”. Adică, nu am fost eu chiar atât de inofensiv, cum s-ar fi putut crede…

De altfel, grupajul cu aceste poeme (plus un diptic – „Sărbătorile iernii” – 1. Paparudele ninsorii; 2. Posibilă pânză de Marc Chagal) îi atrăsese atenţia şi colegului leton Leons Briedis care, acum câţiva ani, mă întreba de ce nu am inclus în volume unele poeme de… peste ani îndărăt.

Odată ce astăzi este „ziua uşilor deschise” la arhive, dau şi peste unele din primele noastre autografe, a celor care apăruserăm în colecţia editorială „Debut”. Pe „Piaţa Diolei” Leonida Lari îmi scria: „Bunului meu cunoscut şi coleg de breaslă Leo Butnaru, la ora zilei cea mai nepotrivită, când mi-e mai lene şi mai pustiu în suflet ca niciodată, las ca amintire această carte aşteptată de atâta timp. Cu nedumerire, Leonida”.

Bu-un. Autograful nu este datat, dar presupun că ar fi din toamna anului 1974, pentru că placheta fusese semnată pentru tipar pe 13.IX.1974. O fi fost vreo zi de octombrie călduros, când încă se mai întind pisicile la soare şi L. L. i s-ar fi făcut cu adevărat lene şi niţică lehamite poetică.

Încă nu am dat de prima carte a lui Ion Hadârcă, însă pe cea de-a doua, „Lut ars”, colegul scrie:
             „Leului

Al meului –

Să-i trăiască lutul

Cât va fi Răutul! – 24 al lui Cuptor 1984”.

Parcă nu e rău, chiar dacă Răutul e destul de periclitat. Dar mai trăieşte el…

Pe volumul „Navigator în septembrie” Ilie T. Zegrea scria: „Leule! Urcă pe vasul nostru (nu numai cel imaginar) şi s-o pornim spre Cernăuţi. Porumbul e recoltat, însă… găsim noi ceva. – septembrie 1983, Chişinău”.

(Aici, uneori neastâmpăratul Ilieş, se retro-referă la cazul de la Bănceni, când, vara, l-am vizitat pe Arcadie Suceveanu, şi Ilie se tupila prin porumbiştea încă nu prea înaltă, luând-o spre o adresă a romantismului său de june abulic în plăcerile vieţii.)

Iar pe „Crinul îngândurat” (1986) Ilie spune: „Dragă Leule, m-am întristat că nu te-am găsit la Chişinău acum, în acest octombrie foarte frumos, când am picat şi eu de la Cernăuţi cu acest crin îngândurat. – 10.10.86”. (Cartea a apărut la Ujgorod, ed. „Carpati”.)

În 1985, pe volumul „Zugravul anonim, N. Dabija zugro-caligrafia: „Lui Leo Butnaru, colegului de generaţie, inima căruia o simt bătând alături, în ritm de poem de dragoste de oameni – acest însemn pe o carte despre noi cei de ieri şi de azi. – 28.VIII.1985”.

Şi atâtea alte ecouri răvăşitoare de tinereţe deja…

9.VII.1995

Deci (virgulă – remarcă hazoasă, nu?), azi, duminică, pe data indicată mai sus (cui i-ar trebui atâta precizie?) am dactilografiat şi Cuprinsul pentru volumul de autor cu tentă antologică „Iluzia necesară”, pe care Nelu Oancea mi l-a solicitat pentru colecţia „Poeţi români contemporani”, ed. Eminescu. Purced la numerotarea filelor manuscrisului, rămânând cu gândul de a găsi ocazia propice să expediez mapa. Doamne ajută!

O ÎNTREBARE, UN RĂSPUNS

CE VĂ AMUZĂ?

Jurnal de Chişinău: – Vremurile sunt teribile, dar trebuie, totuşi, să râdem, aşa cum spun şi susţinătorii regretaţilor caricaturişti de la „Charlie Hebdo”. Ce vă amuză pe Dvs.? Spuneţi-ne şi noua, sa râdem măcar un pic.

