Jurnal de Armenia, 24.X.2011.
Seara, la Teatrul de Cameră, vzionăm spectacolul lectură „Prezentaţi biletul, vă rog!” după o piesă a lui David Muradian ce i-a avut de colaboratori, pe alocuri, e de înţeles, de coautori pe polonezul Jacek Pacocha şi estonianul Peeter Sauter, colegii noştri de arcă-galeră literară. Limbi intersectate, armeana şi engleza. Prezent şi domnul prim-ministru al Armeniei Tigran Sargsian. Pe unii dintre năieri îi şochează faptul că şeful de guvern este însoţit de trei sau patru bodyguarzi şi, pare-se, alţii tăinuiţi printre cei mulţi – publicul. Colegii occidentali, în ţările cărora uneori prim-ministrul poate fi văzut plimbându-se cu bicicleta pe străzile capitalei sau făcând cumpărături de-a valma cu concetăţenii săi, chiar mă întreabă, dacă aceasta ar fi o obişnuinţă exagerată în teritoriile ex-sovietice sau poate că în Armenia există cu adevărat un pericol de atentat asupra peroanelor prime. Din păcate – aş putea spune, – eu sunt în temă şi am un răspuns, o naraţiune tragică.
Vorba e că, din Piaţa Republicii spre hotelul Ararat am făcut de câteva ori cale pedestră pe strada Vasghen şi, iniţial, m-am gândit la ex-catolicosul cu origini bucureştene, de care am relatat deja aici. Chiar dacă era şi numele Sargsian, mi-am zis că astfel se numea în civilie fostul Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor. Şi chiar întreb de colegii mei armeni, dacă presupunerea mi-ar fi cea adevărat. Dar, nu, Vazghen Sargsian a fost scriitor (prozator), comandantul gărzilor populare, ministrul apărării, apoi prim-ministrul Republicii Armenia şi a murit, la numai 40 de ani, în urma unui atentat cu bombă. De aici şi răspunsul care se poate subînţelege la întrebarea de ce actualul prim-ministru e păzit de atâtea gărzi de corp…
La recepţia de după spectacol, David Muradian mă prezintă domnului prim-ministru cu care schimbăm câteva fraze. Spune: „Acum câteva zile m-am întors din România de la o întrunire internaţională. Am cunoscut şi societatea conaţionalilor noştri.” „Bineînţeles, v-aţi întâlnit şi cu Varujan Vosganian. E vicepreşedinte la scriitori”, zic. „Dar sunt doi Varujan. Celălalt e în senat”, zice domnul premier. „E acelaşi”. (De altfel, Varujan Vosganian, poetul şi prozatorul român, e cunoscut aici şi apreciat şi ca scriitor, şi ca bun cunoscător al graiului străbunilor săi.) Facem o poză, strângeri de mână. „La revedere, domnule prim-ministru!” (De câte mii de ori am tot spus „La revedere” oamenilor pe care nicicând nu va mai fi să-i revedem… Şi totuşi, prin acest „La revedere” ne-mai-întâmplat rămânem legaţi de ei, oamenii, de lume….)
Leo Butnaru, Tigran Sargsian, prim-ministrul Armeniei, şi David Muradian
În spaţiul unde se dă recepţia, de altfel ca şi în holul Teatrului de Cameră, e multă butaforie sculpturală, să zic, manechine, unele din jazz ban-urile afroamericanilor, altele de-a dreptul nepotrivite, parcă, dar „acceptate” la gândul că, până la urmă, vor fi înlocuite cu ceva ce aduce mai mult a artă de ambient.
Dar atrage atenţia în special un zimbru uriaş, acoperit cu folie aurie, ce pare chiar o lucrare reuşită. Remarcând că „se află în stema voastră”, Muradian zice să ne fotografiem lângă fioroasa şi frumoasa namilă, luându-l împreună cu noi şi pe prozatorul Gregor Djanichian.
Şi e prima dată când, făcând un efort de memorie, „le povestesc”, traducând ad hoc, unor colegi un… poem, cel în care spun că fiara pe care o vânase bravul nostru voievod şi care a contribuit la botezul Moldovei e ca un ponor, ca un mal îndesat cu greul pământului în toată ziditura sa, încât zimbrul nu mai era un patruped uriaş, ci cu adevărat un loc geografic era, în mişcarea sa falnică suprapus altor locuri geografice – de codru, de şes, de munte, de istorie; loc greu peste loc greu hălăduind dislocat între greul pământului şi greul cerului precum felia mediană în sandviciul atracţiei universale, în legea gravitaţiei şi gravidităţii faunei care l-a adus între pământ şi stele precum o insulă de carne misterios hălăduitoare printr-o legendă răposată-n propria sa durată. Închei, prin a le traduce celor doi confraţi armeni următoarele: că ştiu eu ce „îndrug” – sigur că ar fi supravieţuit şi zimbrul, dacă s-ar fi lăsat aplecat în jug...
Astfel că, la acea recepţie, la coarnele zimbrului auriu din acel spaţiu, ciocnim paharele pentru Ararat şi Carpat, pentru vultur şi zimbru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu