DESPRE CEL CARE, ACUM CÂTEVA ORE, MAI ERA: VICTOR DUMBRĂVEANU

 

Astăzi, în zori, la ora 5, ne-a părăsit colegul, prietenul, prozatorul Victor Dumbrăveanu (20 august 1946 - 4 decembrie 2011). Pe cât a fost posibil, a făcut faţă unei suferinţe necruţătoare, galopante.

Frate Victore, fie-ţi pulberea stelelor uşoară! --------------------------------------------

 

Acestea le scriam, sacadat, dimineaţă devreme, sugrumat de durere, pe facebook, după ce-mi telefonase Doina, fiica Eugeniei şi a lui Victor Dumbrăveanu, dându-mi crunta veste… Cu trei zile în urmă, telefonasem la mobilul prietenului şi colegului meu, dar mi-a răspuns o altă fiică a sa, Dumitra, sosită din Franţa la patul de suferinţă al părintelui. În aprilie, anul precedent, o revăzusem la Paris, după cinci ani trecuţi de la reîntâlnirea noastră într-o zi foarte neagră, pe strada Bucureşti din Chişinău, la înmormântarea mamei sale, a excepţionalei doamne şi prietene Eugenia, care părea inepuizabilă în vitalitate… Victor arăta mai cumpătat, mai potolit, plin de forţă molcumă întru înaintare în vârstă…  

Şi totuşi, părerile, prognozele noastre, ale pământenilor-muritori de rând, sunt atât de incerte… La început de septembrie, când l-am vizitat în loc cu multă verdeaţă, dar… sinistru, Spitalul Oncologic, Victor era optimist, îmi spunea că ar mai avea nevoie de trei-patru luni ca să ducă la bun sfârşit romanul vieţii sale – unul despre batjocura ce a însemnat comunismul şi comuniştii pentru Moldova Pruto-nistreană. Credeam sincer că va reveni în forţă, că va persevera… Că o va revedea pe Flavia, nepoţica sa ce se află la studii în Anglia... Întreaga Familie Dumbrăveanu - Eugenia, Victor, Doina, Dumitra, Flavia, alt Victor, Munteanu, ginerele, - ne-a fost/ ne-au fost vecină/ vecini, prieteni minunaţi în Chişinăul de Sus, pe strada Sadoveanu, unde ne vizitau, uneori, şi alt prieten ilustru, compozitorul Mihai Dolgan, şi poetul Victor Teleucă, şi... Dar…

Adio, Victor Dumbrăveanu… Milostivenia, graţia Proniei, care ţi-a fost parcă arătate ne-împlinite pe Pământ, te vor lumina şi ocroti în azurul zilelor şi în pulberea stelelor nopţilor din tăriile cereşti…

 P.S. Dragă Victor, acesta, din dreapta, e un mac foarte însingurat, cu care am dat ochii şi am discutat în iunie, vara trecută, lângă Casa Scriitorilor de la Neptun, unde se întâmpla să poposeşti şi tu... Mai demult, scriam nişte metafore, pe care ţi le spun la despărţire:

– În lanul de grâu

 în umbra stâncilor sau

 peste scurgerea apei –

                                     oriunde                       

   vă este dat a vă scutura

              roşii petale de maci

                                   totuna

             şi inima mea

             amfora ei fierbinte

voi rânduri

           rânduri o umpleţi...

MONUMENTELE EREVANULUI

Jurnal de Armenia

26.X. 2011

Printre capitalele ţărilor lumii, Erevanul e una cu cele mai multe monumente. Plus diversitatea conceptuală, stilistică a acestora, în ultimele două decenii cu o mutare de accente de pe clasicitate pe modernitate, de pe realismul istoric pe jocul asociativ, „exagerarea” metaforică. Unele dintre (şi printre) ele – de-a dreptul atipice, originale, ingenioase, creative. Apoi coborârea (descinderea, descălecarea) monumentelor de pe soclu, piedestal – în stradă, la nivelul trotuarului, aleii, terenului de joacă pentru copii, exemplificarea (respectivă) având-o mereu la îndemână, la colţ de stradă, în plină piaţă urbană, în faţa lăcaşelor de cultură, în fine – în memorie ta de om, dar şi în cea electronică a aparatului foto, a camerei de luat vederi.

