Leo Butnaru
Ceasurile lui Salvador Dalí și Ion Barbu
Fascinat de
ceasuri, cadrane, Ion Barbu, în poezie, pare un afin al lui Salvador Dalí din
picturile cu ceasuri topite: „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/ Intrată
prin oglindă în mântuit azur”; „O ceasuri verticale, frunți târzii!”; „Chemi
zidul ars, cu ierburile cimbruri,/ Anulare unor albe timpuri” – și ceasurile
pictorului de asemenea ca o anulare a albelor timpuri. Spre această idee („Prin
brațele ei/ Ghețari în idei”) ar duce și distihul: „Arhaic Unt, din lăudată
seară,/ Scurs florilor, slujind în Betleem”. Sau, înrudit cumva cu astea: „Cu
verzi și stătătoare pustietății lichide,/ Sinteze transparente de străluciri
avide/ Zbucnesc din somnorosul noian originar”. Acest originar reîntorcându-ne la „Persistența memoriei”, compoziție în care
Dalí și-a plasat un autoportret ușor sofisticat care, parcă prin(tre) gene de
prunc, amintește de un embrion uman. Iar la Barbu, aluziv (chiar... pictural!),
în „Oul dogmatic” se poate presupune fetusul: „Din trei atlazuri e culcușul/ În
care doarme nins albușul/ Atât de galeș, de închis,/ Cu trupul drag surpat în
vis”, pentru a se merge direct spre Timp, Viață, Moarte: „Si mai ales te
înfioară/ De acel galben icusar,/ Ceasornic fără minutar/ Ce singur scrie când să moară/ Și ou și lume. Te-înfioară/
De ceasul, galben necesar.../ A morții frunte – acolo-i toată”. Iată crugul
existențial, în inițiere, durată și închidere, cu „soarele pe muchii curs – de doliu”, ca în picturi de Dalí (această formă/expresie, de Dalí, ce amintește, omonimic, de Dedal, căruia, dat fiind că i s-au topit aripile de ceară, precum,
mult mai târziu, orologiile pictorului, îmi vine să-i spun... DeDalí), ce trimit și spre alte versuri
„curgătoare”: „La conul acesta de seară,/ Când sufletul meu a căzut/ Și cald,
aplecatul tău scut/ Îl supse, ca pata de ceară”; „...de-a lungul nopții, tot
aurul stelar/ Și toată înflorirea reflexelor fluide”, când, Omule sau Timpule,
„ca o holdă de antene/ Te alegem viu din vântul despletitelor idei”, din „Oglinda
călătoare, cer mobil”, în care „Te-ai încadrat într-o ușoara spumă/ Și-ți porți
acum cristalul tău steril/ Spre-a marilor îndepărtată brumă”. E o repetare
întru zădărnicie, parcă, ideea apărând și în versurile: „Vieața/ Se-ntoarce somnoroasă, în
ciclul ei steril,/ Sub
fard și mască, mimma unei absurde arte”... Ar fi aici tangența cu ecleziastica deșertăciune a deșertăciune?
Ca și cum asemuitor topindu-se, cadranele lui Dalí duc
ideatic la curgerile verbului în poezia barbiană, ca „limfa pajiștelor pale”, plecându-se
„soarelui ferit/ Al certei sere animale:/ Îngână sângelui ivit”. Mai multe țiferblate
scurgându-se: „În orbul mării limpezi tezaur negrăit”, în care: „Răsfrângeri fără
număr, pe rând au oglindit/ Multipla aparență și vecinica schimbare”. E oarbă
nu doar marea-imens cadran, ci și muntele („Secol”): „Seceri dintre secete-au
sclipit!/ (...)/ Anulare unor albe timpuri,/ Sub arginții muntelui orbit”.
Secol douăzeci, când temerari, poate, alpiniștii timpului: „Suiau cu iezerii, să
cate/ La anii falnici, douăzeci”, văzând „din ceasul ce nu bate –/ Din timp tăiat
cu săbii reci”.
În poezia lui Barbu, ca și în pictura lui Dalí, multiplele
simboluri interacționează cu unele de bază – marea (nemurirea) și oul (viața –
„...viul ou, la vârf cu plod,/ Făcut e să-l privim la soare!”), timpul
presupunând, dar neatingând „Statornicia memoriei”, ce merge spre o alegoria
filosofică despre fragilitatea existenței.
Timpul, în flux de clipe, ore, zile din poezia lui Ion
Barbu, în democrația, dar și fantezia posibilelor tâlcuiri, poate fi apropiat
de exegeza ce atribuie respectivei fenomenologii a ceasurilor „topite” ale lui Dalí
interpretarea, cu mijloacele specifice artei picturale, teoriei relativității. Dawn
Adès, consideră că: „Ceasurile curgătoare ar sugera simbolistica relativității
spațiului și timpului, o meditație suprarealistă ce vizează catastrofa (drama)
reprezentărilor noastre despre o ordine cosmică imuabilă”.
În contextul cadranelor curgătoare vine sugestia
distihului: „Un soare fără spițe de raze, spre apus,/ Părea un ochi cu fiere
umplut și cu obidă”. Iar în unele cadrane prelinse piere câte: „o după-amiază/
Schimbată în apa multă a ierbii ce-nviază,/ Când, greu și drept, pe sceptrul de
pai mărunt la fir,/ Gândacul serii urcă ghiocul de porfir”, ca să ajungem
„Nastratin Hogea la Isarlâk”: „Încolăcite ceasuri! Cu voi, nu luai aminte/ Cum,
pe răsfrânta buză, a mătcii, dinainte,/ O spornică mulțime se tencuia-n pereți”,
„În toamna unde seara încheagă tonuri vii,/ Prin surda picurare a orelor târzii”.
Când „Îți vei purta tristețea, încet, pe Drumul Sacru”, iar poetul nostru, ca
un Vergiliu dintr-o divină comedie a secolului XX, spune: „Mă vei urma… Cuvântul
va depăna domol/ Povestea fără nume a nunții subterane;/ Uimit, îi vei cuprinde
supremele arcane/ Din culmi nebănuite și limpezi, de simbol”. Din „codri de
simboluri” (Baudelaire) cu ceasuri curgătoare, ca afluenți ai tragi-cosmicului,
atotcuprinzătorului Fluviu al Eternității. Inclusiv cu clipele despre care un
înțelept scria pe cadran de ceas: Toate
rănesc, dar cea din urmă ucide.
Cineva presupune că Dalí (de ce nu și Ion Barbu, în
poezie?) a fost inspirat în remodelarea (deformarea) lichidă a cadranelor de
pururi memorabila constatare a lui Heraclit
Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat. Pentru a se ajunge la o
interpretare metaforic-onirică, ce susține că ceasurile în topire (...
creativă) ar simboliza curgerea timpului în vise, unde timpul se poate extinde,
condensa sau în genere să-și curme existența/prezența. (Dalí susținea că unele
pânze ale sale nu ar fi decât „vise pictate”.)
Pornind de la astfel de ipostaze/ipoteze,
putem reinterpreta ceasurile din poezia lui Barbu. Să zicem, ducem la topire (reinterpretare), la curgere imaginea din versurile: „Pendulul
apei calme, generale,/ Sub sticlă sta, în Țările-de-Jos”. Sau: „Verzi
investiri, prin câte-un gang,/ Sub ceasuri largi – balang, balang!”.
Jocul și frământul analogiilor iscă
și gândul că ceasurile curg spre propriul amurg, iar ceasornicul fără minutar „Ce singur scrie când
să moară/ Și ou și lume” al lui Barbu e un măsurător apocaliptic, amintind de
dezastrul fatal – „Pendular de-ncet,/ Inutil
pachet,/ Sub timp,/ Sub mode/ În Uvedenrode”, când – „S-a-îmbuibat/ Și s-a dus/
Ceasul rău,/ Ceasul tău!..” (în acest caz, al apocalipsei, mai curând a venit
decât s-a dus ceasul rău...)
Mergem mai departe
(sau, poate, mai aproape!), ajungând la: „Capăt al osiei lumii!/ Ceas alb,
concis al minunii,/ Sună-mi trei/ Clare chei/ Certe, sub lucid eter/ Pentru
cercuri de mister!” Osia lumii și axul fix al ceasornicului! Axul ca „sceptrul
seral/ De trei ori spiral”, mișcând roata cu clichet și ducând cu gândul spre
(sau venind dintr-acolo) „mecanismul” versurilor: „An al Geei, închisoare,/ Ocolește
roatele interioare:/ Roata Venerii/ Inimii/ Roata capului// Mercur/ În topire,
în azur,/ Roata Soarelui/ Marelui”. E în toate mișcare și cosmicitate.