Leo Butnaru: – De obicei, omul care iese cu bine dintr-o grea încercare, are o poftă irezistibilă de a râde. Posibil, e şi cazul meu. Acum un timp, am fost supus unei intervenţii chirurgicale şi am avut nevoie de donaţia de sânge a 5-6 oameni. Unii colegi scriitori s-au arătat gata de a mă ajuta, astfel că, graţie generozităţii lor, azi pot mărturisi-scrie inclusiv aceste lucruri. Iar odată ce în ispita redacţiei este invocată revista „Charlie Hebdo”, îmi amintesc un banc ce ar veni, parcă, la temă.

Se spune că un şeic, cu o grupa rara de sânge, avea nevoie de o transfuzie. Compatibil cu el, l-au găsit doar pe Iţic care a fost rugat să-i dea sânge arabului.
Iţic se duce la Rabi şi-l întreabă ce sa facă, iar acesta îi spune:

– Poţi să-i dai sânge, este şi el om, îţi ajuţi un semen…

Împăcat cu sine şi cu Cel de Sus, Iţic îi oferă sânge şeicului, iar acesta, recunoscător, îi face binefăcătorului său cadou o casa cu piscină şi o maşina luxoasă.

După un timp, şeicul iar are nevoie de sânge şi Iţic este solicitat din nou. Acesta iar se sfătuieşte cu Rabi care îi dă dezlegarea pentru a-l ajuta pe arab.

După a doua transfuzie, şeicul îi trimite lui Iţic o sticlă de vin scump şi un buchet imens de flori. Iţic începe să fie cam nedumerit dar… făcuse o faptă bună: salvase un om.

După a treia transfuzie, Iţic primeşte doar o scrisoare de mulţumire.

Supărat, se duce la Rabi şi îi povesteşte ce a primit prima şi a doua oara, fiind total nemulţumit doar de scrisoare…

La care Rabi îi spune:

– Vezi, deja şeicul a început să aibă sângele nostru!

…Astfel că şi eu sunt în aşteptare să văd cum va lucra în mine sângele donat de prietenii mei binefăcători cărora le sunt adânc recunoscător şi le urez sănătate, voie bună, zâmbete luminoase. Mai pot spune că, în aşteptarea efectului transfuziilor, nu am emoţii adumbrite, ştiindu-mi binefăcătorii generoşi, oameni cu inimă mare.

DACĂ VA FI O NOAPTE SENINĂ, PRIVIŢI BOLTA CEREASCĂ. SIGUR, DE MULTĂ VREME NU AŢI VĂZUT CLIPOCITUL STELELOR...

CALMAŢI-VĂ, MÂNGÂIND...

FUMUL ŢĂRII...

               Bunului patriot şi fumul ţării sale i se pare dulce şi mirositor...

                                                                                                            Constantin Stamati

 Ideea, metafora despre „fumul patriei” se toarce încă de la Homer, care, în „Odiseea” (cântul I, 56-58) spune că Odiseu era gata să moară, dar „să vadă măcar fumul care se înalţă pe ţărmurile natale”, bineînţeles – în Ithaca. Peste nouă secole, ideea e preluată de Ovidiu în „Scrisori de la Pontus Euxinus” („Ponticele”), ţărm de pe care visa să vadă „fumul vetrei părinteşti”, deoarece „pământul natal atrage omul, cucerindu-l cu o inexprimabilă dulceaţă şi nu-l lasă să-l uite”. Se presupune că chiar din versul ovidian vine proverbul latin Dulcis fumus patriae.

Iar Constantin Stamati (1786– 1869) a preluat acest vers (în „Dorul de Patrie”) din poemul lui Gavrila Derjavin (1743–186) „Arfa” (И дым отечества нам сладок и приятен), de altfel citat şi de A. Griboedov (1795–1829) în celebra sa piesă „Prea multă minte strică”.

Cine a fost pe la Orheiul Vechi îşi aminteşte, nu?

SCRIITORI LA COTROCENI

7.VII.1995

Trec pe la spitalul municipal nr. 2 să o vizitez pe Zinovia. Urc la etajul 3, la Ludmila Vieru. În hol, îl întâlnesc pe medicul Viorel Botnaru, cu care am făcut cunoştinţă la incredibila plecare dincolo a lui Nicolae Vieru. Dar vine vorba de o altă dramă cumplită. Viorel mă întreabă:

–  Îl cunoşti pe Stihi? 