                               Arghişti I, împărat al Urartului în anii 785-753 î.H.

Bineînţeles, la proliferarea monumentalistică au pus umărul şi armenii din diaspora, care sunt de aproape trei ori mai mulţi, decât cei din ţară. Dar e la mijloc şi interesul unor artişti importanţi din lume de a fi cunoscuţi aici, la hotarul dintre realitate şi mit, dintre piatra concretă a Araratului şi legendara Arcă a Lui Noe care, poate, îşi mai are rămăşiţele din lemn de cedru pe piscuri.

O nuvelă din

 

Nr. 10-11/ 2011

Leo BUTNARU

CURSA

Nu încăpea îndoială – de obicei, orice îndoială e supradimensionată, pentru ca să poată încăpea în ea însăşi. Deci, nu încăpea îndoială că cei din faţa sa, a pământeanului, erau nişte extratereştri. Sau poate că chiar extra-extratereşti, presupunere ce e, oricând, în deplin acord cu nelimitatele posibilităţi oferite de infinitudine.

 Cei dinaintea sa erau, ca înfăţişare, cam deformaţi, parcă mutilaţi şi într-un sens mult mai larg decât unul fizionomic – erau mutilaţi şi ca mod de a fi ajuns în faţa lui, a pământeanului: chiar aşa, dânşii coborâseră, planat, într-un „blid” zburător, propulsat de fotoni, electroni şi chiar de voinţa – eterică, metafizică, transraţională – a celor din interiorul lui, „blidului” – extratereştrii care, iată, stăteau în faţa pământeanului care, la drept vorbind, nu se arăta emoţionat, surprins, speriat de această întâlnire.

Dar fiind că extratereştrii de orice gen şi speţă nu prea au timp de pierdut, pentru că, pur şi simplu, ei nu cunosc această noţiune abstractă – timpul, ştiută doar de pământenii care, în timpuri imemoriale, o născociseră aşa, de amorul filosofiei sau, poate, mai mult al artei, – prin urmare, necunoscând conceptul foarte relativ de timp, străinii şi peregrinii astralităţilor (astralioţi, cum ar veni) nu aveau ce pierde, ceea ce nu însemna că ei nu erau şi grăbiţi – pripa e ceva ereditar în firea şi nefirescul nepământenilor, astfel că aceştia, aflaţi în faţa pământeanului, luaţi cu eternul lor zor, spuseră:

– Ai şansă să rămâi în viaţă... să te lăsăm sub soare, dacă ne spui o întâmplare de la voi, care ne-ar putea înduioşa şi pe noi.

UN POET DIN BELARUS

Zmiter VIŞNIOV (n. 1973)

Poet, romancier, pictor. S-a născut în oraşul Debreţin, Ungaria. Licenţiat în jurnalism al Universităţii Beloruse, a studiat la Institutul de literatură „Gorki” din Moscova. Este unul din fondatorii asociaţiei literare „Bum-Bam-Lit” (1995-1998). Printre cărţile sale de poeme se remarcă „Versificarea naşterii” (2005) şi „Faraonul la menajerie” (2007).

