MARINA ŢVETAEVA: POEME ÎN PREAJMA BUNEI VESTIRI

Marina ŢVETAEVA 

*     *      *

În zi de Buna Vestire

Braţele sunt încrucişate,

Udată-i floarea ce prinse-a se ofili,

Ferestrele-s deschise  vraişte,

Blagoveştenie, sărbătoarea mea.

În zi de Buna Vestire

Confirm sacramental:

Nu am nevoie de porumbei, lebede, vulturi dresaţi!

– Zburaţi unde vă duc ochii

De Blagoveştenie, sărbătoarea mea!

În zi de Bună Vestire

Zâmbesc până în seară,

Luându-mi rămas bun de la aripaţii musafiri.

– Pentru mine nu am nevoie de nimic

La Blagoveştenie, sărbătoarea mea!

                                                                

23. III.1916

*       *      *

Ajunul Blagoveşteniei.

Catedrala Bunei Vestiri

Luminează splendid.

Peste cupola-căpetenie,

Până sub lună,

O stea – mi-am amintit

De Constantinopol.

În cenuşiul cerdac

Se înşiruie bătrânele,

Cerşind milostivire

Cu glasuri infame.

În jurul Maicii Domnului

Ard mici felinare

Cu marile lor mărgele.

A neagră insomnie

Strălucesc chipurile sfinţilor,

În neagra cupolă –

Ferestruici glaciale.

A tufar de aur,

Arbore genealogic

Se apleacă policandrul.

– Blagoslovit e rodul pântecului

Tău, Fecioară

Dragă!

Lumânarea – porni să rătăcească

Prin mulţimea de mâini.

Pe buze porniră

A rătăci cuvintele:

– Născătoarei de Dumnezeu.

Luminoasă, fierbinte

E aprinsa lumânare.

Spre Soarele – Mamei

Pierdută în umbră

Invoc eu, bucurându-mă:

Mamă – mamei

Îi ocroteşte

Fiica cea cu ochi albaştri!

Întru luminoasă înţelepciune

Luminează, îndrumă

Pe calea pierdută –

Folosinţă.

Dă-i sănătate,

La căpătâiul ei

Rânduieşte – Îngerul

Ce se zburătăci de la mine.

De emfaza vorbelor – păzeşte-o,

Ca să nu ajungă, mie asemeni, răpitoare,

Vrăjitoare – cititoare în

Negrele cărţi.

Liturghia s-a terminat,

Cerul e fără nori.

Norodul îşi face cruce cu ardoare,

Răzleţindu-se.

Unul – pe la casa lui,

Altul – nicăieri,

Ceilalţi –Dumnezeu ştie unde,

Cu toţii – Dumnezeu ştie unde!

Câteva băbuţe bozafere,

Străvechi la anii lor,

Zăboviră-n pragul uşii,

Îşi mai isprăvesc crucile

În faţa nestematelor

Micilor felinare.

Eu însă, veselă,

Ca valurile rostogolitoare

Împrăştii lumea cu coatele.

Alerg spre râul Moscova

Să privesc cum se duce gheaţa.

24-25 martie 1916

Traducere:

                 Leo Butnaru

CALIGRAFIE ŞI PSIHOLOGIE

Fragment din eseul „Au scris, scriem, vor scrie...”

La ordinul lui Antonius, (lui Cicero) i-au fost tăiate capul şi mâinile cu care scrisese Filipicele... Capul şi mâinile lui Cicero, Antonius a poruncit să fie puse la tribuna rostrală, ca un spectacol groaznic pentru romani.

                                             Plutarh, Vieţi paralele

…Cu titlu de autotest psihologic, introspectiv, să încercăm a fi cât mai atenţi la propriul scris de mână, la cel al rudelor, prietenilor, cunoscuţilor, apreciindu-l mai mult sau mai puţin conform unor prescripţii grafologice. În baza acestora, s-a ajuns la concluzia că persoanele care au un scris foarte înclinat posedă o mare sensibilitate. Literele în suiş vorbesc de ardoare. Finalele scurte – de economie. Scrierea rapidă – despre o concepţie promptă. Scrierea clară şi armonioasă atestă o inteligenţă limpede. Curbele denotă blândeţe. Litera n caligrafiată în formă de u ar sugera că autorul e un om binevoitor... O filă fără margine şi alineate denotă avariţia. O margine egală de ambele părţi relevă ordine şi armonie. Un scris orizontal, rigid, drept, „ţeapăn”, e mărturia voinţei şi inflexibilităţii. Scrisul orientat în pantă urcătoare, dar „aspru”, ar deconspira, cică, vanitatea prostească. Dacă urcă exagerat, el e însemnul exaltării. Scrisul care coboară adie a pesimism, a melancolie. Coborând energic, el dezvăluie dezolare şi poate că predispoziţie spre – Doamne fereşte! – suicid. Scrierea sinuoasă, în serpentină, e cea a supleţei de spirit, a diplomaţiei etc.

S-a susţinut (unii zic, chiar, s-a constatat...) că nu doar în scrisul unui individ, ci şi în cel comun, al unui sau altui popor, este investită o anumită psihologie şi ireductibile trăsături de caracter etnic. Nu e întâmplătoare, se crede, nici direcţia scrisului, de la stânga la dreapta sau viceversa. Izvoditorii scrisului ce aparţineau rasei negroide şi celei semite (sud-vestul Asiei şi nordul Africii: arabii, sirienii, evreii etc.) priveau către sud, spre locurile originii lor, însă îşi îndreptau scrisul spre răsărit. Albii, în schimb, priveau spre nord, unde li se aflau tărâmurile genezei, în consecinţă orientându-şi scrisul tot spre răsărit, însă pe papirus sau pergament vectorii grafici ai unora şi celorlalţi au ieşit aţintiţi, de fapt, în direcţii diferite.

Precum în cultura Asiei Orientale, şi în Asia Mijlocie caligrafia este considerată artă superioară, în special în islamism, spaţiu în care-i aproape omniprezentă şi funcţională, pentru cei iniţiaţi, prin simbolismul ei grafic şi cromatic. În credinţa respectivă, caligrafia pare a avea o semnificaţie primordială, deoarece în unele imagini metaforice din Coran Dumnezeu apare drept caligraf (!) (la creştini, scrie ceva pe pământ) despre care se spune că ar ţine între degete omul, mânuindu-l precum doreşte, de unde se deduce, asociativ, că Adam e utilizat precum un qalam (condei). Iar unii practicanţi ai ezoterismului consideră că literele alfabetului ar alcătui însuşi corpul lui Dumnezeu. (Să ne mai amintim că Brahma poartă o ghirlandă din cincizeci de litere.) Dar şi corpul omului, de data aceasta ideea „coborând” din Nord şi aparţinându-i teozofului danez Sören Kierkegaard: „Întreaga viaţă poate fi privită ca un amplu discurs în care diferitele tipuri de oameni ar reprezenta diversele părţi de vorbire (am putea extinde aceasta şi la diferitele state şi la raporturile dintre ele). Câţi oameni n-ar fi atunci decât adjective, interjecţii, conjuncţii, adverbe! Ce puţini ar fi substantive, verbe active etc., şi ce mulţi aceia care n-ar fi decât virgule”.

