Pagini de jurnal
Nu am un plan, din
care să aflu unde e situată intrarea principală în cimitir, astfel că, de cum ies din subterana staţiei de metrou –
Porte des Amandiers, o iau spre prima poartă care mi se arată ochilor. Chiar la
câţiva paşi făcuţi în spaţiul umbrelor, pe stânga, văd cripta familiei Aurel
Feteanu, medic veterinar, şi a soţiei sale, născuţi, respective, în 1927, 1929,
decedaţi – 1969, 1989. Astfel că vizita o încep nu cu o somitate, ci cu o
simplă familie de români, ce are deja în intimitatea mea oarece însemnătate.
Trec pe lângă mormântul sculptorului Lucien Gilbert, merg în lungul zidului
dinspre bulevardul Ménilmontant, pentru ca la un moment dat să mi se arate
ochilor intrarea principală, unde pot obţine planul cimitirului. Astfel că –
avanti, domnule Dante! (care, În Divina
comedie, vă adresaţi lui Vergilius: tu
duca, tu segnore e
tu maestro).
Din
plan reţin că, chiar la câţiva paşi de intrarea principală, pe dreapta, sunt
înmormântaţi Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir (pe mormânt – un fel de
ofrande simbolice, bileţele cu cuvinte de consideraţie şi recunoştinţă). În
faţa pietrei de mormânt a acestor doi mari scriitori mă gândesc şi la Celan, şi la Gherasim Luca. Motivul: mi-am
amintit de fraza lui Sartre că deosebirea dintre om şi animal constă în faptul
că omul se poate sinucide.
La capătul aleii, luând-o pe stânga, ajung la
casa de veci a autorului Florilor răului,
Charles Baudelaire… – construcţie tombală sobră, de asemenea cu bileţele,
pietricele, dar şi cu un... dop de plută de la vreo sticlă de vin, probabil ca
aluzie empatică pentru boemă şi absint.
De
unde purced să-i întâlnesc pe ai noştri.
Ajung la mormântul lui Eugen Ionescu şi
al soţiei sale Rodica. Fără îndoială, pe aici trec zilnic foarte mulţi
admiratori, dar care nu au ştiut, probabil, ce să scrie pe bileţele
(absurdităţi?..), nu au lăsat pietricele etc. Sau explicaţia poate fi şi
următoarea: periodic, mormintele celor mari sunt debarasate de flori, obiecte
etc.
 |
| Ionescu |
De la Ionescu – la casa de veci a lui Emil Cioran.
(Casa de pe lumea cealaltă, unde, posibil, Cioran deja
şi-a îndeplinit visul – de pe lumea aceasta – de a fi hagiograful unor
vagabonzi celebri.) Pietrele lor
tombale nu se află prea departe una de alta, şi nici de cea a lui Constantin
Brâncuşi. [Peste patru decenii de la decesul mamei sale, înmormântată la Hobiţa, marele sculptor se
confesa, că (sunt) „neîmpăcat sufleteşte, ştiind că trupul meu va putrezi în
pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă: mama mea”.] Pe mormintele lui
Cioran şi Brâncuşi – semne de afecţiune: bileţele, panglici, bilete de metrou;
la primul – şi o ulcea cu pământ care, presupun, o fi fost adus(ă) din România,
poate chiar de la Răşinarii
săi de baştină (din care, scria filosoful, „nu mă mai interesează decât
uliţa copilăriei”). Iată şi o bancnotă
de un leu românesc, prinsă sub argila ulcelei, să n-o ia, eventual, vântul. Pun
şi eu, alături, una de un leu... moldovenesc.
 |
| Cioran |
În Cimitirul Montparnasse se află şi
celebrul... Le baiser de la mort, una
dintre cele mai faimoase, aici, sculpturi tombale pe care, în anul 1910,
Constantin Brâncuşi a executat-o pentru mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rachewskaïa (Raşevskaia). De cum am dat cu ochii de acest nume, în
memoria mea a tresărit ceva! De unde, de unde îl cunosc?!... Sigur, de la Ilya Ehrenburg, din
extraordinarele sale volume de memorialistică Oameni, ani, viaţă (Liudi, godî, jizn’). Acolo, demult, în
studenţie, întâlnisem numele tinerei şi nefericitei rusoaice.
După
masă, la ICR,
aveam să navighez prin internetul rusesc şi, după un timp, chiar să găsesc
referinţa lui Ehrenburg. Iat-o: „Pe Tania Raşevskaia o cunoşteam încă la Moscova, ea fiind sora
colegului meu de şcoală Vasia; a stat în puşcărie, a plecat la Paris, s-a înscris la
facultatea de medicină, s-a căsătorit cu un român frumos, iar pe urmă s-a
otrăvit. (Alte surse susţin că dragostea ei pentru medicul român ar fi fost una
nefericită, nereciprocă. – L.B.) La
înmormântare a sosit mama ei din Moscova; au înduplecat un popă, tuturor
înmânându-le lumânări, iar diaconul cânta: Şi-i
iartă-i ei toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie...”
 |
| Brâncuşi |
Căsătorită
cu un român! Oare nu de aici şi lucrarea lui Brâncuşi la mormântul tinerei
rusoaice ce şi-a pus capăt zilelor?... (Ehrenburg menţionează că, la acea
vreme, printre ruşii ce se stabiliseră la Paris şi nu se puteau adapta aici, sinuciderea
era ceva obişnuit.)
Astfel
redă lucrurile Ehrenburg. Iar la eminentul exeget al operei brâncuşiene Barbu
Brezianu găsim următoarele: în 1910, „la rugămintea doctorului Marbé, ridică
monumentul Sărutul, pentru mormântul
sinucigaşei, incizând cu litere chirilice inscripţia: „Taniuşka Rachevskaia,
născută la 6 aprilie 1887, adormită la 22 noiembrie 1910 /îndrăgită, cea mai
iubită/ pe care s-o privesc nu mă mai satur”. Comanditarul monumentului,
medicul român Solomon
Basile Marbé (Marbais), prieten fidel al lui Brâncuşi, fusese anume cel de care
se îndrăgostise studenta Taniuşa… Curios, trist, ba chiar dramatic este faptul
că, dacă, iniţial, familia Raşevki (în transcripţie românească) nu acceptase
viziunea brâncuşiană pentru locul de veci al fiicei sale, peste decenii, iată,
urmaşii respectivului neam, uimiţi de faima Sculptorului, susţin că, după actele cercetate în arhiva
pariziană, Sărutul din cimitirul
Montparnasse cade sub incidenţa unui obiect ce poate fi revendicat! (Da,
eventual, dislocat, strămutat şi – Doamne, fereşte! – scos la licitaţie…)