Pentru a plusa câteva trăsături la portretul acestui coleg, extrag un pasaj din Jurnalul de Crimeea, care „mi s-a întâmplat” în prima decadă a lunii septembrie a. c.: „9.IX.201. Am făcut poze la monumentul lui Nikolai Gumiliov împreună cu doi poeţi din Belarus, Varvara Svetlova şi Zmiter Vişniov. La un moment dat, un alt coleg din această parte de lume, Mihail Şelohov, se apropie de mine, se recomandă, adăugând: «Eu vin dintr-o ţară foarte tristă; dintr-o ţară-buncăr, Belarus… Probabil, ştiţi ce fărădelegi inimaginabile se întâmplă pe la noi…» Îmi oferă un volum de poeme şi cartea de vizită, adăugând: «Am vrut şi mai vreau să plec de acolo… De două ori am solicitat cetăţenie rusă, dar nu mi s-a acordat. Chiar dacă am rude în Rusia şi sunt un poet rus. Nu demult, am depus dosarul pentru cetăţenie ucraineană. Sper…» Iată un tărâm european, poeţilor căruia nu trebuie să li se refuze dreptul la libertate în alte state, chiar dacă o fi să li se acorde – azi! – azil politic… Lucruri asemănătoare îmi spunea şi Zmiter Vşniov, acolo, lângă monumentul lui Nikolai Gumiliov din Koktebel, poet împuşcat de bolşevici în 1921. În această ambianţă, tema libertăţii izbucneşte ca şi cum irezistibil…”

Deci, reţineţi dintr-un text tradus aici şi următoarele versuri: „…lângă o căsuţă belorusă/ eu mă gândeam la renaşterea naţiunii…” (l.b).

IMPRESII DE DRUMEŢIE

capul lui Karl Marx încununează centrul oraşului Kameniţa

case cu geamuri moarte –

copiii au plecat în occident

vântul hălăduieşte-n singurătate surdo-mută

ca după război…

în fine proletarii s-au unit urnindu-se

în direcţia luminosului viitor burghez

încât nici taximetriştii nu mai ştiu

ce şi pe cine duc

doar poate că gunoaie

doar poate că gânduri înţepenite

doar poate că lozinci de Karl Marx

şi doar veselii pictori

şi doar veselii poeţi

s-au ascuns în fostele adăposturi antiaeriene

şi beau bere şi beau rom

compun capodopere

reînviind peisajele împrejurimii

reanimând soarele stins

*     *     *

Reclamele aurii aiurează-n zbor aidoma

păsărilor. Din cer alunecă stele roşii.

Tancul cade de pe postamentul lui Zmiter Vişniov.

Armatele mărşăluiesc pe bulevarde

urlând cântece despre Pelicani

şi paraziţii lichidaţi. Încălţările-s

pătate de funingine, talazuri cu ascuţiş de săbii,

mitralierele s-au încolăcit şerpeşte iar zidurile

sunt împestriţate de semne făcute cu lanterna.

În aer e miros de vanilie, duhul

vrăjitorului cocoşat ce sparge geamurile oraşului

şi tăbârceşte în casa scării catarge întunecate

                * * *

Pe ram stăteau trei păsărele

una albastră alta verde cealaltă neagră

Ele îşi curăţau penetul

clipeau des din ochii lui

Bogdanovici Şukailo Gromâko*

cuvintele ţăcăneau cu litere sinilii

obişnuindu-se să stea pe ram

în acea amiază caldă primăvăratică

lângă o căsuţă belorusă

eu mă gândeam la renaşterea naţiunii

în palidele palme de salcâmi în floare

___________

*Maksim Bogdanovici (1891-1917), Pavliuk Şukailo (1904-1939), Mihail Gromîko (1885-1969) – poeţi importanţi ai modernismului belorus.

 Varvara Svetlova, Zmiter Vişniov şi Leo Burnaru la monumentul lui Nikolai Gumiliov (Crimeea, or. Koktebel)

...ŞI POMUL VIEŢII

Din Jurnal de Armenia

26.X. 2011

Hălăduirea mea, în voie, aproape la întâmplare, prin Erevan mă duce spre Catedrala (neamului, cum s-ar spune pe la noi) Sfântul Grigorie, inaugurată în 2001, când s-au sărbătorit 1700 ani de la adoptarea creştinismului ca religie oficială a statului armean. Fastuoasă în exterior, modestă ca aspect, sobră în interior.