–  Ilarion, regizorul de teatru?

–  Da.

–  Fireşte, îl cunosc.

–  Chiar în aceste clipe moare aici, la noi…

–  Doamne, păzeşte! Ce are?

–  Insuficienţă renală. Blocajul rinichilor care nu mai funcţionează…

La Ludmila în birou intră o doamnă blondă, plânsă. Mi se spune că e soţia lui Ilarion. Fosta. Divorţaseră. Va veni şi o altă fiinţă feminină? Nu, nu se ştie dacă a mai fost căsătorit. Doamna vorbeşte ruseşte. Ludmila o sfătuieşte să-i telefoneze fiului, să vină, poate că-şi prinde tatăl încă în viaţă. Aflu că fiul lor, al divorţaţilor, îşi face studiile la Bucureşti.

Pe Ilarion Stihi l-am cunoscut mai îndeaproape după ce a montat spectacolul „Pepi Cioraplung”. Ne vedeam serile la Teatrul Naţional. Discutam, ne împărtăşeam necazurile. Probabil şi bucuriile. Era un om foarte liniştit, de un bun simţ evident… Dumnezeu să-l salveze sau să-l ierte.

De la Neptun, de la întrunirea scriitorilor, cu invitaţii personale, din  partea Preşedintelui, tipărite „tipicar” şi caligrafiate cu gravitate în partea numelui şi prenumelui, preîntâmpinaţi că trebuie să ne prezentăm în ţinută sobră, îmbarcaţi în două autocare, suntem transportaţi la Cotroceni la recepţia oferită de dl Ion Ilescu.

Cu două zile înainte, în autocarul ce ne ducea spre Deltă, Nicolae Breban şi Dumitru Ţepeneag atinseseră problema prezentării-neprezentării la Preşedinte şi ce ar fi cazul să-i spună, ba chiar anumite lucruri să i le ceară în mod imperativ; primul zicea că va merge, al doilea – că nu, şi nici nu a venit la Cotroceni.  

Ei bine, l-am invocat pe dl Nicolae Breban, deoarece, după multe minute de când a apărut în incintă şi dl Ion Iliescu, întâlnindu-se scriitorul cu politicianul, s-au prins într-un dialog aproape grav, din când în când „haşurat” pe orizontală de zâmbetul, totdeauna larg, al preşedintelui şi echilibrat de puţin hirsuta expresie de pe chipul prozatorului. Eu, Serafim Saka – eram la doi-trei paşi distanţă de convorbitorii amintiţi, mai spre trepte, ba chiar lângă treptele ce duc în sala de concert. Mihai Cimpoi mă prezintă doamnei Dorli Blaga. Printre literaţii în aşteptare zig-za-ga un cameraman TV, apoi un fotograf sau doi, dar, ca din senin, în faţa mea, la doi-trei paşi distanţă, se postează drept şi cu aer de expresie abătută spre scârbit lunganul Florin Iaru, adresându-mi-se cu voce tare, care întoarse spre noi mai multe capete: „Leo, noi nu putem rămâne aici!” Privesc la el şi văd că la cămaşa sa albă nu are cravată şi, naivul de mine, îmi spun că, vede-se, nu putea rămâne la recepţie din cauza ţinutei sale „ne-sobre”. Bine, dar eu? Eu sunt la cravată cu ac şi lănţişor. Chiar dacă nu port sacou, pentru că e prea cald,  arăt – mi-a spus chiar Val. Tăzlăuanu – destul de „sobru-oficial”. Aşadar, niţel cam bleg, mai privesc spre Florin, mai fac ochii roată în jur, până văd că spre preşedinte se îndreaptă cam obezul, cam transpiratul poet israelian de expresie română Shaul Carmel, care a vorbit atât de solemn-expresiv-emotiv despre semnificaţia cuvântului românesc păsure… Ce mai, avea simpatia noastră colegul din Tel-Aviv care, în acele clipe, s-a apropiat la doi paşi de dl Iliescu şi, exaltat, emoţionat, i-a spus: „Domnule preşedinte, noi nu vrem să jignim România, noi respectăm şi iubim această ţară, dar nu putem rămâne aici”. Preşedintele ridică ochii oarecum peste capetele noastre, privind… da, întorc şi eu capul, pentru ca, la spatele meu, pe scări, să-l văd pe C. V. Tudor, în costum alb, cu ochelari negri, cu mâinile la spate, într-o poză de aşteptare a ceea ce ar putea urma. Shaul cu Florin îi mai spun ceva preşedintelui, din care înţeleg că dânşii protestează contra prezenţei  „antisemitului CVT”, iar acesta coboară de pe scări, la un pas de mine, se opreşte la un pas în spatele lui Carmel, aşteptând ca acesta să-şi termine tirada. Preşedintele îi spune oaspetelui israelit că dl CVT e senator şi el nu-i poate interzice accesul la Cotroceni. Dar nu mai mult. Preşedintele nu vrea să spună şi alte cuvinte. Shaul cu Florin se retrag, în timp ce CVT zice: „Ce s-a întâmplat, dle preşedinte? Din contra, eu am crezut să-i întind o mână, că poate facem o punte de legătură…” Preşedintele tace. Uimitor, dar tace şi arogantul CVT. Shaul, Florin, Ulici şi încă cineva – se retrag.