De regulă, culturile au poezia şi filozofia lor particulară referitoare la caligrafie, aceasta, la rândul ei, fiind individualizată prin diverse stiluri ca şi cum canonizate (ca paradigmă), fiecare cu trăsăturile sale formale (ornamentale), estetice, plurisugestive. În islam, pentru textele sacre e utilizată una din cele mai vechi modalităţi de scriere numită kufic – monumentală, hieratică, angulară, sobră sau concisă –, menită în special versetelor coranice. Sistemele caligrafice erau specifice diverselor activităţi, inclusiv corespondenţei... prin porumbei, ce ţine de scrierea miniaturală (să nu obosească păsările!) gubar (praf), aplicată şi în exemplarele minuscule ale Coranului. Iar pentru poezie, care, se ştie, are taina ei, presupunând apriori enigma, este indicat (în Iran, cel puţin) stilul shikasa (ciobit), caracterizat prin legătura neobişnuită dintre litere, ceea ce face textul mai dificil de descifrat. În timpurile premoderne, apar scrieri decorative, având o caligrafie imaginativă fulminantă, vizând ba o formă de moschee, ba o barcă sau o pasăre. Astfel, se citea nu numai sensul textului, ci însuşi stilul scrierii. Spre exemplu, galbenul cernelii duce cu gândul la paloarea îndrăgostitului, iar, eventual, scrierea în oglindă sugerează aspiraţia spre unire a iubiţilor.

ATENŢIE - CONCURS!

Cotidianul Adevărul Moldova organizează un concurs care îi va bucura cu siguranţă pe cei împătimiţi de istorie. Un tărâm ca Moldova, în care frumuseţea împietrită a dealurilor, câmpiilor şi pădurilor a fost  zguduită, în răstimpuri, de gâlcevile oamenilor sau de sunetul roţilor de căruţă din caravanele negustoreşti, are multe poveşti ascunse. Concursul „Legendele Basarabiei” îndeamnă cititorii să iscodească în memoria populară şi să scoată la iveală poveşti, legende despre întemeierea unui sat, a unei biserici ori despre vreun om de ispravă.

Aşadar, dacă ştiţi vreo poveste care merită spusă şi urmaşilor, vreo faptă demnă de ţinut minte, intraţi pe pagina concursului şi vedeţi mai detaliat despre ce e vorba:

http://legendelebasarabiei.adevarul.ro/.

Cei mai iscusiţi dintre dumneavoastră vor fi premiaţi în fiecare săptămână cu cărţi din Colecţia Adevărul în valoare de 1.000 de lei.

Aşteptăm rodul căutărilor cititorilor, cărora le urăm succese în tainicele lor călătorii prin neguri de vremi.

LIRIC ŞI SENTIMENTAL VORBIND...

6.VIII.1995

Citesc cele scrise la moartea lui Emil Cioran de Nicolae Balotă, Pericle Martinescu (un coleg de tinereţe al filosofului) şi Irina Mavrodin, dar mă gândesc la Petre Ţuţea care, pare-se, are tot mai mulţi contestatari, dintre teoreticienii riguroşi, cum ar fi Marin Mincu sau Eugen Simion. Şi mă bate gândul că, pe lângă noţiunile de semiotică literară referitoare la text, pe care le-am enumerat acum o zi-două, oralitatea lui Ţuţea mă îndreptăţeşte să spun că acest român a fost un biotext, un omotext continuu, un demono-demosteno-text…

Ambiţios, tind spre un stil savuros, dens, detaşat de stilurile plate (atât de multe!). Dar oricât de ambiţios aş fi, nu pot şti în ce măsură am atins cotele unui stil aparte, personalizat. Însă (ca să evit retoricul dar) mi-ar plăcea să am un stil despre care vorbea Buffon: „…un stil frumos nu e frumos decât prin numărul infinit de adevăruri pe care le înfăţişează. Toate frumuseţile intelectuale pe care le cuprinde, toate legăturile ce-l alcătuiesc sunt tot atâtea adevăruri folositoare, şi poate că mai pline de preţ pentru spiritul omenesc, decât cele ce pot constitui fondul subiectului”.

Reţinusem undeva ideea lui Camus: „Patria mea este limba franceză”, scrisă în „Caietele” sale cu mult timp până la adagiul rostit pentru noi de Nichita Stănescu: „Patria mea este limba română”. Ei bine, într-un interviu din „RL”, Sorin Alexandrescu invocă şi alte lucruri, zicând: „Probabil că şi el (Nichita Stănescu – n.m.) a luat – poate tot din auzite sau poate direct – această idee de la Heidegger care vorbea despre limbă ca das Haus des Seins, deci casa fiinţei, casa existenţei”. Ei nu, nu putea fi vorba de Heidegger. Eu rămân la aceeaşi formulă franceză a lui Camus. Dar controversata situaţie mă face să răsfoiesc „Caietele” lui Camus  (Ed. „Univers”, 1971, trad. Modest Morariu), pentru a citi ultima frază de la pag. 411: „Da, am o patrie: limba franceză”. Astfel Nichita este salvat de mustrarea pe care i-o adresează Sorin Alexandrescu sau, frăţeşte, împarte „vina” cu Camus. Iar Alexandrescu continuă (tendenţios, fireşte): „Or, termenul acesta era ontologic, în timp ce la Nichita Stănescu devine naţional, patria reprezentând un stat, o naţiune. Mica diferenţă dintre aceste două formulări lasă tocmai spaţiul pentru sentimentul de – să zicem – claustrofobie într-o ţară care nu mai este a ta la un moment dat” etc. („RL”, nr. 24-25, p. 10.). Ei bine, dacă e să discutăm – s-o facem: Camus fusese îndreptăţit să spună „am o patrie: limba franceză” din motivul, consider, că, de fapt, patria lui de naştere era Algeria, apoi – Franţa, ca rădăcină etnică, astfel că limba franceză venea ca un tertium inclus, unificare, consolare şi consolidare, împăcare şi excludere a posibilelor divergenţe referitoare la cetăţenia de facto a lui Camus.

Dar care a fost motivul lui Nichita? Spirit ludic, Alexandrescu lansează o ipoteză interesantă, dar deloc adevărată, după mine, că Nichita Stănescu părea „să fi spus asta tocmai în sens critic, adică: ţara asta nu e a noastră, ne-a fost luată de comunişti sau de nu ştiu cine – de ruşi, la început – acum ne-a rămas numai limba ca fiind a noastră”.

Raţionament ingenios, dar neverosimil: Stănescu nu prea era „şopârlar”, nu-l prea interesau confruntările cu politica.

