SĂ RĂMÂI FIDEL SIEŞI...

– Dragă Leo, te-am auzit spunând vehement în Consiliul USR, atrăgând în fond atenţia urechilor care trebuiau să audă, că în R. Moldova sunt cel puţin trei poeţi care merită să între în orice discuţie la nivel cu poeţii importanţi ai României. Mi s-a părut firească atitudinea ta, care a trecut pe la acele urechi nepăsătoare. Ai putea să-mi spui care sunt poeţii din Basarabia şi să spui şi câteva vorbe despre ei? Pentru că eu sunt chiar interesat de fenomenul poetic din Moldova de peste Prut, unul extrem de evolutiv, avansat, de la o zi la alta. Există posibilitatea, în timpul recent, a unei paradigme poetice dincolo de Prut?

– Dragă Gellu Dorian, în fond problema ţine, totuşi, nu de o atenţie şi de o reacţie… colectiviste, chiar dacă e vorba că suntem, cei care suntem, inclusiv mai mulţi colegi din stânga Prutului, membri ai USR. Uniunea nu poate impune cuiva ca acesta să-l includă în antologia „sa” (probabil, acest pronume posesiv, sa/ lui, poate fi dat aici şi fără ghilimele) pe Arcadie Suceveanu sau Vasile Gârneţ, Vasile Romanciuc sau Em. Galaicu-Păun, pe Marcela Benea sau Teo Chiriac, Dumitru Crudu sau Nicolae Esinencu, Irina Nechit sau Nicolae Popa, Grigore Chiper sau Nicolae Leahu… – (ca să mă opresc aici, şi dând deja mult mai multe nume de poeţi „de la noi”, decât „cei trei”, care, am certitudinea, sunt mai buni sau, unii, mult mai buni decât mai jumătate din poeţii din dreapta Prutului antologaţi, răzgâiaţi, premiaţi, traduşi, duşi prin străinătăţuri etc. Eu am clamat, vehement, cum ai reţinut tu, nu că aş fi fost la Consiliul USR, ci pentru că venise vorba de o antologie recentă de poezie românească (antologatorul se pare că era şi el de faţă) care trebuia să apară nu mai ştiu pe ce continent, dar în care, eram sigur fără să mă fi „documentat”, vârfuitorul ei nu ar fi inclus niciun poet din, cel puţin, cei pe care i-am amintit, în schimb, iarăşi sunt sigur, şi trist, figurează şi autori îndoielnici din dreapta Prutului. Ca să nu vorbim (sau să vorbim, totuşi?) de lucida indiferenţă cu care trec membrii juriilor USR peste cărţile propuse de autori de la Chişinău sau Bălţi, să zicem. Este a mirării (aici te rog să fii foarte atent şi… obiectiv, poate chiar solidar…) că în topul poeţilor propuşi la Premiul Naţional Eminescu nu a fost admis niciun pruto-nistrean care, sunt sigur, nu ar fi fost mai puţin valoros decât alţi nominalizaţi deja. 

Ce ar fi la mijloc? Comoditatea, nepăsarea, aroganţa sau ignoranţa? (Sau… – he, he, – lipsa de… patriotism panromânesc?...) Greu de spus, însă cazul recidivează de la antologie la antologie; de la o decizie la alta a Juriului USR, din care lipsesc poeţi autentici din Estul Moldovei Istorice, alias României. Repet: nimeni nu are nicio obligaţie faţă de un poet sau altul de a-l include în vreo antologie. Însă bunul simţ trebuie să le amintească respectivilor antologatori că o antologie de poezie românească, dacă vrea îngrijitorul ca ea chiar să fie aşa ceva, e, înainte de toate, un act valorizant, exegetic, nu unul aleatoriu, ce ţine de simpatii şi antipatii, de gaşcă şi… pleaşcă (de importanţă, ca ceva nemeritat!) ce le revine unor autori mai slabi, însă care sunt din dreapta Prutului sau de primprejurul antologatorului.

Ceea ce clamam, scurtissim, la acea întrunire am spus-o şi în scris, cu alte ocazii. Însă trebuie să reiterez că antologatorii, ca şi criticii literari, sunt persoane particulare şi nicidecum supuse colectivismului. Ca şi actul critic, regizarea unei antologii ţine de voluntariat, de proprie iniţiativă şi perspectivă de a căuta editura, sponsorizarea, traducătorul etc. Slavă Domnului, nici un antologator nu poate fi „tras la răspundere” pentru subiectivismul sau şubrezenia cu care ctitoreşte (sau doar înjgheabă) un volum colectiv. Altceva e că antologatorii prea nerespectuoşi faţă de valorile autentice lăsate pe dinafara selecţiilor pe care le operează pot fi oarecum… admonestaţi, aşa, colegial, de la obraz. Ceea ce am făcut şi eu, probabil, încă odată, latineşte şi biblic, cu – mă tem – acea: vox clamatis in deserto.