Apoi cobor un lung şir de scări până jos, unde, pe drepta, se înalţă falnicul monument al lui Zorvar Andranik, ilustru conducător de oşti care a luptat pentru libertatea ţării sale, venerat până la sfinţenie de armeni. El a încetat lupta în 1919, demobilizându-şi regimentul, predându-şi armele Catolicosului Tuturor Armenilor şi plecând peste hotare cu gândul să adune oaste pe potrivă şi să intre în Cilicia, pentru a restabili statalitatea armenească, însă nu a găsit înţelegere şi susţinere la capii ţărilor europene, ce au lăsat în voia sorţii populaţia creştină din această parte a lumii. Andranik s-a stins din viaţă în anul 1927 în SUA.

De la baza acestui monument, privind în perspectivă spre înălţime se regizează parcă de la sine o trinitate foarte sugestivă: braţul lui Andranik cu sabia în poziţie verticală, pe dreapta turla cu cruce a Catedralei, pe stânga, departe, turnul de televiziune, această alăturare fiind oarecum emblematică pentru istoria multimilenară a armenilor. 

Însă nu doar atât - în această compoziţie  ca de la sine mai e un element important : arborele, plopul încă verde spre sfârşit de octombrie. Şi, în imaginaţia noastră, Arborele Vieţii, zis şi Cosmic, – simbol religios universal, creştin.

ZIMBRUL LÂNGĂ ARARAT

 Jurnal de Armenia, 24.X.2011.

Seara, la Teatrul de Cameră, vzionăm spectacolul lectură „Prezentaţi biletul, vă rog!” după o piesă a lui David Muradian ce i-a avut de colaboratori, pe alocuri, e de înţeles, de coautori pe polonezul Jacek Pacocha şi estonianul Peeter Sauter, colegii noştri de arcă-galeră literară. Limbi intersectate, armeana şi engleza. Prezent şi domnul prim-ministru al Armeniei  Tigran Sargsian. Pe unii dintre năieri îi şochează faptul că şeful de guvern este însoţit de trei sau patru bodyguarzi şi, pare-se, alţii tăinuiţi printre cei mulţi – publicul. Colegii occidentali, în ţările cărora uneori prim-ministrul poate fi văzut plimbându-se cu bicicleta pe străzile capitalei sau făcând cumpărături de-a valma cu concetăţenii săi, chiar mă întreabă, dacă aceasta ar fi o obişnuinţă exagerată în teritoriile ex-sovietice sau poate că în Armenia există cu adevărat un pericol de atentat asupra peroanelor prime. Din păcate – aş putea spune, – eu sunt în temă şi am un răspuns, o naraţiune tragică.

Vorba e că, din Piaţa Republicii spre hotelul Ararat am făcut de câteva ori cale pedestră pe strada Vasghen şi, iniţial, m-am gândit la ex-catolicosul cu origini bucureştene, de care am relatat deja aici. Chiar dacă era şi numele Sargsian, mi-am zis că astfel se numea în civilie  fostul Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor. Şi chiar întreb de colegii mei armeni, dacă presupunerea mi-ar fi cea adevărat. Dar, nu, Vazghen Sargsian a fost scriitor (prozator), comandantul gărzilor populare, ministrul apărării, apoi prim-ministrul Republicii Armenia şi a murit, la numai 40 de ani, în urma unui atentat cu bombă. De aici şi răspunsul care se poate subînţelege la întrebarea de ce actualul prim-ministru e păzit de atâtea gărzi de corp…

La recepţia de după spectacol, David Muradian mă prezintă domnului prim-ministru cu care schimbăm câteva fraze. Spune: „Acum câteva zile m-am întors din România de la o întrunire internaţională. Am cunoscut şi societatea conaţionalilor noştri.” „Bineînţeles, v-aţi întâlnit şi cu Varujan Vosganian. E vicepreşedinte la scriitori”, zic. „Dar sunt doi Varujan. Celălalt e în senat”, zice domnul premier. „E acelaşi”. (De altfel, Varujan Vosganian, poetul şi prozatorul român, e cunoscut aici şi apreciat şi ca scriitor, şi ca bun cunoscător al graiului străbunilor săi.) Facem o poză, strângeri de mână. „La revedere, domnule prim-ministru!” (De câte mii de ori am tot spus „La revedere” oamenilor pe care nicicând nu va mai fi să-i revedem… Şi totuşi, prin acest „La revedere” ne-mai-întâmplat rămânem legaţi de ei, oamenii, de lume….)