Noi asistăm la un concert de scurtă durată, dar de înaltă calitate. Apoi – sala de recepţie. Peste vreo oră, sau poate ceva mai puţin, reapar Ulici, Iaru, Carmel cu soţia sa născută la Riga. Înţelegem că între timp au tratat cu preşedintele. CVT plecase. Noi profităm de generozitatea culinară a Palatului de la Cotroceni. Sigur, dl Iliescu n-a prea fost cavaler, invitând scriitori care nu prea sunt înghiţiţi de alţi scriitori… Ion Brad, Mihai Ungheanu, Emanuel Valeriu, Tatulici, alţii… Cine poate şti cum s-a făcut regia prealabilă, de protocol în culisele recepţiei?… Dar…

În fine, peste vreo două ore, aflăm că CVT a fugit repejor la televiziune şi i-a batjocorit pe neptunişti… În zilele următoare, urmează un scandal în presa culturală. Uniunea Scriitorilor l-a acţionat pe CVT în judecată, pentru injurii, calomnii etc. Aşa a fost…

(Aha, sau – încă ceva: dl Iliescu, însoţit de Mărgineanu, noul ministru al culturii, s-a întreţinut ceva timp în anturajul grupului pruto-nistrean…)

Intenţionam să-i iau un interviu Ninei Cassian. Dar, a doua zi după călătoria în Deltă, poeta… nu mai are voce! „Mi s-a  rupt”, zice abia auzit. O rog ca, atunci când îi revine glasul, să-mi spună. Însă la recepţia de la preşedinţie dânsa mă mustră: „Ai zis că-mi iei un interviu, dar nu te-ai ţinut de cuvânt”. Eu: „Doamnă Cassian, Doamne fereşte, parcă era problema lipsei de voce, vă rugasem, dacă vă revine…” Etc. Rămânem neclarificaţi. Iar când l-am solicitat pe Dumitru Ţepeneag, a acceptat, dar să-i dau chestionarul scris. N-am reuşit să-l elaborez… Ocrotit de soţie, Nicolae Balotă aşa şi nu a găsit timpul necesar şi potrivit ca să discutăm, cum ne propusesem.

Ei bine, am două dialoguri consistente cu Nicolae Breban şi Adam Puslojić. Plus volubilul, pigmentatul cu umor interviu cu maestrul fotograf Vasile Blendea. 

SUNTEŢI CURIOŞI CE VĂ AŞTEAPTĂ MÂINE DIMINEAŢĂ?

GHEORGHE CRĂCIUN - 8 ANI DE LA PLECAREA SA PE TĂRÂMUL LUMINOASELOR UMBRE

Acum 20 de ani, în septembrie, dialogam cu Gheorghe Crăciun. Reproduc acea convorbire acum, când se împlinesc 8 ani din ziua în care umbra sa a început să hălăduiască în stele, printre stele...

