A OPTA ZI (jurnal 1994)

8-12.VI.1994

La Teatrul Naţional din Galaţi – colocviu şi recital de poezie. Eu citesc inclusiv „Hamlet cel bătrân”, după care, într-o pauză, D. R. Popescu îmi spune (de faţă cu Ioanid): „Hamlet, să ştii că şi eu am scris o piesă despre Hamlet după ce a îmbătrânit. Acţiunea e un fel de reînviere a prinţului danez şi se petrece, adică, după moartea sa, ca o reluare şi copntinuare, cum cred eu că ar fi trebuit să se dezvolte, a destinului său”.

Apoi cu DRP şi Romanescu discutăm despre confuzele mişcări în politică ale lui Ion Druţă. Că a făcut ce a făcut pentru naţiune, la un anumit timp, pentru ca azi să facă şi mult rău…

Călătorim spre Tecuci. Între Schela şi Slobozia Conachi – zeci de sonde petroliere. După ce se termină şirul lor, undeva în preajma comunei Costache Negri, autocarul prinde a zigzaga, smucit, pe şosea. Clipe de şoc, de panică mută. Ce să fie? O pană de cauciuc? Nu. Se spune că şoferului i s-a făcut rău, pe 4-5 secunde a căzut în leşin!... (Doamne, fereşte!) Alţii, în şoaptă, presupun că şoferul o fi adormit… Viteza era de circa 70 de kilometri pe oră…

Ajungem la Mânjina, la Casa-muzeu „Costache Negri”. Foarte interesant. Secreterul amfitrionului. Aleea de tuia, frumos ornată, şi otova acoperită de plase dese, alb-surii, de păianjeni! Indiscutabil, e o preferinţă specială a ţesătorilor acest arbust verde care, tocmai din excesul de zel al puzderiei, presupun, de păianjeni-ţesători, suferă, cetina uscându-i-se.

După care, mergem spre Ţigăneştii lui Costache Conachi, la conacul poetului. Trecem prin comuna Iveşti, din care face parte şi satul Buceşti, unde s-a născut lui Ştefan Petică, întâiul poet simbolist declarat, spunea Călinescu, şi ai vinurilor miraculoase. Iveştiul – potopit de purpuriul-roşul-rozul-galbenul cireşelor coapte sau pe cale de a se coace.

De la Galaţi spre Teuci, spre Slobozia Conachi, alte zeci de sonde de extragere a petrolului.

La conacul Conachi – masă copioasă. Sosesc vreo două-trei autocare cu pedagogi de la Galaţi. Recital de poezie şi luări de cuvânt. D. R. Popescu este anunţat cu o… odă şi, ieşind pe podium, ingenios, citeşte… programul Festivalului nostru, cu sosire la Galaţi (ziua, ora), cu colocviu, cu recital, cu teatru dramatic, cu vizite şi recepţii, cu miercuri-joi-vineri-sâmbătă… Un fel de mulţumire inspirată într-u mod foarte scriitoricesc. Şi – ce credeţi? – culege aplauze.

Ajungem la Vlădeşti, lângă Oancea, unde, pe malul lacului, suntem poftiţi la o altă masă. Dar poftă bună şi la… ţânţari! Mulţi, agresivi.

O expresie a lui Costache Negri, despre situaţia în care „eşti şi tu a cincizecea roată la căruţa împrejurărilor”.

Duminică, 12 iunie, la amiază, îmbrăţişat de DRP, Ion Horea, dl Balaci şi mulţi alţii, de la restaurantul „Royal”, împreună cu cei doi colegi o luăm spre Chişinău. Regret că, la masă, nu mi-a venit inspiraţia să rostesc câteva cuvinte pentru dl academician Al. Balaci care, exact pe 12 iunie, avea ziua de naştere. Mi-am amintit de asta abia după ce urcasem în maşină. Oare din cei care au rămas, ştia cineva de acest eveniment, ţinut în discreţie de sărbătorit?