  

Leo Butnaru,  Tigran Sargsian, prim-ministrul Armeniei, şi David Muradian

În spaţiul unde se dă recepţia, de altfel ca şi în holul Teatrului de Cameră, e multă butaforie sculpturală, să zic, manechine, unele din jazz ban-urile afroamericanilor,  altele de-a dreptul nepotrivite, parcă, dar „acceptate” la gândul că, până la urmă, vor fi înlocuite cu ceva ce aduce mai mult a artă de ambient.

Dar atrage atenţia în special un zimbru uriaş, acoperit cu folie aurie, ce pare chiar o lucrare reuşită. Remarcând că „se află în stema voastră”, Muradian zice să ne fotografiem lângă fioroasa şi frumoasa namilă, luându-l împreună cu noi şi pe prozatorul Gregor Djanichian. 

Şi e prima dată când, făcând un efort de memorie, „le povestesc”, traducând ad hoc, unor colegi un… poem, cel în care spun că fiara pe care o vânase bravul nostru voievod şi care a contribuit la botezul Moldovei e ca un ponor, ca un mal îndesat cu greul pământului în toată ziditura sa, încât zimbrul nu mai era un patruped uriaş, ci cu adevărat un loc geografic era, în mişcarea sa falnică suprapus altor locuri geografice – de codru,  de şes, de munte, de istorie; loc greu peste loc greu hălăduind dislocat între greul pământului şi greul cerului precum felia mediană în sandviciul atracţiei universale, în legea gravitaţiei şi gravidităţii faunei care l-a adus între pământ şi stele precum o insulă de carne misterios hălăduitoare printr-o legendă răposată-n propria sa durată. Închei, prin a le traduce celor doi confraţi armeni următoarele: că ştiu eu ce „îndrug” –  sigur că ar fi supravieţuit şi zimbrul, dacă s-ar fi lăsat aplecat în jug...

Astfel că, la acea recepţie, la coarnele zimbrului auriu din acel spaţiu, ciocnim paharele pentru Ararat şi Carpat, pentru vultur şi zimbru.

Despre Gala Poeziei

Leo BUTNARU:

NU NOI 
STĂPÂNIM POEZIA, 
CI POEZIA ESTE 
STĂPÂNA NOASTRĂ

– Aţi participat recent la Gala Poeziei Contemporane Române şi pentru început am vrea să ne spuneţi dacă aţi păşit în Sala Ateneului Român, unde a avut loc evenimentul, ca într-un sanctuar sau ca într-un atelier de lucru?

– Ca într-un spaţiu de referinţă pentru întreaga cultură românească în manifestările sale supreme, dimpreună cu universalitatea care a avut delegate aici personalităţi demne de laurii veacurilor. Aici se şi celebrează, dar şi se creează. În acest sanctuar mi-am retrăit propriile-mi emoţii de o intensitate inegalabilă, aproape, din seara zilei de 13 decembrie a anului 1990, când am avut onoarea să fiu invitat pe scena Ateneului, pentru a spune şi eu câteva cuvinte la marcarea a 7 ani de la trecerea la cele veşnice a marelui poet Nichita Stănescu. Ziua, participasem la dezvelirea bustului său din scuarul din preajma sediului Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei. Cred că a fost primul monument al lui Nichita în România postrevoluţionară şi atunci, pe scena Ateneului, eu mi-am exprimat convingerea că chipul său va apărea şi pe Aleea clasicilor din Chişinău. A fost poetul pe care l-am iubit mult şi pe care îl preţuiesc în continuare, indiferent de jocurile, uneori neoneste, din axiologia literară contemporană. Poetul pe care l-am cunoscut în septembrie 1976, când, împreună cu criticul literar Mircea Tomuş, fusese la Chişinău şi pe care am avut norocul să-l ascult o întreagă după-amiază, alături de confraţi mai în vârstă, în unul din separeurile cafenelei hotelului „Codru”. În acea seară de 13 decembrie am urmat la cuvânt după superba actriţă Leopoldina Bălănuţă, moldoveancă din Focşani, şi după Ion Caramitru, actor uriaş, care a recitat din minunatele poeme pentru cei mici ale marelui poet. Pe Ion Caramitru l-am văzut şi la deschiderea Galei Poeziei Române Contemporane, de data aceasta interpretând Elegia a X-a stănesciană. Ne-am amintit că, acum câţiva ani, pe 15 iunie, la Ipoteşti, mi-a venit să-i spun, şi chiar i-am spus la masă cu mulţi poeţi, Ion Carametru-antic, pentru fascinaţia cu care rosteşte el cutremurătoarea Odă şi multe alte poeme ale lui Mihai Eminescu. Caramitru e un virtuos recreator de poezie, e un coautor al ei.