L.B.

Gheorghe CRĂCIUN    

 (8.V.1950 – 30.I 2007) 

OSTENTAŢIILE MELE VIN DIN VOINŢA DE A CONCILIA TRUPUL

CU LIMBAJUL

– Stimate coleg Gheorghe Crăciun, aş vrea să începem convorbirea prin a ne adresa nouă înşine îndemnul „Non abiate paura!... Spolancare le porte!” (Nu aveţi teamă!... Deschideţi larg porţile!).

– De acord. Să le deschidem.

– Eşti antrenat în manifestările din cadrul Festivalului Internaţional de poezie tânără de la Chişinău. Nu te simţi singur printre poeţi?

– Sigur, întrebarea ta are în vedere identitatea mea, în primul rând, recunoscută public, aceea de prozator. Cred totuşi că prietenii de la Chişinău m-au chemat aici ţinând seama şi de aplecarea mea spre estetică, de interesul teoretic, în special, pe care-l port poeziei tinere şi din Ţară şi din Basarabia. Dincolo de aceasta mai există un amănunt: Gheorghe Crăciun a început ca poet, având şi în momentul de faţă două-trei volume rămase în manuscris şi care poate cândva vor fi publicate.

– „Dicţionarul scriitorilor români” apărut acum câteva luni nu menţionează  şi ipostaza ta de poet. Într-un fel, deci, contribuim şi noi la completarea acestei valoroase opere.

 – Nu menţionează şi din motivul că mie condiţia de poet mi se pare în momentul de faţă depăşită. Ea ţine de păcatele tinereţilor, ca să-l citez pe Negruzzi. Însă, fireşte, este o dimensiune a unei vârste prin care am trecut şi la care ţin.

 – În una din maximele sale (uneori... maximaliste) La Rochefoucauld susţinea că mai toţi tinerii cred că sunt naturali, când nu sunt decât neciopliţi şi grosolani. Să se refere aceasta şi la tinerii scriitori?

– Mie mi se pare că tinerii scriitori nu sunt atât de insolenţi pe cât ar trebui. În momentul de faţă, în ciuda unei efervescenţe juvenile admirabile, lipseşte o componentă violentă de afirmare a creaţiei de tip avangardist. Eu consider că avangardismul este o dimensiune perpetuă a unei literaturi, că avem nevoie de aşa ceva. Avem nevoie de insolenţa tinerilor pe care eu unul o aştept.

 – Starea de avangardism ar contrasta oarecum cu cea de postmodernism, de care se vorbeşte atât de frecvent?

– Postmodernismul, dacă este să reprezinte ceva, intră în categoria mişcărilor manieriste, alexandrine. Deci, postmodernismul în viziunea mea este un curent care încearcă să reunească tehnici, retorici, teme, subiecte care ţin deja de istoria literaturii, care au fost deja clasicizate. Să ne gândim şi la faptul că există o clasificare a modernismului. Astfel, toate elementele anterioare, care au constituit curente – simbolismul, realismul, inclusiv avangardismul, modernismul – nu se întâlnesc în postmodernism, care este un curent totalizant, recuperator, dar care nu reprezintă o mişcare cu o ideologie unitară şi foarte bine conturată. E vorba de un melanj şi de stiluri, şi de tehnici, şi de subiecte. Un tip de melanj specific unui final de secol, de mileniu şi poate chiar a unui model de civilizaţie.

– Să ne mai menţinem în preajma juneţilor. De unde, de când porneşte prima amintire despre prezenţa ta în literatură?

– Toţi avem o preistorie a istoriei scrisului nostru, care merge până în copilărie. Sigur că trebuie să-mi aduc aminte cum înainte de adolescenţă, deci înainte de 14 ani, am încercat şi eu să versific pe modele ilustre, de la Eminescu la Topârceanu, trecând şi prin Alecsandri. Mai târziu, în liceu, tot ca poet, l-am avut de model pe Nichita Stănescu. Am trecut şi printr-o fază Ioan-alexandrinistă. Prin urmare, am parcurs – nu e nicio ruşine să recunoaştem lucrul acesta – o perioadă pregătitoare a propriei mele identităţi absolut normală, care este una mimetică, fireşte epigonică şi care de fapt nu reprezintă altceva decât o formă de învăţare a scrisului, a ideii de vers, de literatură. Cred că despre scriitorul din mine, cel cu care sunt de acord în momentul de faţă, se poate deja vorbi de prin anii şaptezeci. Ceva din programul meu actual era de pe atunci conturat, încă în acele versuri despre care spuneam că n-au fost publicate până în prezent, deşi unele dintre ele se constituie într-un capitol al ultimului meu roman „Frumoasa fără corp”.

– Nu aş vrea să te surprind cu această întrebare, căci, cine ştie, ai putea fi nepregătit pentru ea şi, totuşi, mă interesez dacă îţi găseşti undeva locul. Vagă, dar asta e întrebarea: îţi găseşti undeva locul?

– În literatura română?

– Şi în literatură şi altundeva...

 – Dacă e vorba de locul meu de scriitor, cred că pot să răspund cu mai multă siguranţă, decât dacă mă gândesc la fiinţa, la omul, la persoana Gheorghe Crăciun. Consider că scriitorul îşi găseşte firesc locul într-o istorie a prozei noastre care începe chiar de la Kogălniceanu, autorul unei nuvele superbe, după părerea mea, „Iluzii pierdute, un întâi amor”, care este (folosesc un termen care mie nu-mi place, dar cu care mereu am fost etichetat), deci care este o nuvelă textualistă, o scriere care, povestind un subiect, povesteşte în acelaşi timp şi problemele pe care le ridică scrierea subiectului. Chiar cred că la prozatorii noştri paşoptişti apare această componentă care şi pe mine mă preocupă foarte mult. Trebuie să spun că este obsesia  scrisului meu această condiţionare a subiectului de către o retorică, de către un limbaj pe care-l construieşte pe măsură ce vorbeşti de realitatea aleasă. Pentru că am amintit de istorie, vreau să menţionez că există o serie de prozatori care îmi sunt apropiaţi şi pe care îi iubesc foarte mult, cu care cred că am afinităţi. E vorba de autentiştii noştri interbelici, de Mircea Eliade, cel din romanul „Adolescentul miop”, din „Gaudeamus”, din „Maitreyi”, din „Huliganii”. Apoi e vorba de Camil Petrescu, de Hortensia Papadat-Bengescu, dar şi de câţiva interbelici minori, pe care cred că noi ar trebui să-i recuperăm cu mai multă hotărâre. Mă gândesc la Blecher care, sigur, nu intră în categoria minorilor, dar care nu este suficient valorizat în momentul de faţă, însă şi la autori cum ar fi Mircea Gesticone sau H. Bonciu sau Constantin Fântâneru, prozatori despre care Mircea Zaciu, într-un articol de acum un deceniu, făcea observaţia că sunt mai aproape  de generaţia ’80 decât marii interbelici. În continuare, normal, am urmărit autorii din şcoala de la Târgovişte. Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa, Costache Olăreanu pentru mine înseamnă foarte mult. Chiar aş putea spune că de la ei am învăţat extrem de multe lucruri. Dar nu numai de la ei, ci şi de la Creangă care este un autor absolut uluitor şi poate că percepţia noastră asupra experimentelor de limbaj pe care le face Creangă în „Amintiri din copilărie” sau în „Povestea lui Harap Alb” este încă obliterată de sumedenia de interpretări de care s-a bucurat opera lui. Consider că ar trebui să avem curajul să ne apropiem de Creangă dintr-o perspectivă lingvistică semiotică, textualistă şi textuală. Şi vom trăi revelaţia unui nou Creangă.

– Dar să transferăm întrebarea din literatură în destinul cotidian. Îţi găseşti undeva locul?