Tot pe 12 iunie, am depus flori la monumentul lui Eminescu din Galaţi, primul din cele edificate în Ţară. Cu garoafa înălţată spre chipul de marmură al Poetului, dl Balaci rosteşte: „Oricând şi oriunde, Eminescu!”

Mitică Pricop se produce în eterna sa calitate de gurist, de data aceasta acompaniat de fratele său la chitară.  

Juca fotbal „Rapid” cu „Steaua”. Scandări din tribună: „Cine este FSN-ist/ Sau e prost sau e stelist!”.

Timp a ploaie, şi Pricop unde face: „Se vede că noaptea trecută a băut şi Vremea, odată ce e atât de tulbure”.

Nelu Oancea despre Fănuş Neagu: „Să nu ţi-l faci duşman, căci merge cu tine până în mormânt”.

O POETĂ RUSĂ: VERA PAVLOVA

La editura bucureşteană  "NEXT PAGE" e pe cale să apară volumul de poeme "Linia de ruptură" al excelentei poete ruse, Vera Pavlova, traducerea şi prefaţa aparţinând subsemnatului. Prezint aici câteva momente din creaţia acestei autoare demne de toată atenţia şi interesul cititorului. Aşteptaţi cartea!

                                                                                                                                       L.B.

Vera Pavlova s-a născut la Moscova (1963). Absolventă a Colegiului „Şnitke” şi a Academiei de Muzică „Gnesin”, specialitatea Istoria muzicii. Până la 18 ani, cu binecuvântarea celebrului compozitor Aram Haciaturian (Baletul „Spartacus” cu „Dansul săbiilor”!) se pregătea pentru o carieră de compozitor. Intenţiile, predispoziţiile adolescentine nu puteau să nu se reflecte şi în poezia Verei Pavlova: „Testamentul – planul vieţii trăite./ Peste sicriul meu nu aş vrea să aud/ preludiul în si-minor de Rahmaninov,/ allegreto din a Şaptea de Beethoven, nimic din/ iubitul Ceaikovski. Vreau:/ A-dur pentru fortepiano/ de Mozart, adagietto din a Cincea de Mahler/ şi a Noua de Bruckner, partea a treia./ Dar, de altfel, poţi să pui orice doreşti:/ cine boceşte, acela şi comandă muzica”.

A activat ca ghid la Casa-muzeu „Şaleapin”, publicând eseuri muzicologice. Circa 10 ani a cântat într-un cor bisericesc, concomitent conducând atelierul de creaţie literară pentru copii „Stelele Zodiacului”.

Începe să scrie versuri la vârsta de 20 de ani, primul grupaj publicându-l în revista „Iunost” (Tinereţe). Ajunge populară după ce ziarul „Segodnea” (Azi) îi publică 72 de texte cu o postfaţă de Boris Kuzminski. Evenimentul născu mitul că ceea ce este dat drept poetesa Vera Pavlova nu ar fi decât o mistificaţie („Chiar când fac cunoştinţă cu ei/ oamenii se răzleţesc/ în două categorii./ Unii zâmbesc a râde:/ Al patrulea vis al/ Verei Pavlova!/ Alţii întreabă:/ Vera Pavlova – / ar fi un pseudonim?”).

A editat peste douăzeci de cărţi, printre care: „Animalul ceresc”, 1997; „Limbaj secund”, 1998; „Linia de ruptură”; 2000; „Al patrulea vis”, 2000; „De ambele părţi ale sărutului”, 2004; „Bagaj de mână”, 2004-2005; „Tâmpita înţeleaptă”, 2008; „Pe celălalt ţărm al limbajului”, 2009; „Femeia. Regulament de utilizare”, 2011; „Libret”, 2012. A scris librete pentru mai multe opere şi cantate.

Laureată a Marelui Premiu „Apollon Grigoriev” (2000), a Premiului Special „Cont moscovit” (2003), a Premiului „Antologia” (2006). Poemele sale au fost traduse în peste 20 de limbi.

A participat la manifestări literare în Anglia, Azerbaidjan, Belgia, Elveţia, Germania, Grecia, Franţa, Italia, Olanda, SUA, Ucraina, Uzbekistan, etc.

