CITITORUL IDEAL

   Iulian Boldea: – Care este, în opinia dvs., portretul cititorului ideal? Ce calităţi trebuie să posede acesta: inteligenţă, sensibilitate, tandreţe, pasiune, fidelitate? Criticul, ca cititor profesionist, se încadrează în datele acestui model?

Leo Butnaru: – E de presupus că deloc puţini cititori obişnuiţi au în mintea lor modelul cititorului ideal, care ar vrea să ajungă, în parte, şi ei, cititorii obişnuiţi. Fiecare îşi imaginează în felul său ce calităţi trebuie să posede acest confrate ideal, însă unul dintre criterii ar fi ca şi comun în năzuinţele obişnuiţilor: cititorul ideal ar fi acela, care reuşeşte să ia, să extragă folosul maxim posibil din lectură. În genere, cititorul obişnuit e unul empiric, iar cititorul ideal mai că ar ţine de conceptual. Cititorul ideal ar fi parcă un analog al autorului; un analog multiplicat al autorilor din stirpea celor mari, necesari, „eficienţi”, pe care îi citeşte, fiind, ca şi aceştia, purtătorul concepţiilor, esenţelor nemuritoarelor, binefăcătoarelor, „idealelor” lor opere. Ar fi un interlocutor al autorilor, discutând cu aceştia de la egal la egal. Cititorul ideal e, s-ar spune, coautorul cărţilor importante, prin înţelegerea, „descifrarea” şi popularizarea lor.

Ca simbol al eficienţei cu care se poate alege omul în urma lecturilor, cititorul ideal ar fi un obiect de studiu al sociologiei, culturologiei şi antropologiei culturii. El este coautorul operelor altora, dar şi autorul propriei edificări, creatorul unor concepţii unice care îl ajută să extragă mult mai mult din ceea ce confratele său obişnuit se alege cu ce dă Dumnezeu.

Dar nu cred că cititorul ideal e cel care, în socialism, era conceput ca identificare perfectă cu eroii ideali din cărţi; ba chiar dorind să substituie unul sau alt personaj literar „ideal”, pentru a transforma însăşi viaţa în literatură. Pur şi simplu, cititorul bun, foarte bun (unul ideal probabil nici nu există) e cel care ştie „să includă” literatura/ lectura în propria viaţă, modelând-o în conformitate cu idealuri mai speciale decât cele ale omului comun, „fără însuşiri”, cum ar fi zis Robert Musil. Spun astea, pentru a nu cădea pradă ispitei de a rezuma eseul lui Umberto Eco „Lector in fabula” care, din câte îmi amintesc, abordează, implicit, şi problema cititorului ideal. Sau să mergem ceva îndărăt, spre o altă carte a acestui autor, din care aflăm că „opera deschisă” nu presupune decât o realizare (finalizare) intermediară, de unde şi rolul principal care i se acordă cititorului; în cazul „operei deschise” acesta, cititorul, fiind chiar unul exemplar/„ideal”, care poate depista întreaga diversitate a posibilelor moduri de lectură a operei respective, ne dă de înţeles Eco, citând un fragment din „Veghea lui Finnegan” a lui Joyce despre „imaginar-idealul cititor, care suferă din cauza unei ideal-imaginare insomnii”. Probabil, insomnia fiind provocată şi de dorinţa de a găsi o formulare cât de cât convingătoare despre… cititorul ideal pe care încercau să şi-l imagineze, să-l portretizeze în felul lor şi marii teoreticieni ca Jap Lintvelt („cititorul abstract”), Wolfgang Iser („cititorul implicit”), Antoine Compagnon („cititorul conceptual, fenomenologic”) şi, precum am spus, Umberto Eco. Între toate aceste căutări de definiţii bântuie un ecou al neliniştii ca cercetare, ca dorinţă de elucidare în estetica receptivităţii, care studiază viaţa textului în timp, modul receptării lui în diverse perioade (epoci), dependenţa elucidării lui în dependenţă de situaţiile socioculturale; estetica dialogului dintre text (autor) şi cititor.

DESPRE ZĂBAVA CETITULUI

       Revista "Vatra", în persoana colegului Iulian Boldea, a propus mai multor scriitori o anchetă despre lectură, cititor, carte. Reproduc aici răspunsul meu la o singură întrebare, pe celelalte dezvăluindu-le la momentul oportun, cel al apariţiei numărului respectiv al "Vetrei".

L.B.

– Dincolo de amprenta sa bovarică, de donquijotismul pe care îl generează, are lectura capacitatea de a schimba lumea?

– Dar scrisul poate schimba lumea? Dacă admitem că da, apoi scrisul poate face această modificare doar dacă ajunge… lectură; dacă e cunoscut şi „aplicat practic”, ca idee, ca „proiect”, de mai multă lume. Se spune că unele revoluţii au fost declanşate de diferite tratate socio-politice, de declaraţii, adresări, ba, poate, şi de poezie, de melodii, cum ar fi „Marseilléza”. Dar şi de „Capitalul” lui Marx. Ei bine, pentru ca toate astea să fi putut ajunge să impulsioneze mişcări sociale, ele trebuiau să devină mai întâi lectură şi după – apăsare pe trăgaciul armei, nu? Dar parcă operele anticilor, tratatele lor de filosofie nu au schimbat mentalităţile, iar acestea – lumea? Apoi, nu în ultimul rând, să ne gândim la „Biblie” ca lectură… A schimbat multe în lume…

Lectura intră sine qua non în procesul de educaţie a omului, a lumii, deci şi de schimbarea a unităţii, dar şi a colectivităţii (lumii).

Ce ne împiedică să credem că lectura, ca studiu, dar şi ca „plăcută zăbavă”, nu face parte intrinsecă din condiţiile unei vieţi normale, civilizate, plenare, dacă vreţi, a omului şi societăţii? Nu cred că azi poate fi luată în seamă o societate, un stat, o ţară în care interesul pentru lectură ar cădea sub cota minimă de atenţie.

Lectura formează inteligenţa, cultura, civilizaţia, în acelaşi timp fiind parte componentă importantă, poate că chiar de bază, a acestei trinităţi. Lectura ne formează sentimentul frumuseţii vieţii, sentimentul estetic. Dar şi simţul responsabilităţii, în genere a bunei ţinute cetăţeneşti, a bunei conduite umane.

Lectura ţine de tonusul vital (în amplitudinea om – lume), de buna şi nobila calitate a acestuia. Ea este fluidul care circulă între şi leagă absolut toate, cred, componentele vieţii umane, sociale, la nivel global, interstatal.

Lectura este un mijloc, dar şi un instrument de reglare a unor obiective ale vieţii omului, profesionale, culturale; deci şi a vieţii lumii. Ea înseamnă calea spre competenţă.

Lectura ţine de fluxurile comunicative, implicite sau directe, nu doar dintre cititor şi scriitor, ci dintre mai mulţi oameni, contribuind la comuniunea spirituală a acestora.

Apoi lectura permanentă, ca o ştafetă predată între generaţii, duce la modificarea canoanelor, a gustului elevat, educat, mereu evolutiv spre un mai mare rafinament.

Pentru un om obişnuit, lectura trebuie să intre în esenţa existenţei sale. Ceea ce e sub nivelul obişnuitului (aici cu sensul de normal) e deplorabil, plicticos şi agresiv.

LIBERTATEA CA UN PUMN DE NISIP

Pagini de jurnal

2.IX.1992

Zilele Lucian Blaga. Prezenţi – clujeni, gălăţeni, bucureşteni, alba-iuleni, ieşeni…

Se acordă premiile Zilelor Blaga. Îmi revine şi mie unul (oricum, în numărul de revistă-evocări, editat cu această ocazie, public două dialoguri despre Blaga, cu Aurel Rău şi cu Mircea Tomuş; scriu un mic eseu în Sfatul Ţării, am alcătuit microantologia Blaga din colecţia „Poezii de duminică”. Oricum, zic, pare să fi meritat cele 15 mii de lei plus 2 mii de ruble, cât e valoarea premiului ce-mi revine.)

Iar Laurenţiu Ulici zice că-mi face marea surpriză de a-mi acorda, pentru valoarea celor publicate în presa USR, un premiu de 50 de mii de lei. Ştiu eu… Nu mă autoflatez prea mult, dar aş vrea să cred că distincţiile le merit cu adevărat…

O RECENZIE DE GHEORGHE GRIGURCU (România literară, Nr. 44, 2013)

            Pe Leo Butnaru l-am cunoscut în ultimul an al veacului trecut, cu prilejul unei călătorii, al unicei călătorii pe care m-am învrednicit a o face după război în Basarabia mea natală. M-a cucerit prin vitalitatea nereţinută a persoanei d-sale care căuta (şi găsea) pururi motive pentru a deborda, inclusiv în cîntec şi joc, ca şi cum ar fi intenţionat să-şi ia revanşa faţă de condiţiile unui inconfort, încredinţîndu-se că se află „în formă”. Explicabil, dată fiind existenţa pe care poetul şi infatigabilul traducător din avangarda rusă a dus-o în mediul deloc trandafiriu al aşa-zisei Republici Moldova. Vitalitatea are drept corolar aspiraţia spre libertate. Deziderat pe care Leo Butnaru şi-l asumă explicit. Aflîndu-se într-un hotel, după ce deambulase „în căutarea minunăţiilor Parisului”: „în/ zidul acestei camere îţi vine să zgîrii adînc cu ceva ascuţit/ un singur cuvînt: poezie – cum/ în zidul celulei întemniţaţii scrijelesc apăsat: libertate” (Rezidenţă pariziană).

TRA-LA-LA, TE-NTORCI CU FAŢA SPRE PARTID

Acum un timp, l-am surprins pe muzicianul, dirijorul de cor V. C. fredonând o melodie „de pe timpuri”, din care era imposibil să nu reţin versurile:

„Ca răsărita după soare

Te-ntorci cu faţa spre partid”.

            Cine e autorul? Un poet foarte cunoscut acum, nu demult, dar care, îmi spune muzicianul, „S-a dezis de acest cuvinte”. Curios, cum s-a dezis. „L-a un moment dat, când a fost întrebat dacă el este autorul textului respectiv, scris pentru o melodie de a compozitorului Constantin Rotaru, a spus că nu, nu este el”. Poate totuşi, nu era? „Cum să nu fie, – face muzicianul, –  dacă de foarte multe ori, înainte de a interpreta acel număr, se anunţa clar, răspicat: Muzică – Constantin Rotaru, versuri – cutare, adică poetul nostru, care avea să se dezică…”

Iată şi textul rămas fără… tată-autor:

 „Un steag măreţ partidul are

Mereu pe culmi desfăşurat;

Te uită, pânza lui răsare

Şi peste plaiul meu bogat.

Moldova mea înfloritoare,

Picior de plai întinerit,

Ca răsărita după soare

Te-ntorci cu faţa spre partid”.

            Poate şi-l aminteşte şi cineva dintre domniile voastre, dintre foştii cântăreţi de cor, prezentatori de programe…

OFERTE DE INTERLOCUTORI

13.IX.1992

Pe aproape de miezul nopţii (citeam o recenzia a lui Alex. Ştefănescu despre „Argoticele” lui Nichita Stănescu), mă telefonează Eugen Ciocle, întrebându-mă dacă am văzut numărul de ieri al „Sfatului Ţării”, în care este publicat şi interviul meu cu Ethem Baymac, coleg turc din Priştina. După neutralitatea, parcă, întrebării simt un ton de urgenţă şi nervozitate. Vin explicaţiile sacadate din care înţeleg că în acelaşi ziar (nu l-am văzut încă) Nic. Popa se referă la primul număr din „Tinerimea Moldovei”, apărut cu semnătura de redactor-şef a lui Cioclea, dându-se cu părerea că nu mai e, precum se menţionează, niciun fel de serie nouă, ci e ceva aproape cu nimic deosebit de „TM” de pe timpurile comsomolului. Ei, afirmaţia e de-a dreptul deocheată, sentenţioasă şi, precum presupune Cioclea, inspirată de anumite interese mărunte şi meschine. Ar fi mai multe de reţinut, dar mă rezum la spusa lui E. C. că el, cu destulă causticitate, scrie o replică „pe măsura agresorului care se face a uita că a luat premiul comsomolului pentru literatură”. Delicată situaţie… Ar fi cazul să se ajungă la un armistiţiu… Odată ce nu ne prea place să fim contrazişi… Dar asta ar ţine deja de ioc-ars polemica…

DESPRE SISIF

Victoria FONARI 

NEOSISIFUL DIN SPECTRUL MITIC AL LUI LEO BUTNARU  

În spectrul mitic, poetul şi prozatorul Leo Butnaru oferă o şansă unui nenorocit, unui pedepsit, unui răzvrătit. Sisif este cunoscut drept cel care realizează un lucru continuu, fără vreun sens. Dar acest mit este abordat şi printr-o optică aparte, dobândind un dinamism al senzaţiilor. Sisif reprezintă figură care transcende din lumea antică a contractelor cu zeii, a unei tranzacţii cu regii şi cu soţia. Câte nu face Sisif pentru a ocoli moartea?!... Astfel scriitorul Leo Butnaru „cataloghează” voinţa sisifică, plictisul şi povestea cuplului.  

De data aceasta însă, clasicismul antic apare estimat într-un stil idiomatic, să-i spunem, de popularizare „autohtonă”: „Ptiu, uite că, viciat de clişee publicistico-sociale antisocratiene (eu ştiu că nu ştiu nimic), o încep, fără să vreau, cu o banalitate: toată lumea ştie… Pe naiba! În domeniul ăsta, în tema pe care ţin să o reamintesc, nu e versată nici pe departe multă lume. Sigur, nu prea mulţi inşi au auzit de Sisif, de chinul lui cu pietroiul, iar alţii, de-ar fă auzit, totuşi, au şi uitat prăfos-pietroasa pilduire” (Butnaru: p. 484). Ludicul e fertilizat de dialogul colocvial cu un cititor care nu doar citeşte, ci şi aude intonaţia, pauzele glumeţe, reacţionează la gesturile presupuse.

Sisif a izbutit să-l înlănţuie pe Thanatos, astfel pentru o perioadă de timp omenirea a fost scutită de moarte. Acest personaj este emblematic prin iscusinţa de a convinge, de a gândi în favoarea propriei vieţi, propriului său popor.