În fond, o concluzie: prin prea insistente şi inadecvate teoretizări, „ontologic – naţional”, pur şi simplu a fost spulberată poezia, metafora memorabilului adagiu cu limba franceză sau cea română, care îi pot servi scriitorului de patrie. Nu-l prinde pe orice cetăţean această afirmaţie, gravitatea şi adecvarea ei fiindu-i simbolic, plastic, metaforic pe potrivă doar celui care munceşte, creează în miezul limbii, există prin ea ca plăsmuitor, creator de opere, – scriitorul. Camus şi Stănescu etc.

Părelnicele relaţii de cordialitate sub care se ascunde dispreţul reciproc ca stare de spirit în cadrul uniunilor, breslelor de creaţie.

Într-un interviu cu Adrian Popescu, inserat în numărul „neptunian” al „RL” (24-25), Marco Cugno îi răspunde lui Marin Mincu cu aceeaşi monedă: nu-i aminteşte numele de coautor (Mincu se credea chiar unic autor, îmi spune Cugno în iunie, pe malul mării) al antologiilor de lirică românească „I novi poeti romeni” şi „Poesia romena di avangardia”. Pentru că din aceeaşi mamă ne tragem – nu? – domnilor Mincu şi Cugno. (Fireşte, nici eu nu sunt mai breaz: chiar astăzi mă gândeam unde, în ce dialog este pomenit numele lui S.S., pentru ca să-l elimin de acolo. Asta, după ce este onorat, pus la masă, servit de nişte bibliotecare cumsecade, în emisiunea TV cu lansarea de carte nu găseşte de cuviinţă barem să pomenească numele bibliotecii „Transilvania”, care l-a găzduit.)

 Acum, la vremea porumbului în lapte, în timp ce curăţ de pănuşi ştiuleţii pe care îi pun la fiert, memoria afectivă îmi readuce în deplina simţire a întregii fiinţe un miros-flux, un miros special, necunoscut de multă lume; mirosul care mă turmenta atunci, când, copil-elev, în vacanţă, stăteam-munceam în caroseria camionului; când din burlanul, semi-burlanul uriaş al combinei bătea puternic „jetul”, şuvoiul de tulpini de porumb tocate, făcute siloz; fragmente (detalii!) de tulpină, de ştiuleţi în lapte – acel miros de plantă verde hăcuită, în preajma jetului, dar uneori chiar în bătaia acelui flux puternic de siloz, când eşti stropit, de-a dreptul udat de seva tulpinilor, de laptele seminţelor de porumb tânăr. Acel miros de nedescris…

Împrăştiam cu furca, omogen, prin caroserie, tocătura de siloz, având tălpile şi palmele verzi, înmustite, înlăptate, înmiresmate; prin pori, trupul de copil, de preadolescent sorbea sevă şi miros de siloz din porumbiştea fragedă, în lapte; în acea sevă – liric şi sentimental vorbind – treceam printr-un re-botez de-a dreptul cosmic.

ADRIAN ALUI GHEORGHE DESPRE "ÎN AMBUTEIAJ&PARTIŢIUNI NABOKOV"

L-aş fi văzut pe Leo Butnaru nominalizat la Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, de exemplu, o şansă de a fi adus decisiv în poezia românească a acestei perioade sau promovat pînă la nivel de manual şcolar. Din păcate literatura/ cultura noastră şi-a creat un panteon extrem de îngust, cu locuri limitate, în care nu găseşti întotdeauna valorile reprezentative. Aleatoriul lucrează şi el cu măsura lui prea adesea în artă ca şi în viaţă, într-o lume a relativizării valorilor poţi să spui (cu amărăciune) precum filosoful odinioară: în lumea noastră de azi de prea multe ori nu contează că alergi minunat, că treci primul linia de sosire, dacă (mai) nimeni nu pariază pe tine. Oricum, cine pariază pe poezia lui Leo Butnaru, la bursa instituită pe termen lung a poeziei române, cîştigă. 

                                                                                                                           Adrian Alui Gheorghe

Adresa eseului:

 file:///C:/Documents%20and%20Settings/Admin/%D0%A0%D0%B0%D0%B1%D0%BE%D1%87%D0%B8%D0%B9%20%D1%81%D1%82%D0%BE%D0%BB/324-leo-butnaru-in-ambuteiaj-partitiuni-nabokov%20(1).htm

Adrian Alui Gheorghe

Leo Butnaru – În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov
(Editura Lumina, Chişinău, 2012)

          Poezia română de dincolo de graniţe a fost prea puţin recuperată, în deceniile din urmă, pusă în coerenţă cu ceea ce ar însemna valoarea poeziei româneşti care se manifestă în ţară. Chiar Nicolae Manolescu, în mult discutata sa “Istorie…”, nu ia în discuţie/ seamă literatura română din Basarabia, de exemplu, considerînd că nu a intrat suficient în conştiinţe, că nu este suficient de matură, de pregnantă, că decantarea trebuie să se producă pe loc, acasă, în spaţiul în care s-a manifestat şi la un moment dat să fie preluate doar vîrfurile rezultate, unanim acceptate. Dacă luăm, însă, de bună aserţiunea lui Nichita Stănescu, cum că patria română ţine cît se întinde şi se manifestă limba română, avem o patrie mult mai bogată, cu valori care pot intra fără discuţie în patrimoniul nostru. Dincolo de asta, dacă unei populaţii care se manifestă româneşte şi se revendică de la aceeaşi istorie şi de la aceeaşi cultură, plus/ minus influenţele provocate de istorie, îi iei pîrghia culturală, o condamni la aneantizare. Mai mult, o limbă şi o colectivitate se manifestă după reguli proprii, chiar şi triburile cele mai izolate produc cultură, rituri, cîntece, poezii dintr-o pornire autarhică, de rostuire a colectivităţii. Evident că nu e cazul Moldovei de peste Prut, un stat fondat pe “o vatră românească”, creat la intersecţia unor culturi dar şi a unor conflicte istorice. Natura şi identitatea unei culturi sînt date, indiscutabil, de către artiştii săi, scriitorii sînt cei care semnează certificatul de identitate al unui popor cu fiecare manifestare publică. Oricît de mult ar discuta, cu armele pe masă chiar, oamenii politici, limba şi cultura sînt elementele care definesc o naţie, îi dau numele. Identitatea iese, pînă la urmă, în orice context istoric, ca iarba cu piatra în gură. Muzele tac cînd zăngănesc armele, dar asta nu înseamnă că îşi pierd graiul sau raţiunea.

          Spun toate acestea ca preambul la o carte semnată de unul dintre cei mai importanţi scriitori români care se manifestă în spaţiul numit (arbitrar) Republica Moldova, e vorba de Leo Butnaru. Prezent în România, la multe manifestări publice, literare, în tot felul de comitete şi comisii, de multe ori doar ca să fie procent de reprezentare a scriitorilor de peste Prut, Leo Butnaru are în spate o operă densă, poezie, proză, eseu, publicistică literară, traduceri. Lui îi datorăm traducerea în româneşte a avangardei ruse dar şi a celei din spaţiul ex-sovietic, antologii de autor din opera unor scriitori importanţi precum Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Marina Ţvetaeva, Veaceslav Kuprianov, Leons Briedis (Letonia) ş.a. Din păcate, într-o lume aflată într-un accentuat proces de analfabetizare, neatentă la valoare şi la manifestările culturii în spaţiul public, Leo Butnaru trece, în accepţia generală, „în ţară”, drept unul sau „încă unul” dintre poeţii români din Basarabia. După ce i-am citit cîteva cărţi, în ultima vreme, am realizat dimensiunea unui poet cu un registru unic, aflat la confluenţa cîtorva culturi, care a preluat benefic energie din spaţii extrem de dinamice şi care are un discurs care se încadrează perfect literaturii române de azi. 

          În volumul de poezie “În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov”, constituit pe tehnica notaţiei şi a colajului, regăsim poezia lui Leo Butnaru asaltată de contaminarea culturală a spaţiului în care vieţuieşte. Avangarda rusă, una dintre cele mai importante din Europa, este “personificată”, aglutinată în text. Lecţia Daniil Harms, o recuperare de excepţie şi pentru scriitorii din ţară, a fost însuşită, invocată chiar într-un text în care universul este minimizat şi dus în zona insignifiantului:“Acum/ când tastez cu degetele supravegheate de/ cinci dioptrii (+)/ îmi mai aduc aminte fireşte/ şi ce vedere aveam cândva –/ spre exemplu/ în clasa a cincea la/ lecţia de geografie/ vedeam de la mare distanţă cum/ pe albăstrimea Oceanului Atlantic/ de pe globul şcolar/ muştele plusează insuliţe/ creează arhipelaguri./ Acum/ în toamnă târzie când/ toropită o muscă stingheră nu se lasă zburătăcită/ de pe ceainicul cald/ oglindindu-se deformat-alungit în/ faianţa bombată/ arătând ca o pupă neagră./ Tu o priveşti atent/ ceea ce mă face să întreb:/ Te îmbărbătează cumva/ oarecum te animă/ gândul la tinereţea provizorie/ de muscă bătrână?.../ …Dar mă iartă/ cititorule iubit/ mă iartă/ pentru atare comparaţie bruscă –/ eu de fapt nu ştiu/ cum arată o muscă/ la vârste diferite” (Cu gîndul la Daniil Harms). În contrapondere, referinţele la autorii români emblematici pentru poezia sa este firească. Pentru că poezia lui Leo Butnaru e ca o graniţă subţire între două lumi, dar o graniţă care nu desparte, ci uneşte. Deşi a lucrat pe “materia” avangardei, ispita retoricilor tradiţionale şi a referinţelor esenţiale, din poezia română, este prezentă la tot pasul: “Fiind copil/ de la un moment încolo chiar simţeam/ chiar auzeam cum creşteam/ precum la Eminescu se aude creşterea ierbii/ precum la Blaga se aud razele de lună lovindu-se de geam/ precum…/ În fine – auzeam cum creşteam/ simţeam cum puţin câte puţin/ mi se îndepărtează/ capul/ de/ picioare/ şi nicidecum nu uit acel simţ nici în inevitabila/ succesiune istovită a uitărilor/ deja în ne-creşterea trupului/ şi a lăsării puţin câte puţin a capului mai spre picioare. (Simţeam, auzeam, 1). Graniţa dintre poem şi antipoem, aşa cum definea această delimitare Nicanor Parra, de exemplu, este şi ea subţire la Leo Butnaru. Antipoemul este, prin definiţie, textul care nu respectă regulile consacrate ale poeziei. Întrebarea firească e dacă de la Rimbaud încoace a mai respectat cineva acele reguli, dacă nu toată retorica poetică modernă este o luptă cu canoanele clasice, pentru impunerea unor poetici personale. Ca poet, pur şi simplu, poţi fi ca oricine; ca “antipoet” nu poţi fi decît original sau în lupta cu sine şi cu ceilalţi pentru definirea propriei originalităţi. Numai poeţii importanţi însă au reuşit să scrie “împotriva poeziei”, să găsească această cale nouă, a antipoemului, să aglutineze tehnici şi stiluri în aceeaşi pagină, să mute decisive accentual de pe ce spun, pe cum spun. Leo Butnaru este, indiscutabil, “un antipoet”, căruia nu-i lipseşte candoarea şi nici predispoziţia spre melancolie, dar care ca observator al lumii din jur, (una care, evident, se scufundă) ştie să transpună gustul amar al adevărului prin mijloacele (infailibile ale) ironiei.  

Înzestrat cu o extraordinară vocaţie pentru cotidian, Leo Butnaru violentează echilibrul precar al unei ordini morale învechite. Teritoriul în care îşi dovedeşte cel mai bine şi mai clar intuiţia este cel al asociaţiilor poetice surprinzătoare, metafora are putere de iradiere, textul se dezvoltă sub presiunea imaginaţiei ca un organism poetic independent: „parcă nu se întâmplase cine ştie ce lucru/ însă/ perplexă/ mintea ni se opri la învelişul lucrurilor noţiunilor/ învăluite – toate – de o melancolie evanghelică/ ce dă totdeauna iluzia că visul/ ar fi ceva de dincolo de cuprinderea posibilului/ şi de dincolo de Prut/ şi de dincolo de Biserica Trei Ierarhi/ astfel încât/ în acea zi am putut trage concluzia că/ am intrat în vremurile iluziilor aproape sinucigaşe/ când fatal de simetrice sunt coşmarul realităţii cu/ înspăimântătoarele vise –/ astfel conchideau/ în mod colectiv/ fabuloasele mereu nevăzutele înfăţişări ale imaginaţiei/ sau poate ale firii noastre ca şi decupate din/ evenimentul fără început al Timpului însuşi sau din/ evenimentul fără sfârşit al acestei ciudăţenii a ciudăţeniilor –/ Eternitatea;/ astfel conchidea fiece ins necăjit/ în ziua în care s-a scumpit sarea ce este de fapt/ rezumatul existenţei noastre/ sarea (fără pâine)/ sarea de pus în clepsidre în loc de nisip – spuneam –/ pentru ca albul ei să ne îngăduie a vedea curgerea timpului în/ cosmicul suflet întunecat în vreme ce auzul introvertit ascultă de/ nesigurul glas al conştiinţei/ pusă la stâlpul de sare al execuţiei orientale capitale – căderea/ de/ lacrimi în loc de stropii de apă/ stalagmita deznădejdii – stâlpul/ scrijelat cu graffiti indecente/ batjocorit de cleiul campaniilor electorale/ mozaicat de păsări/ ţârcâit de copoi şi beţivani/ înalbăstrit de reflexii cereşti/ stâlpul salin – altceva decât cel de hotar/ decât borna kilometrică/ stela de mormânt sau cenotafele vide/ în ţara piedestalelor fără monumente/ tremurul de arfe al umbrelor în/ cristalele stâlpului de sare/ scânteieri alarmante ca un joc de balanţe ale nimănui/ acţionate de puterea gândului extras prin/ dezamorsarea bocetului/ mărăcine al mineralogiei/ şi altor alegorii ce-i camuflează adevărata predestinaţie în/ ţara piedestalelor fără eroi/ fosforescenţă în bătaia selenei/ în tresărirea de efemeride a cristalului/ ce oglindeşte şiruri de călăi/ starea pură a captivităţii în/ ţara nimănui/ în ziua în care s-a scumpit sarea” (Poem din ziua în care s-a scumpit sarea).

          Poetul acţionează adesea ca un deformator activ al realităţii cotidiene  şi întreprinde acest lucru pentru a ne ajuta să înţelegem mai exact şi mai bine aspectele mai puţin vizibile alt acesteia. Leo Butnaru luptă şi împotriva funcţiei comunicative a limbajului, mai exact împotriva limbajului care permite numai o anume comunicare, mizînd pe ambiguitatea asociaţiilor de termeni şi stări. Multe poeme ale lui Leo Butnaru au un nucleu epic, ca un ţărm de pe care-şi lansează în necunoscut imaginile şi stările poetice. O lume a personajelor determinante pentru obsesiile culturale ale oricărui scriitor îşi face loc sub realitatea imediată, din moment în moment poate fi capabilă să o înlocuiască: “În acest oraş – derutat nervos – … ba/ nu – în această lume dezorientat-buimacă este/ imposibil să nu se pomenească în ambuteiaje/ şi cneazul Mâşkin –/ pe la toate răscrucile supraaglomerate/ prost semaforizate/ cneazul dedublat-multiplicat/ la infinit/ blocat blocat blocat…/ (blocat Mâşkin – nume care/ în traducere înseamnă Aşoarecelui ca/ Agafiţei Aioanei Aluigheorghe…; Mâşkin într-/ o cursă de şoareci – acest ambuteiaj/ antivoiaj…)/ Prin urmare/ fără mişcare/ Mâşkin dedublat-multiplicat e/ prins în ambuteiaj la/ toate intersecţiile/ vreme (pierdută) în care/ cei din jur claxonează injurios/ strigând huiduind:/ „Idiotul!”/ Ei şi ce dacă Mâşkin sau/ autorul său e/ sunt/ dintr-un alt secol/ dintr-un alt roman în care/ încă nu se ştia de ambuteiaje ca/ predestinată mortificare?/ Ei şi ce dacă Mâşkin-cneazul/ e fără maşină/ în mijlocul acestui ambuteiaj global/ infernal/ neomenos?/ …sensul ambuteiajului e unul/ cu mult mai serios/ mai fioros şi trans-secular/ ca transă/ şi lipsă de şansă/ pentru omul de rând/ sau pentru Noul Hristos/ sau pentru/ bietul Dostoievski/ sau Gogol/ ambii pomeniţi în ambuteiaje de suflete/ vii/ sau/ suflete moarte/ din carte proprie scrisă adică de Dostoievski/ sau de Gogol/ în lumea-ambuteiaj/ în lumea-rotocol/ în care şi tu/ ai impresia (precum cneazul poreclit/ Aşoarecelui) că/ stând în mijlocul ambuteiajului/ de suflete/ sângele îţi arde ca o torţă/ până este din nou adunat/ într-un roman/ într-un poem sau/ mai sigur/ într-o cămaşă de forţă ce/ fusese probată pe/ Mâşkin…”(Şi tu, în ambuteiaj)

          Poezia este în esenţă rod al inspiraţiei, de aceea notaţia, jurnalul, improvizaţia sînt mărci ale identităţii pentru oricare autor. În volumul care are în titlu o trimitere la Nabokov era firesc să regăsim concupiscenţele şi graţia care să amintească de Lolita, de “lolitism”, de toate derapajele care duc de la substanţă la expresie. Dincolo de poemele care poartă numele Lolitei, e de remarcat evanescenţa temei care se pierde în jocul de cuvinte: “Migdalată/ Dolofană/ luna-i faţă genghis-hană/ pe care-o înnobilează/ stelele orientale/ mirosind a portocale/ şi jucând cristale-n lustră/ tainică şi zarathustră –/ bătături şi cicatrice/ ce le-avu pe creier Nietzsche.” (Băuturile de cristal, 2). 

          E de remarcat la Leo Butnaru faptul că a rezistat atacului prelungit presupus de retorica unei naţii care vorbeşte şi gîndeşte mesianic la marginea unui imperiu. Prea multă vreme s-a mers pe principiul că dacă cineva răceşte la Moscova, la Chişinău altcineva sigur strănută. În acelaşi timp, sînt o mulţime de poeţi în spaţiul dintre Prut şi Nistru care şi-au făcut destin din  (dulcea?) ipocrizie, cîntînd pe coarda unui naţionalism în care prea arare au crezut, dar care le-a asigurat un oarecare confort. Un confort Procust? Nimic din toate acestea la Leo Butnaru, în limba sa poetică nu regăsim nici pe departe etalarea unei arhaităţi agresive care într-o operă poetică mai mult atîrnă, decît dă identitate. Pe parcursul unui destin complet/ complex Leo Butnaru s-a debarasat de accentele mitologizant-folclorizante, decantîndu-şi limbajul şi expresia pînă la esenţe. Iată o probă de adecvare la limbajul poetic modern, estetica “antipoeticii” lui Leo Butnaru fiind bazată pe oximoron, pe paradox, pe intuiţie poetică, pe o cultură asumată intim, în timp ce demonul imaginaţiei îşi face din plin treaba: “Se întâmplă să-mi împleticesc paşii în drum spre casă/ tabachera – goală/ de la briza revărsatului de zori îmi ard obrajii ca/ după un machiaj dens şi agresiv-chimic/ fiece pas îmi produce dureros ecou impulsiv în creier/ şi iată sucind pe o parte/ şi pe cealaltă/ şubreda mea Fericire/ mă prinde uimirea/ mă prinde mila de sine/ şi simt dezolare şi frică/ în plină lumină care are doar culoarea luminii/ pentru că este incredibil ca lumina să nu aibă culoare/ fie ea chiar şi necunoscută nedefinită/ această culoare infinită – a luminii./ Mă prinde uimirea/ mă prinde mila de sine/ şi simt dezolare şi frică în/ această lumea de/ mucenici de tot soiul a(i) (ay!) lui Dostoievski/ mai mari sau mai mici/ mai categorici sau mai temperaţi/ mai vinovaţi sau neprihăniţi/ unii dintre care te duc cu gândul la infinit/ la fapte peste puteri/ de dincolo de rău şi de bine … ş.a..m.d..” (Supraveghetor de sine).

          L-aş fi văzut pe Leo Butnaru nominalizat la Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, de exemplu, o şansă de a fi adus decisiv în poezia românească a acestei perioade sau promovat pînă la nivel de manual şcolar. Din păcate literatura/ cultura noastră şi-a creat un panteon extrem de îngust, cu locuri limitate, în care nu găseşti întotdeauna valorile reprezentative. Aleatoriul lucrează şi el cu măsura lui prea adesea în artă ca şi în viaţă, într-o lume a relativizării valorilor poţi să spui (cu amărăciune) precum filosoful odinioară: în lumea noastră de azi de prea multe ori nu contează că alergi minunat, că treci primul linia de sosire, dacă (mai) nimeni nu pariază pe tine. Oricum, cine pariază pe poezia lui Leo Butnaru, la bursa instituită pe termen lung a poeziei române, cîştigă. 

DIN LABIRINT

5.VIII.1995

Alaltăieri, i-am telefonat domnului director de la ed. „Eminescu” Nelu Oancea: acceptă să-i trimit manuscrisul dialogic cu barosanii. Vor intra: Baltag, Breban, Ciobanu (Mirecea), Neagu, Mincu, Paler, Puslojić (nu-l voi trece în cel pentru „Glasul”?), Romanescu, Simion (de altfel, tipărit în nr. 8 al „Contrafortului”; odiseea cu poza, desenul…), Zeletin şi alţii, printre care şi ego, de calibru mai în devenire de generaţii 70-80-iste.

Dacă reuşesc să ajung la o înţelegere L. Lari – V. Năstase, pentru un alt volum de dialoguri, cel pentru ed. bucureşteană posibil să se numească „Labirintul fără minotaur” („În absenţa minotaurului”?), dat fiind că celălalt (primul) va rămâne la „Prezenţa celuilalt”. Mă gândesc unde să plasez convorbirea cu Ioan Alexandru. „Merge” în ambele contexte. (Cel de la „Glasul” – contextual, fiind mai de conjunctură – o recunosc, – mai obişnuit, mai cu personalităţi vag estompate…)

Un sacerdot chinez spuse: „Când întâlneşti pe drum pe Tao, salută-l atât cu cuvinte, cât şi cu tăcere. Acum spune-mi, cum îl vei saluta”.

Zic eu, isteţul (ha!): debutul e frumos, acesta fiind chiar prima frază. Întrebarea însă, – fraza a doua – e banală-praf şi, deci, inutilă. O ispită negândită care alterează parfumul paradoxului.

Răstimp în care am citit-redactat pentru volum dialogurile. Am epurat inutilităţi din cele cu Mircea Petean şi Petru Ţăranu. Altă misiune… importantă, una proteică: transformarea lui î în â. Sute (doar?) de  î=â-uri…

Avantext este o noţiune propusă/ produsă de Maria Corti în nomenclatorul terminologic al semioticii literare  în care, de la acel subtext propus acum vreo 60 de ani de Stanislavski pentru munca actorului, dar adecvat aproape exclusiv activităţii scriitorului, au apărut o puzderie de noţiuni teoretice sau care doar se doresc a fi astfel, precum: co-text (Teun A. Van Dyjk), geno-text, feno-text (Julia Kristeva), epitext, onomatext, supratext, texto-lect, grafotext, antologicotext, bibliotext, syntext (Jean Ricardou – numit foarte prolificul), arhitext, metatext, trastext, paratext (Gerard Genette, prim-concurent al lui Ricardou, vede-se) etc.

Deja de 2 săptămâni, Năstase nu i-a expediat Leonidei întrebările, prin fax. Sâmbăta trecută, pe când eram la atelierele pictorilor, angajat într-o emisiune „Telematinal” cu Mihai Statnâi, a telefonat Lari, îmi spune Zinovia, vorbind despre un dialog, de întrebări, de o carte (soţia nu avea de unde să înţeleagă multe). Mda, colega este interesată să dialogăm… Abia ieri, Năstase spuse că a trimis, cu şoferul, întrebările. Presupun că la mijloc e o tensiune nedeclarată dintre membrii tandemului şefist de la săptămânalul şi editura „Glasul”. Poate fi periclitat şi proiectul nostru.

Omagierea lui I. U., stupid genericoizată (de la: generic) „Ante(i)jubileu”. O solemno-farsă provincială, cu perindări de nimic-spunători ce ţineau cu tot dinadinsul să se producă în faţa lumii… Dezmăţ de palavre pe durata a 5 (!) ore… (Prolog cu popi! Când s-a mai văzut, domnule Caragiale, ca la o zi de naştere să vină popa şi să-şi cânte improvizaţiile imposibil de adecvat la atare prilejuri? N-am prea auzit slujbe bisericeşti pentru jubilee de 60-70-80 de ani…)

Fişa următoare. „Poskakat’ na rozovom kone” (Să galopez pe un cal roz), vers al lui Esenin, are corespondenţă în pictură: Delacroix desena cai rozi, ţărani liliachii, fum roşu, din cauza asta suportând mustrările mustrătorilor.

Raţionalizare întru înlesnirea muncii de bibliotecă: îndârjit, apăsat până la bătături pe degete, am marcat, alfabetic, voluminoasele dicţionare de sinonime şi ortografic, tăind drept, parcelat, marginile topurilor de file, în 23 de secţiuni, într-un şotron abecedăresc (ce mai inventez astăzi!). În această muncă am o experienţă – DEX-ul n-a fot prima mostră de raţionalizare – care îmi asigură cunoştinţă în cauză şi dexteritate-abilitate de a opera cu rigla şi briceagul. E-hei! Dar dacă ar fi să perseverez în această îndeletnicire, aş avea multe zile de muncă: slavă Domnului, la capitolul dicţionare suntem înzestraţi binişor.

Mihail Vlad, pe care l-am cunoscut la Sebeş-Râmeţ, îmi expediază revista „Târgoviştea” care publică şi un text de-al meu. E un domn al corespondenţei amicale, înţeleg. Dar să facem abstracţie de textul meu, oprindu-ne la un altul, pe care „Târgoviştea” îl preia din „Academia Caţavencu”; text superb, scris la trecerea dincolo a lui Emil Cioran: „Marţi dimineaţă, Emil Cioran s-a plictisit definitiv de noi. Era firesc. De acum încolo ar trebui să gândim singuri. Dar mai avem de aşteptat”.

Azi, mă trezesc din somn cu o acută, des repetată întrebare, care mă sfâşie prin dureroasa ei nelămurire: De ce a murit totuşi N.? De ce nu a fost permisă autopsia? Oare numai din motivul de a nu se descoperi alcool în el? Dar injecţia? Dar somniferul? Fără nicio intenţie nelegiuită din partea cuiva, administrarea lor i-ar fi putut fi fatală. Nu mă părăseşte această sugrumătoare supoziţie…

Îi expediez dlui Nicoară, preşedinte la „Crucea Roşie” românească, o scrisoare care însoţeşte fişa de ambulatoriu a lui Pavel Celac. Să-l ajute cu internarea la Bucureşti. M-a rugat mama acestui fost coleg, pe durata unui an, la şcoala din Chiţcani. E din Căzăneşti şi e căznit de o boală necruţătoare. Ce să spui, ce să faci, Doamne al vieţii şi speranţelor noastre?!