Locuieşte la Moscova şi New York, cel de-al treilea soţ al ei fiind fost diplomat american, actualmente traducător din limba rusă.

*     *     *

În loc de spinare ţârcovnicul are

tencuiala peretelui de biserică

În loc de spinare necuratul are

un strat de ciocolată glazurată

Politicianul în loc de spinare are

încă neucisa blană a ţării

Amantul în loc de spinare are

partea opusă a Lunii

*     *     *

Mă îndrăgostii nu până peste urechi – până la brâu.

Iar mai sus de brâu – e partea otova cuviincioasă.

Dragule, ia palma de pe sânii mei

de pe partea-mi cea mai neruşinată!

*     *     *

În iadul raiului iubirii

spre care-un fals Cupidon te-ndreaptă

eu, ca glontele, nătângă

căutam doar calea dreaptă

dar găsii lanţuri, cătuşe

obide cu nemiluita

şi limba rusă în gâtlej

acută, ca apendicita.

POST-NUD

prima brasardă

pe coapsele Evei

putea să-i pară lui Adam

un trist drapel în bernă...

*     *     *

Testamentul – planul vieţii trăite.

Peste sicriul meu nu aş vrea să aud

preludiul în si-minor de Rahmaninov,

allegreto din a Şaptea de Beethoven, nimic din

iubitul Ceaikovski. Vreau: A-dur pentru fortepiano

de Mozart, adagietto din a Cincea de Mahler

şi a Noua de Bruckner, partea a treia.

Dar, de altfel, poţi să pui orice doreşti:

cine boceşte, acela şi comandă muzica.

*     *     *

Eu n-o să mă arunc prin geam

mie nu-mi place gunoiul sub fereastră

eu nu arunc nimic prin geam

decât sâmburii fructelor – parcă ei

n-ar putea să-ncolţească, să crească?

Cântec despre răchită

Ea s-a spălat cu sânge de dragon

să devină invulnerabilă, dar, iată

o frunzuliţă s-a desprins din răchită

o frunzuliţă s-a desprins din răchită

o frunzuliţă s-a desprins din răchită

lipindu-mi-se blestemata între picioare.

*     *     *

Deja m-am împăcat cu soarta

şi imnuri în rime prind a-i cânta,

când tu pe frunte cu fierul călit

îmi scrii: dragostea mea.

*      *      *

În ţările mobilate

pe mine m-ar fi pus în dormitor,

în cinci oglinzi m-ar fi reflectat,

în mătăsuri m-ar fi înfăşat…

Iar la noi, dacă te-ai posta la geam

şi ai privi prin el îndelungă vreme

numaidecât ai izbucni în plâns.

ZĂRI ŞI ETAPE

                                                Pagini de jurnal

            27-28.V.1994

Pe 30 mai, plecăm spre Voroneţ, revăzând superbul albastru, supus şi el intemperiilor; mormântul lui Petru Comarnescu. Alături, un voroneţian sapă la un alt mormânt. Pertu Ţăranu e cunoscut pe aici, unde a fost lucrător de partid şi primar.

Apoi Mănăstirea Agapia, unde luăm masa. Aceleaşi balcoane încărcate cu muşcate, pe care le-am văzut acum 2-3 ani. Vizităm casa-muzeu Vlahuţă, ceea ce nu reuşisem să fac la prima mea descălecare aici, când eram cu Zinovia şi familia Ierimia de la Iaşi.

La Mănăstirea Văratic trecem şi pe la mormântul Veronicăi Micle. Linişte „haşurată” doar de cântecul de grangur. Pe prispe de case – pisici galeşe, leneşe, sorindu-se.

Austera, impresionanta sobrietate a Mănăstirii Neamţ.