Interiorul cosmic al firii omului în interiorul cosmosului propriu-zis, când „Lumina
îndoita” pare „un fel de apă;/ A drum, locomotive” fumează „dintr-o supapă” și
este „la ora albă, când” nu ai ști „să zici/ De-i patru, doua numai, ori a
trecut de cinci”. Ceasuri și spații prinse în joc universal, prim sau secund, în
„Danțul buf/ Cu reverențe/ Ori mecanice cadențe”. De ceas, cadențele mecanice,
nu? Vorba aia cu dorința de a da,
uneori, timpul îndărăt: „Uite, ia a treia cheie,/ Vâr-o în broasca – Astartee!/
Și întoarce-o de un grad/ Unui timp retrograd”, ca o revenire cu: „Ceas în
cristalin/ Lângă fecioara Geraldine!” A da timpul îndărăt, de parcă inima ți-ar
fi mereu „la vârste viitoare/ Ca șarpele pe muzici înnodat”, rotit în jurul mărului-soare,
„În minutare-aprins – și încrestat”, când poeții vor mai avea prilejuri să
exclame: „O ceasuri verticale, frunți târzii!/
Cer simplu, timpul. Dimensiunea, două;/ Iar sufletul
impur, în calorii,/ Și ochiul, unghi și lumea-aceasta – nouă.//
– Înaltă-n vânt tu frângi, să mă aștern/ O iarba mea din
toate mai frumoasă./ Noroasa pată-aceasta de infern!/ Dar ceasul – sus; trec
valea răcoroasă”. Pata de infern, ca un cadran de ceas topit, aneantizat...
Dar
parcă se putea fără „insinuarea” filosofic-sofisticată a timpului și într-un
poem, numit „Nietzsche”? – „Purtând înfrigurată mândria
forței tale/ Mai sus și mai departe spre noi evaluări,/ Să fi străpuns penumbra
letargică și ceața/ Ce
împleteau pe norme un neguros Dedal (...DeDalí,
ziceam, – l.b.)/ Ca, adâncind cu groază
abisul numenal,/ În
seara biruinții să-ntrezărești cum Vieața/ Se-ntoarce somnoroasă, în
ciclul ei steril,/ Sub
fard și mască, mimma unei absurde arte”.
(Printre altele fie spus, mustățile lui Nietzsche, atât de diferite ca formă de
cele ale lui Dalí, ca și ale acestuia sunt obiect „de studiu”, de mirare...
posibil, creatoare... – De, detalii – și... Dedalii – de comedie umană, nu?...)
În fine, implacabil,
ce a fost, ce este și ce va fi dat e curgere, alunecare „Pe unda nenturnată a
orei”. Da, implacabil, vremea continuă „-ncet să desfășoare/ Fuiorul ei de ore
nesfârșite” și „Durata-înscrie-în noi o roată./ Întocma – dogma”. Vremea
ce „se duce”, dar și revine, ne recheamă în imensitatea memoriei, parte din
care deja e pustiită, însă mereu intrigatoare de a fi reconstituită, chiar
reinventată. Dalí zicea: „Într-o zi va trebui să îmi întorc propriile ceasuri lichide,
pentru ca ele să-mi arate ora memoriei absolute, care este ora adevărată și
profetică”. Iar cititorul se reîntoarce spre poezia lui Ion Barbu, doldora de
ceasuri întru regăsirea vestigiilor, a vreunei părți din propria memorie, din
memoria lumii, a filosofiei, artei.
Iar o astfel de
cercetare a poeziei cu privirea ațintită spre cadranele curgătoare constituie
fluxul du-te-vino al unui intens schimb de semnificații surprinzătoare, ce fac,
parcă, pictura dalíană și mai poetică, iar poezia barbiană – și mai picturală.
Adică, și mai atractive, fascinante.
%2022%20Zegrea%20chi%C8%99in%C4%83u.jpg)
.jpg)