GOGOMĂNIILE DEBITATE DE MVC DESPRE EUGEN LUNGU, CARE, SĂ VEZI, E COMPLETAMENTE DE ACORD CĂ E CEL MAI MARE POET, CEL MAI MARE PROZATOR, CEL MAI MARE... MARE ȘI CELALTE.

 Leo BUTNARU 

ERE ŞI EPOCI PE SPONCI

Eugen Lungu poate servi de exemplu contrar criticilor literari care, de cum comit un articol, un eseu, se prăbuşesc clamoros în admiraţia de sine. Nu, Eugen e un scriitor temperat, critic, dar şi autocritic, ceea ce-l ţine într-un echilibru al bunei cuviinţe, respectului de sine, dar şi de alţii. Dovezile stau la îndemână oricui din cei care i-au citit mărturisirile din interviul cu Valentina Tăzlăuanu din revista „Sud-Est cultural” (nr. 3-4, 2014). Iată un pasaj-răspuns revelator: „Care sunt păcatele mele ca interpret literar? Multe, despre unele probabil nici nu bănuiesc (…) nu sunt sigur niciodată de ceea ce fac. Uneori revin la textele mele deja tipărite în cărţi şi-mi spun că, uite, aici trebuia să fac altfel, chiar adăugând sau schimbând frazele.

Am şi articole care nu au profunzime, lunecă superficial pe latura anecdotică a operei… Ca şi orişicare critic ajuns la o anumită vârstă, am constatat cu mirare că am deja clişeele mele de gândire şi stil, pe care încerc cu disperare să le evit… Sigur, că dacă aş insista, aş mai depista şi alte vini «estetice»…”

E un interviu de o largheţe ideatică, dar şi de o francheţe demne de reţinut ale unui scriitor ajuns la maturitate şi, deci, seriozitate. E drept, s-a întâmplat, totuşi, ca într-un caz Eugen Lungu să nu aibă dreptate (pe jumătate, să zic). Cel puţin, aşa cred eu. Atunci când spune că: „Mircea V. Ciobanu şi-a creat deja faima unui critic dur şi inclement faţă de impostura literară, a unui exeget care temperează discursul encomiastic şi superlativ”. Ei bine, cealaltă „jumătate”, a averii sau ne-averii de dreptate se referă chiar la MVC, la unele din cele scrise de el despre Eugen Lungu în acelaşi spaţiu al revistei, în textul intitulat „Vocaţia eseului”. Aici inclementul autor uită cu desăvârşire să pună surdinele necesare epitetelor bombastice, augmentărilor care deteriorează argumentările. S-a putea presupune că encomiasticul şi superlativele pornesc sau de la incompetenţă axiologică, sau de la necunoaşterea contextului general în care se desfăşoară, totuşi, acţiunea/ acţiunile literaturii române. Nu ştiu care ar fi motivul exact, însă absenţa bunei măsuri îi joacă festa colegului care râvneşte paroxismul cu orice (dis)preţ, la un moment dat ajungând la… – nu ştiu cum să calific… – zisa că: „Aş putea să spun că autorul (criticul E. Lungu – n.m.) este cel mai bun prozator şi cel mai bun poet de la noi”.

Ei bine, chiar dacă această aserţiune e de-a dreptul deplasată, eu presupun că a fost scrisă cu seriozitate. Nu ştiu dacă şi cu convingere. Din acest considerent, voi încerca să fiu pe cât posibil în afara unei abordări frivole a subiectului, întrebând cu toată seriozitatea: Chiar aşa? Se poate face abstracţie de atâţia poeţi (să dau şi nume?....) de autentică vocaţie şi valoare, negându-i sfidător, „desfiinţându-i” de dragul unei aserţiuni de-a dreptul… nedrepte? Deloc fondate. Sunt sigur că la ea nu ar subscrie nici însuşi Eugen Lungu care – asta e realitatea – este un eseist bun, dar nicidecum „cel mai bun prozator şi cel mai bun poet de la noi”, care ar anula totul din jur în prozodie şi naraţiune. E o afirmaţie puţin spus neserioasă. Ea poate fi supusă unui tir al celor mai categorice calificative depreciative, din care eu, însă, nu voi folosi vreunul, rezumându-mă doar la această constatare. Dar asigurându-l pe MVC încă o dată că pe departe cu totul altcineva e cel mai bun poet român, inclusiv în Interriverania (autorul zice, dubitativ, nesigur, imprecis, „la noi”; nu ştiu dacă el are sau ba în vedere ceea ce se spune despre sincronizarea, integrarea şi unitatea literaturii de pe ambele maluri ale Prutului), aşijderea – cel mai bun prozator. Numai că Eugen Lungu nu pare a fi un scriitor total. E un eseist. Un critic literar. Şi nu e puţin. Poetul şi prozatorul e/sunt altfel. Altcumva. Cu altceva în scris, în general, în expresie, în particular; în mesaj, în emoţie, atmosferă (artistică, nu?). Şi nu e (un) (alt)ceva la îndemâna tuturor ceea de ce dispun poeţii şi prozatorii autentici. Poezia şi proza au ca impuls şi transformare în discurs creaţia, pe când eseul este scripto-inginerie, construcţie, abilitate tehnico-stilistică. Eseul (de factura celui practicat de EL) porneşte de la şi se sprijină pe informaţii-date-elemente literaturologice ce ţin, în cea mai mare parte, de concret, de document, de act atestat de istoria literară.

În edipicul (şi netipicul) său elogiu otova (adică, nu-şi „temperează discursul encomiastic şi superlativ”), MVC zice că primele două cărţi ale lui EL, apărute, respectiv, în anii 2004 şi 2009, „impuneau un model de critică şi eseistică”. În ce context, mă întreb eu? În cel literar panromânesc?... Parcă nu s-a auzit de aşa ceva. În cel dintre Prut şi Nistru? Păi, dacă e un „model” localist, el nici nu mai este model. Plus că MVC nu ne spune care ar fi particularităţile absolut inedite ale unui atare presupus model. Să ne ofere şi el măcar un reper-două, să ne dumerim. Model în comparaţie cu modelul Manolescu sau în comparaţie cu modelul Dolgan? Model în comparaţie cu Negrici, Pleşu, Patapevici sau cu El. Botezatu?... Pentru că MVC se dezlănţuie, urcă, face alpinism conclusiv-superlativ, afirmând că impactul scrisului din cărţile amintite „este unul incontestabil pe mai multe ere”, „În felul acesta putem vorbi despre o întreagă epocă (cursivul – l.b.), marcată de prezenţa omului de cultură EL”. Chiar aşa, cu ere şi epoci? Un fel de vedere-apreciere mai că sub specie aeternitas. Uimitor e însă că literatura română, exegeţii ei cât de cât avizaţi, nu sunt la curent nici cu „noul model”, nici cu durata acestuia – epocală sau de eră distinctă, trasată în Interriverania.  Zău că nu e bine, când se pierde în atare măsură (sau în lipsa acesteia) proprietatea noţiunilor, pedalând pe afirmaţii categorice, fără a le extrage şi indica esenţele, caracteristicile, distincţiile. Chiar dacă era şi epoca ar fi unele localiste, prutonistrene, mie unuia nu mi-e greu, totuşi, să vorbesc despre excelentele eseuri şi cărţi de eseuri semnate de Arcadie Suceveanu, Vasile Gârneţ, Ioan Mânăscurtă, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu etc., care, vă asigur, nu sunt doar de fundal. Bineînţeles, dintre ele nu pot fi scoase nici cărţile semnate de Eugen Lungu. Iar dacă le proiectez în contextul literar pan-românesc, nu cutez să declar că ele au „comis” ere, epoci, ci că – deloc puţin – sunt valabile sub aspect axiologic naţional general, în care ele contează şi, în măsura în care le este dată (dar nu una absolută), – lucrează!