Propun să trecem şi pe la Mănăstirea Secu, şi pe la Sihăstrie. Eram grăbiţi, pentru că timpul înclina spre înserate, însă colegii au acceptat, pentru ca pe urmă să spună că n-au regretat. La Sihăstrie avem norocul să-l cunoaştem pe părintele Cleopa. Se retrăsese undeva dincolo de casele-chilii, să mediteze, cam deranjat de lumea care tot vine să-l vadă, să-i ceară binecuvântarea, unii părinţi – cu copii betegi, în speranţa vindecării în urma binecuvântării pustnicului (10 ani de eremit). Abia păşind, cu geanta în care, presupun, are ustensile pentru scris, părintele vine împreună cu noi spre lăcaşul său, zicând: „Nu mai pot, măi băieţi. Nu mai pot, mamă, sunt bătrân, am peste 83 de ani. Da lumea nu mă lasă. M-am retras şi eu pentru nişte rugăciuni, dar… Nu mai pot, măi băieţi…” Apoi, urcând în pridvorul casei, în faţa căreia se află şi câteva rânduri de bănci pentru ascultători, intră într-o îndelungată naraţiune despre întâmplările creştineşti. Până la urmă, instalându-se în fotoliul din pridvor, prinde a ne predica nouă, la vreo 20 de persoane. Se interesează de Basarabia, tot zicând despre noi, cu durere şi compasiune: „Săracii basarabeni…” Timpul curge şi eu îndrăznesc, la despărţire, să-i cer părintelui Cleopa binecuvântarea. Ne-o dă. Iar pe urmele noastre – cuvintele acestui înţelept: „Mulţumesc lui Dumnezeu că i-am mai văzut odată”. I-am văzut „pe ei”/ pe noi, basarabenii…

Un călugăr generos şi abil, care ne preluase de cum intrasem pe poarta mănăstirii, ne îndeplineşte dorinţa de a-l vizita şi pe arhimandritul-literat Ioanichie Bălan. Precum Ştefan Vodă la uşa sihastrului Daniil, aşteptăm şi noi, până părintele îşi încheie rugăciunea. Discutăm. Autograf pe cartea dumisale „Călăuza ortodoxă în familie şi societate, II”: „Domnului Leo Butnaru cu bucurie şi iubire în Hristos, din partea Arhim. I. Bălan”.

În amurg aproape, pornim spre Vatra Dornei, având de parcurs peste 130 de kilometri. Pe pajişti, pe sub liziera pădurii – turme şi dulăi ciobăneşti, uriaşi. Aceştia au legat la gât un băţ – aflăm că i se spune jujău, care, atunci când câinele se avântă la vânătoare după slabii încă pui de ciută sau alte animale, el se împiedică, în sărituri, tocmai de acest jujău, plăpândele fiinţe putându-se salva.

Pe 31 mai suntem relativ liberi. Eu însă imprim interviul cu dl primar Ţăranu, mărturisirile căruia, pe alocuri, sunt foarte interesante.

Licori de munte: sirop din muguri de brad, o delicioasă băutură de afine, sirop savuros.

Una din ingeniozităţile lui N. S.. La Panaci, dl Ungureanu ne servea o masă pe cinste, cu felurime de bucate din cele mai gustoase. Nu ne fusese anunţat meniul, aşa că noi am mâncat pe săturate încă de la bun început, însă odată ce mai veniră şi mititeii, după care – clătitele etc., ne-am – pardon! – cam ghiftuit. A.S. ni se plângea de suprasaturaţie, de incomodităţi la stomac, zicând: „Să iau o tabletă, poate-mi va trece”. Ia pastila, la care S. unde face: „Cum, mai ai loc în burtă şi pentru pastila asta?!”

CAPUL ŞI EŞAFODUL (sau viceversa)...

 Zilele acestea, completez, nuanţez unele eseuri din volumul „Şlefuitorul de lentile” (Ed. "Prut Internaţional", 2005). Mai aleg-culeg din exemplele care s-au tot adunat din lecturile/ studiile ulterioare, dirijându-le spre „microcapitolele” tematice din compartimentele mari ale cărţii. Unul din aceste subcapitole ar putea fi intitulat "Capul şi Eşafodul" (sau viceversa). Urmează.

Şi iarăşi de la Buddha cetire, magistru hindus care îşi sfătuia discipolii: „Priviţi totul cu nesaţ, ca şi cum aţi vedea pentru prima oară. Priviţi totul cu nesaţ, ca şi cum aţi vedea pentru ultima oară”. În cazul împăratului roman Adrian, „ultima oară” echivală cu încercarea de a muri cu ochii deschişi. Exact aşa i se întâmplă lui Thomas Moore: capul lui, „luat” la ordinul regelui-tiran, expus pe un pod de peste Tamisa, pe faţă cu o expresie de necurmată ironie, privea cu ochii larg deschişi la trecătorii cuprinşi de groază. Până la decapitare însă, cuvintele sale de pe urmă Moore, glumind, le-a schimbat cu călăul ce-i indica spre butucul însângerat deja cu alte ocazii similare. Care a fost acel novissima verba al incurabilului utopist? Nu avem cum şti: călăii nu-şi scriu memoriile... Ce-i drept, eternitatea apusurilor celebre cunoaşte şi excepţii. Spre exemplu, nimerind în fatala situaţie ca cea a lui Moore, poetul francez André Chénier reuşi să facă în aşa fel, ca ultimele-i cuvinte să fie auzite nu doar de călău, ci şi de toţi cei care asistau la execuţie. Înainte de a-şi pune gâtul pe butuc, tânărul bard (avea doar 32 de ani) duse degetul arătător la tâmplă şi, evident, referindu-se la propriul cap care, peste câteva clipe, avea să se rostogolească în funestul coş, rosti: „Şi totuşi, am avut ceva în el...” E drept că asupra concluziilor subsecvente ce s-ar putea trage din exemplele de mai sus opiniile se împart, precum în cazul esteticianului Veijo Meri care consemna destul de oţărât: „Nu există persoane mai lipsite de umor şi mai amuzante decât suveranii şi poeţii. Când i se aproprie ultima oră, poetul îşi scrie ultimul poem. În ceasul morţii, umoristul arde tot ce poate din opera lui, şi ar vrea chiar s-o ardă în întregime (Boccacio, Gogol, Kafka). Poetul se ia în serios, umoristul ia şi el moartea în serios. Iată ce atestă superioritatea umoriştilor în materie de înţelegere a seriozităţii. Poetul se ştie din aceeaşi stofă cu poemul său, ceea ce îi conferă nemurirea. El nu moare niciodată (Pound). Umoristul este nefericit, el ţine de lumea asta, este pământean din creştet până-n tălpi, cu atât mai mult cu cât caută aproprierea de Dumnezeu”.

E aici o posibilitate de a schiţa un întreg capitol, intitulat „Eşafodul şi capul”, sau viceversa, deoarece eşafodul a fost, cu siguranţă, una din scenele deschise, publice, cele mai sângeroase din istoria omenirii, din istoria capetelor luminate, (dar şi întunecate! – precum vom vedea în exemplul ce urmează imediat) ale acesteia.

Astfel, prin domnia sa absolutistă, agresivă, negaţionistă faţă de orice crâcnire, de jos, întru ceva libertate, regele Angliei Carol I s-a pomenit în faţă cu masele nemulţumite, furibunde, aliate cu burghezia şi nobilimea de spiţă nouă în revoluţia din anii 1642-1649. Cel din tron este judecat de parlament, acuzat şi condamnat ca tiran, asasin şi duşman public, fiind decapitat în faţa palatului Whitehall. Aflat deja pe eşafod, în ultimele clipe ale vieţii, Carol I îi arătă episcopului Juxon spre fastuosul palat în care se manifestase ca despot, rostind doar atât: „Remember!” Adică, „Aminteşte-ţi!” ce am fost – cel cu toată puterea, şi ce am ajuns – cel care se va înclina sub ghilotină. Nu era nici primul, nici ultimul în atare situaţie fără ieşire.

Dacă regele Angliei era contra libertăţii cetăţenilor ţării sale, impetuoasa franţuzoaică, madam Roland de la Platière, din contra, pleda pentru libertate, susţinând revoltele anti-absolutiste din ţara sa, pentru ca, sus, pe eşafod, în cele din urmă cuvinte ale sale să tragă o concluzie ce poate fi considerată ca având în subtext  (şi) dezamăgirea: „O, Liberté, que de crime son comet en ton nom!” (O, Libertate ce de-a crime se comit în numele tău!). Astea se întâmplau, se auzeau în ziua de 8 noiembrie 1793…

Acum să punem în balanţă cuvintele din urmă ale unui rege, cel al Angliei, Carol I, cu cele ale unei regine, Marie-Antoinette, a Franţei. Aceasta, pe când urca pe eşafod, îl calcă din greşeală pe picior pe Sanson, călăul. „Je vous demande pardon, Monsieur”, se scuză regina. Şi acestea i-au au fost ultimele cuvinte....

După ce făcuse aceeaşi cale – spre la eşafod (cam la jumătate de an după regina Marie-Antoinette, pe care o detronase!), Danton a prezis (a cobit?...): „Robespierre, tu me suivras!” (Robespierre, mă vei urma!) A fost demult, la începutul lui aprilie 1794, şi, fiind reproduse, readunate în dictonul memorabil, unele detalii, nuanţe mai deviază ca interpretare, încât unii martori susţineau că Danton (unul dintre părinţii-fondatori ai Primei Republici Franceze, primul preşedinte al Comitetului Salvării Naţionale etc.) ar fi exclamat: „J’entraîne Rpbespierre!” (Îl trag după mine pe Robespierre!), alţii reproduc fraza în forma: „Eşafodul te reclamă. Tu mă vei urma, Robespierre!). În drama sa istorică „Danton”, Romain Rolland intervine „creator” în situaţie, pentru a lumina ideea (despre întunericul abisului în care cade viaţa omului!), protagonistul condamnat spunând: „Eu deschid groapa, Robespierre va veni după mine”. (În linii mari, ar trebui de remarcat – dar fără cinism, – că, pe eşafod, cei mai mulţi ingenioşi i-a dat Franţa. La o adică, ea a dat şi însuşi eşafodul, ghilotina…)

Dacă e să revenim la „deschizătorul” de capitol „Eşafodul şi capul”, sau viceversa, André Chénier, ar trebui să credem că nu este cazul ca poeţii să se supere pe domnul  Veijo Meri care (consemnam mai sus) concluzionase cam morocănos: „Nu există persoane mai lipsite de umor şi mai amuzante decât suveranii şi poeţii”. De ce s-ar supăra cei inspiraţi de muzele Olimpului, odată ce însuşi titanul Ludwig van Beethoven avusese destul spirit – cum să-i spun? – autoironic, ultima verba fiindu-i: Plauditi amici! Finita est comedia! (Aplaudaţi, prieteni! Spectacolul s-a sfârşit!). Dar genialul neamţ urma pilda unui faimos actant al antichităţii. În „Viaţa celor 12 Cezari”, Suetoniu povesteşte că, pe patul de moarte, împăratul roman August ceru o oglindă, se pieptănă şi îşi rase barba, apoi îi întrebă pe cei din preajmă: „Nu-i aşa că mi-am jucat bine rolul vieţii?” „Aşa e!” i se răspunse. După care supremul rosti ultimele sale cuvinte: „Plaudite, acta est fabula!” – „Aplaudaţi, spectacolul s-a terminat!” Ulterior, faptul că într-adevăr şi-a jucat excelent rolul (a fost primul împărat roman) l-a confirmat şi de decizia senatului de a-l vota pentru panteonul zeităţilor romane, sanctificându-l.

ÎNTR-UN PICIOR

...sau câte poeme scrie un autor într-o oră, într-o zi...

Când constatam că Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînţeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximaţii licrico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ce am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă Stănescu nu pare decât un prunculeţ nevinovat, care abia gângureşte în comparaţie cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1 234 de poeme! Le întreţinea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeţii ruşi importanţi şi poate concura cu brio cu Stănescu şi încă nu se ştie cine ar ieşi învingător. Cu toate că în literatură „competiţia” ţine de absurd şi de orgoliu vicios… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada personalităţilor e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.

Viteza de elaborare literare, în speţă – poetică a fost motiv de discuţie încă din antichitate. Astfel, poetul satiric roman Lucilius scria extrem de alert, cineva dintre contemporani spunând că respectivul autor era în stare să dicteze cam 200 de versuri într-o singură oră, ba mai mult – făcea asta... stând într-un picior. De unde şi maxima Stante pede (Stând în picioare), derivată din singularul Stans pede in uno (Stând într-un picior), pe care o utilizase Horaţiu în prima sa „Satiră”, referindu-se chiar la isprava de campion în versificaţie a lui Lucilius.

Geoge Coşbuc, însă, pare să dezavueze nu că metoda, ci „productivitatea”, randamentul versificator obţinut în timp ce vreun autor stă, bineînţeles – figurat vorbind, într-un picior, pentru ca, în finalul „Sonetului”, din care extrag exemplul, părând să fie aliatul lui Lucilius („Eu sute de sonete-ţi fac de-acum”):

„Şi şterg mereu şi şterg şi merge-ncet.

Opt versuri le-am făcut! aşa cu gluma,
Dar stante pede iată mai un vers,
O, de-aş găsi acum o rimă-numa;

Dar haid! şi fără rimă văd c-a mers.
Eu sute de sonete-ţi fac de-acuma!
Arhangheli, trâmbiţaţi prin univers”.

Pare-se chiar în ultimul său interviu rostit pe pământ (Probabil, este intervievat şi acolo, unde a ajuns după…), Mircea Ivănescu se referea la americanul Merrill Moore care „…era un model pentru mine, pentru că îşi compunea poeziile la chestiunea aia de imprimat, la pâlnia aia, cum se cheamă, în maşină, în timp ce conducea, şi se spunea în materialul bibliografic că scrisese o sută douăzeci de mii de sonete. Scria în proporţie de cinşpe pe zi, exact aşa cum le povestea, şi avea acasă la el un fel de garaj în care ţinea aceste o sută douăzeci de mii de texte. Probabil că n-au fost publicate, nu-mi închipui că…” 

Cine ştie, poate e chiar cazul să ne închipuim că… 

66 DE GĂLEŢI CU OUĂ

26.IV.1994

Povesteşte Nic. Marciuc – cât a mai îngăduit cu TIR-ul în vama de la Albiţa, văzu multe. Să zicem, 66 de găleţi cu ouă pe care 33 de ţărani din Cărpineni le duceau la târg la Huşi. Într-un autobuz care nu avea atâtea locuri, 33, încăpuseră bieţii săteni cu cele 66 de găleţi cu ouă, ouă cu care colhozul agrarianului agresiv D. Creţu le plăteşte, în loc de bani, munca. Serviciul sanitar vamal le cere acte care să adeverească buna calitate a mărfii. Ţăranii sunt în derută, neavând atare certificate. Doamna de la control e de neînduplecat: „Vă întoarceţi şi îmi aduceţi actul. Nu vă pot permite, pentru că pot rămânea fără lucru”. Tratative grele, îndelungi. În fine, sentimentul de milă îşi spune cuvântul: cărpinenii sunt lăsaţi să treacă, dar să nu plece mai departe de Huşi, să nu inunde ei România cu albeaţa produsă de găinile colhozului agrarianului Creţu…

4.V.1994

Ieri, telefon de la Laurenţiu Ulici. Problema: să afle cine este ne-onestul director al editurii „Hyperion”. Din nou e revoltat Gellu Naum, care mai avusese conflict pe bază de piraterie cu această instituţie. (Întru aplanarea neînţelegerilor, plecaseră doi reprezentanţi ai „Hyperion”-ului. Marele suprarealist a primit ceva onorariu, în contul muncii prestate i s-a transportat şi un televizor color.) Însă editura chişinăuiană continuă să lanseze opere literare traduse de Naum (de data aceasta un Stendhal), fără să-l pună la curent pe românizatorul lor. Unde mai pui că pentru respectiva lucrare (deocamdată nu ştiu care) distinsul poet are încheiat contract cu editura „Moldova” din Iaşi.