Mă consolez cât de cât, Gellule, constatând, implicit, că tu eşti dintre cei care cunosc şi apreciază valoarea colegilor noştri ce ţin de, precum zici, fenomenul poetic din Moldova de peste Prut, unul extrem de evolutiv, avansat, de la o zi la alta. Ai perfect dreptate, dacă mă gândesc că şi unii dintre tinerii scriitori basarabeni au câştigat cu brio, la vârf, concursuri serioase, inclusiv la Botoşani, premiul Eminescu pentru debut, premiul „Porni Luceafărul”…

Cele spuse îmi dau certitudinea că, dacă ar fi să propună o antologie a poeziei contemporane româneşti, Gellu Dorian s-ar gândi şi la poeţii pe care i-am amintit eu, dar şi la alţii.

Iar răspunsul la interogaţia despre posibilitatea apariţiei unei paradigme poetice în stânga Prutului nu trebuie localizat, particularizat, ci trebuie „extras” din contextul general al literaturii române, deoarece eu unul cred că scriitorii buni „de la noi” sunt integraţi, firesc şi fără… convulsii, paradigmei sau paradigmelor transprutene, în ambele direcţii. Deocamdată, până la paradigmă, să ne gândim la – nu mă tem să zic – un fel de pacoste care atacă fenomenologia creaţiei poetice şi care transformă prozodia – pentru tot mai mulţi – în versificaţie anostă dată drept poezie, încât, azi, acelaşi domn Jourdain deja ar fi putut spune: que je dis de la poésie sans que j'en susse rien…

– Tu reprezinţi, prin activitatea ta literară, atât prin creaţia proprie cât şi prin cea a traducerilor, un nume care ocupă un vast areal poetic universal. Trasează-l cu creionul tău, să le amintim iubitorilor de literatură de el.

– Să fiu… topograful propriului areal, cum zici, poetic universal?... Măgulitoare ispită, iar dacă mă decid să spun ceva aici, o fac numai şi numai cu un irezistibil sentiment de recunoştinţă pentru toţi şi toate care m-au familiarizat cu globalitatea literaturii ca fascinaţie şi impulsuri pentru propria mea creaţie (considerând că şi actul traducerii tot de creaţie ţine).                                                 Hai să-ţi spun ce cred eu despre traducere, în general, dar şi emblematic, poate. Atunci când un foarte bun traducător transpune în limba naţiunii sale o mare operă a unui scriitor dintr-o altă ţară, când acea operă apare de sub tipar sau e prezentată în librării, ar trebui să se intoneze imnurile celor două ţări ai căror cetăţeni sunt scriitorul şi traducătorul, doi binefăcători, doi învingători. De ce doar sportivii să aibă parte de atare solemnităţi înălţătoare, la care unii, mai sentimentali, chiar lăcrimează?

Mă gândesc cu recunoştinţă şi la norocul care, prin 1967, m-a dus la Biblioteca Naţională din Chişinău, spre fişierul cu numele revistei „Secolul 20”, care – iarăşi noroc! – era abonată curent de această instituţie, iar eu iscodeam şi colecţiile anilor trecuţi. Cu timpul, am început să colectez excelenta revistă, ea însăşi valoroasă operă literară, editorială, exemplară. O revistă model. Deţin cam 350 de numere „Secolul 20”, care mi-a fost un adevărat şi generos profesor de iniţiere în literatura lumii, îndrumând ţărănaşul de ieri să afle ce a fost şi ce este avangarda, cum au apărut şi au evoluat importantele mişcări poetice moderne în Italia, Franţa, Spania, Anglia, America Latină etc. Astfel că, pot spune, şi eu mă trag de la Râm, dar şi de la revista „Secolul 20”. Apoi fascinantele colecţii ale editurilor din Ţară – „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”. Sclipitoarele răsărituri şi ascensiuni de destine poetice care au fost cele ale lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (cel din „Infernul discutabil”), Mihai Ursachi, Fănuş Neagu (şi pe el îl consider un mare poet), Ion Gheorghe etc., etc. Şi, bineînţeles, descoperirea creaţiei iluştrilor noştri poeţi interbelici – Barbu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Minulescu, Fundoianu, Voronca…

Plus că, în URSS, se traduce foarte mult din poezia modernă a lumii, inclusiv din poezia nouă românească, lucru ce ar putea să pară straniu pentru „bastionul realismului socialist”. Apăreau, în ruseşte, colecţii superbe – „Maeştri ai traducerii poetice”, „Clasicii şi contemporanii”, „Poezia ţărilor lumii”, „Poezia Americii Latine”, Poezia Oceaniei, volume de haiku şi tanka japoneze etc.