În altă parte („Jurnal de Chişinău”), M.V. Ciobanu mai scria că: „Dacă cineva mi-ar cere sfatul pentru o listă de lecturi, nu i-aş propune cărţile de poezie sau de proză de la noi, ci eseurile lui Eugen Lungu, fie cele în care vorbeşte despre istoria cuvintelor şi expresiilor, fie cele în care scrie despre literatură”. Bine, amice, dar modul, formele de acţiune estetică, emotivă, formativă a poeziei sunt cu totul altele decât cele ale eseului. În ce priveşte proza, nu cred că nici chiar eseurile lui Constantin Noica sau Umberto Eco, Andrei Pleşu sau Eugen Negrici ar putea „anula” necesitatea lecturii romanelor lui Dostoievski sau Proust, Sadoveanu sau Marques, Miller sau Camus, Kundera sau Cărtărescu… – ca să dau unele nume în cea mai aleatorie ordine; astfel de „ordini” de enumerare a prozatorilor şi prozelor pot fi extraordinar de multe şi trebuie să fii inimaginabil de frivol (pardon), pentru ca să recomanzi ne-citirea prozei, mizând hazliu doar pe unele eseuri „despre istoria cuvintelor” şi „despre literatură”.

Colegul Mircea V. Ciobanu e obsedat euforic-impropriu de magia unor termeni, încât revine la ei, plasându-i şi în alte contexte. Să zicem: „Editorul model Eugen Lungu”. Nu ştiu prin ce i-a surclasat, ca editor, EL pe un Arcadie Suceveanu sau Vasile Gârneţ, pe un Teo Chiriac sau Ioan Mânăscurtă (cât a modelat Ioan la textele altora, nu că model trebuia să ajungă, ci adevărat modelier!), Ion Ciocanu sau Vitalie Ciobanu, Gheorghe Chiriţă sau Victor Vasilache etc. Dar sensul în care scrie, mai mult aluziv, MVC,  că „unele ediţii îi datorează calitatea anume lui, nu autorilor, fie şi purtând nume sonore”, nu trebuie să ne ducă cu gândul la un nobil model de a redacta, ci la umilinţa prin care trebuia să treacă în comunism bietul redactor de carte, (re)dresând texte scrise într-un limbaj pocit, străduindu-se să-l aducă la o condiţie românească dacă nu… perfectă (model!), cel puţin acceptabilă. O, astfel de „editori model(e)” au lucrat din greu în editurile din RSSM, unul dintre ei fiind inegalabilul Alexandru Cosmescu, secondat eficient de ilustrul cărturar Ion Gherman! Nu e bine să ne uităm predecesorii, dând-o în excesele preamăririlor care, inevitabil, se soldează cu căderea în ţarcul localismului, care numai de model nu poate fi dat. Unde mai punem că atare redactare echivala mai curând cu o mistificare, decât cu o ameliorare.

Şi mai rău e când încercăm s-o tot dăm în protocronism inter-riveran, pruto-nistrean, uitând că, de fapt, noi pledăm neabătut pentru integrarea literară pan-românească. O să invoc drept argument un răspuns al regretatului Ulici, pe care, pe 1 septembrie 1992, îl întrebam, dacă, în timpurile noastre literare, ar exista sau ba originalitatea absolută: „Nu există nu numai în arealul românesc, ci chiar în lumea întreagă. Hai să judecăm logic. Ce înseamnă originalitate absolută? Să ne gândim la temele literare. Ele sunt numărate. Deci, acolo unde există numerabilul este exclusă o originalitate absolută, fiindcă ea ar fi posibilă doar acolo unde există nenumerabilul. Doi: condiţia umană e finită. Stilurile sunt finite. Secolul douăzeci, care e un vacarm stilistic, dovedeşte foarte limpede cât de finite sunt stilurile, pentru că au început să se întrepătrundă unele pe altele. Aşa-numitul postmodernism e proba cea mai clară a acestei finitudini, a acestui caracter numerabil al stilurilor literare. Reîntoarcerea aceasta spre înapoi, recuperarea unor stiluri vetuste şi reamestecarea lor tocmai asta dovedeşte – că noul absolut nu există. Dar, în acest context în care totul este vechi, talentul scriitorului este cel care reînnoieşte, lucru pe care criticul trebuie să-1 observe înaintea scriitorului, fiindcă aceas­ta-i este menirea: să observe la un scriitor care este contribuţia lui de organizare, pentru că un autor cu adevărat mare nu face altceva decât să reorganizeze lucruri ordonate cândva altfel. În asta constă originalitatea lui.”

Implicit, aceste opinii/ nuanţări ale lui Laurenţiu Ulici se potrivesc şi în aprecierea activităţii, stilului, particularităţilor lui Eugen Lungu ca autor. Apoi, Laurenţiu Ulici, cel care a regizat celebra sa pasienţă şahist-literară „Nobel contra Nobel”, sigur că ar fi zâmbit, dacă citea finalul de text al lui MVC care propune în componenţa juriului Academiei Suedeze un ortac de-al nostru. Iar nedumerirea mea rămâne aceeaşi: din ce perspectivă apreciază criticul literar Mircea V. Ciobanu cele pe care le apreciază: din una pruto-nistreană sau din cea adevărată (şi recomandată!) – general românească?

În fine, Eugen Lungu e un critic literar, un eseist cu un profil distinct şi consider deloc plauzibilă tentativa de a-l… reprofila (declarativ!) „din exterior”, împins în domenii şi genuri ale artei literare (poezie proză sui generis) care au – cine nu ştie? – specificul lor, teoretizat, canonizat deja de sute de ani. Iar ceea ce afirmă Mircea V. Ciobanu cu toată seriozitatea, ca rezultat al unei receptări inadecvate, s-ar potrivi modului condiţional-optativ, când este exprimată o doleanţă, nu o siguranţă.