Ulici nu avu cum să găsească pe cineva la telefon, la „Hyperion”. In corpore, personalul e într-un nedeclarat concediu forţat pe cont propriu, din cauza instabilităţii şi tâmpeniilor de piaţă basarabeană.

Îi voi telefona lui Valeriu Matei, să-l pun la curent.

Laurenţiu Ulici îmi spune că marea adunare a scriitorilor români va avea loc pe 16 mai la Teatrul Naţional din Bucureşti. Suntem invitaţi şi noi, vreo 6 persoane, însă pe cont propriu. Cam costisitoarea adunarea, dar să vedem…

30 DE MILIOANE DE AUDIŢII! - FANTASTIC!

Nu o dată am avut impresia că există opere, partiţii muzicale cu adevărat desăvârşite, care nu pot nicidecum să nu placă oricărui pretenţios în axiologie sau chiar şi ignorantului. Numai că – asta e! – omul este imprevizibil. Se întâmplă că, fiind mai la îndemână să le deschid, ascult unele din celebrele lucrări ale giganţilor muzicii lumii. Şi, uneori, consult şi numărul de accesări (deseori, impresionante!), la numărul de ascultători care au bifat că le place. Dar – să vezi! – capodoperele au şi din cei care nu le plac. Un exemplu: fermecătorul „Adagio in G Minor” de Albinoni înregistrează 42 706 de aprecieri pozitive, dar şi… – atenţie! – 746 de inşi au dat click că… nu le place! Ei bine, numărul lor aproape că nu contează, s-ar putea spune, odată ce numărul de accesări e uluitor: 11 421 756! Chiar aşa: unsprezece milioane patru sute douăzeci şi una de mii etc.! Piesa a fost încărcată pe 7 martie 2007. Au ascultat-o câte un milion şi jumătate de oameni pe an. Fantastic!

„Serenada” lui Schubert a fost postată pe 1 februarie 2008 şi, până în prezent, a înregistrat 6 252 772 de audiţii. Să vezi, la 334 de indivizi această piesă nu a plăcut…

E captivantă această statistică a capodoperelor pe net.

Hai să mai extrag un exemplu, „Für Elise” de Beethoven: de pe 16 martie 2008 a adunat 14 259 936 de audieri. Nu a plăcut la 1 806… Ăştia cine o fi, nişte… satanişti?!

Şi un alt exemplu ce te lasă cu gura căscată, de mirare şi bucurie: „Sonata lunii”, încărcată pe 15 decembrie 2010, a avut – câte credeţi? – 20 de milioane 408 mii 929 (inclusiv cea din aceste clipe, când transcriu datele contorului).

Iar campion par a fi „Anotimpurile” lui Vivaldi: din ianuarie 2008, a adunat 30 de milioane 300 de mii de ascultători…
Însă revine în forţă Beethoven! "Sonata lunii", încărcată pe 25 martie 2006, a adunat deja... 57 335 584 de audiţii! Da, 57 de milioane...

Audiţie plăcută! Mulţumiri, YouTube!

Deja de vreo patru decenii, cred, ţin sub un geam al bibliotecii mele o carte poştală cu chipul august al lui Beethoven. A fost expediată Ninei de pe strada Bulgărească, colţ cu str. Aleksandrovskaia din Chişinău, astăzi aceasta numindu-se Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Din păcate, timbrul a fost dezlipit, „sustras”, neglijent, de vreun (pseudo)filatelist, astfel că anul imprimat pe ştampilă nu se cunoaşte. În schimb se vede cifrele 7 şi 9, adică fusese într-o zi de 7 septembrie de până în anul 1917, când ţarismul căzuse. Reproduc aici această carte poştală, cu chipul lui Beethoven atât de îngândurat, de inspirat, ce concordă perfect cu milioanele de audiţii ale operelor sale, de care am scris niţel mai sus.