Apropierea de altfelul poeziei moderne mi-au însoţit-o, din câte aveam să înţeleg ceva mai târziu, şi muzica „grea”, pictura. Ţărănaşul de ieri, născut şi crescut la 70-80 de kilometri nord de Chişinău, studentul ce ajunsesem, era abonat la prelegerile despre muzica clasică la care audia mostre din creaţia Titanilor Armoniei, adăsta în sala-audio a Bibliotecii Naţionale. Nou-venitul la oraş a avut şansa să fie acceptat ca „unul de-al casei” în Hollywood-ul (comparaţia îi aparţine unui coleg din Estonia) pictorilor chişinăuieni, un bloc de ateliere moderne, spaţioase şi suspicioase faţă de flăcăi cu ochi albaştri, spaţii prin care îmi face plăcere să hălăduiesc şi astăzi. Apoi, mai cred că şi matematica mi-a ajutat să-mi… imaginez poezie, metafore. Eram cu adevărat fascinat de geometria spaţială, vibram la gândul că aş fi putut merge spre ea, concurenta opţiunii pentru jurnalism şi filologie, unde aveam să mă statornicesc.

Graţie celor amintite, dar şi altor întâmplări-întâlniri memorabile, care au lucrat în spiritul meu de student la Universitate, dar şi student-bis, autodidact, ancorat-nemişcat prin bibliotecile Chişinăului (spuneam de cea naţională, apoi biblioteca universitară şi cea municipală), mă făceau ca şi… transfrontalier (cu spiritul şi visul) în statul acela draconic cu hotarele înţesate de păianjenii sârmei ghimpate, dincolo de care mi-a permis să trec abia în august 1987, când, împreună cu Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ şi Teo Chiriac (ce tineri erau aceşti colegi ai noştri!), am intrat în Ţară, ne-am odihnit la Mamaia, iar la Bucureşti, la început de septembrie, i-am întâlnit pe marele regizor de film Ion Popescu-Gopo şi pe colegul nostru Matei Vişniec care, peste vreo zece zile, aflam de la „Europa liberă”, avea să rămână în Franţa. Uite, el a fost mai norocos, nouă însă, chişinăuienilor, nepermiţându-se să rămânem nici măcar în… România!

Şi de atunci, din secolul XX, spre acest mijloc de deceniu secund al secolului XXI, tot am cutreiera prin spaţiile literaturii universale. Am cutreierat, dar, metaforic vorbind, am şi… arat, am semănat, am recoltat-treierat, zic, dacă mă gândesc la antologiile şi florilegiile pe care le-am alcătuit şi le-am tradus, la atâtea cărţi ale marilor poeţi de pe alte meridiane pe care le-am românizat. În primul rând, este vorba de cei care au înnoit şi diversificat spiritul poetic atât în ţara lor, cât şi în Europa, în Lume, autori ai modernismului şi avangardismului. La Bucureşti am editat antologiile avangardei ruse –  de poezie, proză, teatru, manifeste. La Iaşi am publicat antologia „Avangarda – jertfea Gulagului”. La editurile importante din Ţară au apărut volume şi antologii ale lui Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Osip Mandelştam, Marina Ţvetaeva, Anna Ahmatova, Aleksei Krucionîh, Ninei Habias, Tatianei Veciorka-Tolstaia. În româneşte, dar la Madrid, l-am publicat pe Igor Bahterev. Apoi ampla antologie „Traduceri din secolele XX-XXI”, în care am inclus poeţi din circa 35 de ţări. (Îţi imaginezi de câte zeci de ori, în onoarea literaturii şi a poeţilor ei, ar fi trebuit să se intoneze imnurile, concomitent cu arborarea drapelelor României, Franţei, Statelor Unite, Rusiei, Ucrainei, Italiei, Bulgariei, Mexicului etc., etc.?!) Am tradus şi am editat cărţile poeţilor contemporani, printre care unii foarte interesanţi – Ian Satunovski, Ghennadi Ayghi, Vera Pavlova, Viaceslav Kuprianov, Aleksandr Tkacenko etc. Mă gândesc şi la „Panorama poeziei avangardei ruse” (cca 1500 de pagini format A4), „Panorama poeziei avangardei ucrainene”… (Pentru ca, în loc de punct, ferm, la acest răspuns, să las în volnicie de perspective tradiţionalele trei puncte…)