– Ce a însemnat pentru Dvs. prezenţa la acest eveniment?

– O mare surpriză şi o onoare deosebită de-a mă afla pe Lista lui Manolescu (listă care, de altfel, a fost ţinută în secret) împreună cu alţi 25 de confraţi de diferite vârste, somităţi ale poeziei româneşti din secolele XX-XXI. Să urci pe scena Ateneului Român, în recital, după Ana Blandiana, Mihail Gălăţanu, Teodor Dună, Ion Mureşan, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Ioana Nicolae, Dinu Flămând, Nora Iuga, citind al 10-lea, urmat de Daniel Bănulescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Robert Şerban, Vasile Dan, Varujan Vosganian, Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, Nicolae Prelipceanu, Adrian Alui Gheorghe, Marta Petreu, Gabriel Chifu e ceva ce ţi se poate întâmpla o singură dată în viaţă, în destin de confraternitate şi solidaritate întru cuvântul românesc de pretutindeni.

– V-am recunoscut că atunci când am aflat despre acest eveniment m-am gândit cu uimire în sinea mea: „şi totuşi, există... poezie”. Azi când a exista înseamnă să fii la suprafaţă, mai avem timp şi răbdare să gustăm poezie? Cine şi cum sunt oamenii ăştia ciudaţi care mai au timp să măsoare în paşi, picioare de vers şi silabe iambul, după prozodia antică sau după cea modernă?...

– Presupun că trebuie să ne oprim la chipul şi la intimitatea cititorului de poezie. Miilor de cititori, ascultători, îndrăgostiţi de poezie care, în acea seară a Galei, au lăsat cu gura căscată pe cei care urma să urce pe scenă şi să deschidă anume acolo gura, pentru a-şi rosti poemele. Nu ne credeam ochilor că poate exista o coloană atât de mare de oameni la intrarea în Ateneu, unde avea să se întâmple un recital de poezie pe durata a două ore! Dar poate că poeţii sunt firi mai uşor impresionabile şi nu merită să le acordăm deplinul credit emoţional, ci să mai punem surdina. Bun, fie. Numai că s-a dovedit că şi lucida critică literară a fost derutată, spre pozitiv şi uluire, recunoscând – a făcut-o  domnul Nicolae Manolescu, cel care a deschis Gala şi care avea Lista în mână, spunând că venise de acasă cu un cuvânt trist despre rolul de cenuşăreasă al poeziei şi, iată, afluxul publicului în foarte spaţioasa sală a Ateneului i-a impus să-şi modifice prolegomena. Celebrul critic a fost contrazis de prezenţa sutelor şi sutelor de oameni ciudaţi, precum le spui. Contrazis de sala arhiplină. A continuat domnul profesor Manolescu cu ideea, că Gala a fost concepută pentru a se face auzite vocile poeţilor în cetate, voci care se aud tot mai rar. „La ce bun poezia, îşi pun deja foarte puţini această întrebare, majoritatea o ignoră – de parcă poezia n-ar fi bună de nimic. Avem nevoie cu adevărat de poezie? Cei ce spun nu, o spun din surzenie, ei cred că poeziei nu există, de fapt – să-i compătimim împreună, ei nu ştiu ce pierd. Poezia spune pe limba ei ce nicio altă limbă n-o poate spune, mesajul poetic e unic, foarte personal şi misterios, poetul ne spune ceva esenţial”, a menţionat reputatul exeget, profesorul, preşedintele USR, Nicolae Manolescu. Implicit, uşor alegoric, el ne-a ajutat să răspundem la întrebarea pe care mi-ai adresat-o. Iar eu, în consens cu cele spuse de Naşul Galei, publicasem, mai demult, următorul poem:

„În sfârşit, daţi-vă seama

că veţi plăti foarte scump

lipsa dragostei

                        (voastre)

faţă de poezie…”

– Pe Dvs. personal ce vă inspiră să scrieţi poezie?

– O, ce întrebare de când lumea, dar mereu actuală, ce are de propulsie atât curiozitatea umană, cât şi misterul care învăluie arta în general şi poezia în special. Ce mă inspiră, totuşi?... Probabil, misterul şi modul de a se întâmpla a vieţii ca atare în diversitatea, chiar infinitatea de aspecte în care ni se relevă sau nu ni se înfăţişează, dar ne ispiteşte de acolo, din subliminalul conştiinţei noastre. Apoi s-ar putea spune fără grandilocvenţă, că nu noi stăpânim poezia, nu suntem noi cei care ştim multe despre ea, ci poezia este stăpâna noastră. Din această situaţie mi s-a născut un mic poem: „Din cărţile mele/ poezia i se adresează lumii:/ «Sunt aici împreună cu cobaiul meu», zice/ scoţând degetul printre file/ şi/ arătând spre poza mea/ de pe coperta a IV-a”. Aşadar, să n-o fac eu pe atotştiutorul despre poezie, despre inspiraţie, ci să rămân în continuare supus ascultător de ea, de ele.

– Cum credeţi, e posibil şi meritabil ca Gala Poeziei Contemporane Române să fie organizată concomitent şi la Chişinău?

– O ediţia a Galei, care e preconizată să devină tradiţională, ţinându-se o dată în an, cu o Listă a sa de poeţi venind un alt critic redutabil, bineînţeles că ar putea avea loc la Chişinău, în Palatul Naţională, să zicem. Dar e bine să avem şi Gala autorilor români ce creează între Prut şi Nistru şi chiar spunea de posibilitatea realizării unei atare idei colegul Arcadie Suceveanu, preşedintele USM. Sunt sigur că afluxul de spectatori îndrăgostiţi de poezie ar putea să surprindă plăcut şi la noi.

– În ultima perioadă v-aţi ocupat mai mult de valorificarea creaţiei şi memoriei altor confraţi de-ai dvs. Când vor avea ocazia împătimiţii de poezie să adauge în bibliotecă o nouă plachetă de versuri semnată Leo Butnaru?

– Din păcate, circulaţia cărţilor în spaţiile de pe ambele maluri ale Prutului e una deficitară. Iar la Chişinău nu se prea ştie ce publică un autor… chişinăuian la Iaşi sau Bucureşti, Cluj sau Timişoara etc. S-a întâmplat însă că în anii de la urmă majoritatea cărţilor mele, deloc puţine, să apară anume în marile centre româneşti de cultură amintite, iar la Chişinău au ajuns puţine exemplare, poate câteva pe care le poate achiziţiona Biblioteca Naţională şi Biblioteca Municipală „Hasdeu”. Iar anul acesta eu am publicat o carte de poeme, Jefuindu-l pe Picasso, apărută la redutabila editura bucureşteană „Vinea”. A şi recenzat-o, în revista „Contrafort”, criticul şi poetul Grigore Chiper. Iar la Iaşi, editura „Tipo Moldova” mi-a scos în lume o antologie amplă, intitulată Poeme din secolele XX-XXI. Mă voi strădui ca mai unele exemplare să ajungă şi sub ochii cititorilor fideli de poezie.

– Vă mulţumesc!

                                         Liliana Popuşoi

                                                pentru Flux