 – Eu sunt un om născut la ţară şi care a copilărit la ţară. După zodie sunt Taur. Cred că sunt în mod fundamental o fiinţă telurică, un om de pământ. Într-un capitol confesiv din „Frumoasa fără corp” chiar încercam să-mi analizez aprehensiunile, fricile, complexele şi cu acea ocazie dându-mi seama că sunt un om care nu prea iubeşte aerul şi drumul cu avionul. Nici apa. Mă atrage în mod irezistibil ceea ce ţine de pământ. Îmi place foarte mult satul. Deşi sunt un om obligat să trăiască la oraş, aproape că nu există sfârşit de săptămână în care să nu merg la Tohanu Vechi, unde trăiesc părinţii mei, sau într-o zonă superbă care este Poiana Mărului, o comună aflată la vreo 7 kilometri de Tohanu Vechi şi care este celebră în artele plastice româneşti prin faptul că aici a fost creată o şcoală de pictură compusă din Horia Bernea, Ioan Dimitriu, Teodor Rusu, Teodor Moraru, Şerban Iepure. Deci iată că am un peisaj emblematic. Dar, de asemenea, dacă-i vorba de plăceri peisagistice, iubesc foarte mult Bucovina, Maramureşul şi Apusenii.

POEME DIN REVISTA

                                                                 Leo BUTNARU

În orizontul conştiinţei

În deplina năzăririi pace

se face

că-mi văd propria conştiinţă

sau fire

(dacă eventual există vreo deosebire

între conştiinţă şi fire);

                                     oricum

ceva ca o câmpie netedă întinsă

încât de-ar fi să-ţi fugă câinele de acasă

pe necurmata netezime

l-ai vedea şi a treia zi alergând undeva

a slobozenie peste câmpia întinsă care

pentru propriu-mi văz rămâne nici pe departe cuprinsă

între orizonturile unei intimităţi omeneşti (vă daţi seama

aceasta ar fi imensitatea imensităţilor – intimitatea omului)

iar undeva nu prea departe

(ca să pot distinge contururi) zăresc parcă

silueta unui mare truditor

să zicem – cu oarece confuzie – Confucius

sau poate

ceva mai tânărul decât el Socrate:

                                                      stă aşa

încovoiat din spate

în mână cu un chitonog rudimentar pe care

îl tot înfige

îl tot înfige în conştiinţa

sau în firea mea

sădind ceva…

                       sădind ceva…

                                               sădind ceva…

Punctul

Lui Dumitru Augustin Doman

Şi punctul mort va reînvia odată cu vieţile care vor ajunge la el

la punctul mort

şi punctul va fi din nou viu

neameninţând destine

acţiuni

iar morţilor ce vor reapărea în Ziua Învierii

le va reintra sufletul pe gura

din care li se urcase la cer

în grădinile respiraţiilor – adică

foştii morţi îşi vor reprimi duhul pe care şi-l dăduseră

şi va fi o mare taină fremătătoare în aceste Circuite ale Învierii

oamenilor morţi şi punctelor moarte

şi lume multă va reîncepe să vorbească în limbile sanscrită şi latină

şi alte limbi care de veacuri se considerau moarte

şi care în Ziua Învierii vor reînvia şi ele

cu tot cu vorbitorii şi scriitorii lor stinşi

de prin antichitate – până la naşterea lui Hristos

unul din ultimii vorbitori de latină încă vie (cel puţin

pe Peninsula Sinai

alias Asia Apuseană); da

latina limbă ce avea să moară şi ea

după Pilat din Pont ce se spălase pe mâini

şi pe dinţi se spălase de limba latină ce era deja

pe cale de nefiinţă vorbită;

şi la Înviere din ceruri se va auzi: „Iată omul reînviat”

şi „Iată limba reînviată”

despre punct tăcându-se pentru că

se va subînţelege de la sine că va reînvia şi punctul mort

iar într-o nouă viaţă Pilat ar fi învăţat şi el o limbă

franceza sau engleză să zicem

după care

să se numească Pilat din Point adică

Pilat din Punct

şi de la capăt, – şi pune virgulă, pentru că

spre deosebire de punct

virgula nu moare niciodată

deci nici nu reînvie

ceea ce nu înseamnă că nu e sensibilă la tristeţi la drame

pentru că iată, virgula pare

o lacrimă căzând invers

spre cerurile unde se reînvie.