TOTUŞI, ÎN POLONIA, INTELECTUALII NU SUNT… ÎMPUŞCAŢI

GOMBROWICZ: IDEI (ŞI) PENTRU REALITATEA ROMÂNEASCĂ

                                                  (Fragment)

…Ce bine că polonezul Witold Gombrowicz nu intră în raza de autoîmputernicire a agenţilor „noştri” de... anti-circ[u(r)laţie]! Încât marele scriitor mărturiseşte/ comentează: „Mi s-a întâmplat odată să particip la una dintre reuniunile poloneze consacrate reconfortării reciproce şi încurajării spirituale.... unde, după ce s-a intona «Rota» (imn patriotic polonez – l. b.) şi după ce s-a dansat un cracoveac, a fost ascultată prelegerea în care vorbitorul glorifica poporul pentru că «noi l-am dat pe Chopin», pentru că «o avem pe Maria Curie-Sklodowska», precum şi pe Slowachi şi pe Mickewicz, ba că am fost şi bastionul creştinătăţii (atenţie! Ce spunem noi despre un român atlet al creştinismului? – l. b.)... Vorbitorul îşi explica sieşi şi celor adunaţi acolo că suntem un popor mare, ceea ce poate că nu mai stârnea entuziasmul ascultătorilor (cărora le era cunoscut acest ritual – luau parte la el ca la o slujbă religioasă de la care nu trebuia să te aştepţi la surprize), dar era acceptat un soi de satisfacţie că a fost îndeplinită o îndatorire patriotică. În ce mă priveşte, resimţeam ritualul ca provenit din iad, iar această slujbă religioasă naţională devenea pentru mine satanic batjocoritoare şi răutăcios grotescă.  Glorificându-l pe Mickiewicz, ei înşişi se umileau, lăudându-l pe Chopin, demonstrau tocmai faptul că nu erau pe măsura lui Chopin – şi desfătându-se cu propria lor cultură, îşi dezvăluiau propriul lor primitivism”. Ajuns aici, mai că-mi vine să-i calmez pe agenţii noştri de circ[u(r)laţie] că nici pe o clipă nu mi-a venit în minte să substitui numele lui Mickewicz cu cel al li Eminescu, pe cel al lui  Chopin – cu al lui Enescu... „Nu, noi nu avem nevoie de un Gombrowiczescu!” – ar striga oponenţii.

Iar marele, temerarul polonez nu se opreşte doar la cele citate deja, ci mai continuă (impertinentul, necuviinciosul, nepatriotul, duşmanul propriului popor!): „Mi-am dat seama că doar o schimbare radicală a tonului poate aduce eliberarea. M-am străduit deci ca în glasul meu să se ivească o notă de desconsiderare şi am început să vorbesc ca un ins care nu acordă prea mare însemnătate realizărilor de până atunci ale poporului, al cărui trecut valorează mai puţin decât viitorul – pentru care legea principală este legea actualităţii, dreptul la o maximă libertate spirituală în momentul respectiv. Stăruind asupra elementelor străine din sângele Chopinilor, al Mickewiczilor, al Copernicilor (ca nu cumva să se creadă că am ceva de ascuns, că ar fi ceva ce mi-ar putea reduce libertatea de mişcare) am spus că nu trebuie luată prea în serios metafora că noi, polonezii, i-am «dat», întrucât ei doar s-au născut în mijlocul nostru. Ce-are de-a face cu Chopin coana Kowalska? Faptul că Chopin a scris balade face oare să sporească cu un dram greutatea specifică a lui nea Powalski? Oare lupta de la Viena poate să aducă măcar o fărâmă de glorie lui Ziebicki din Radom? Nu, nu suntem (am spus) moştenitorii nemijlociţi nici ai măreţiei, nici ai micimii trecutului, nici ai înţelepciunii, nici ai prostiei, nici ai virtuţii, nici ai păcatului şi fiecare este responsabil doar pentru el însuşi, fiecare este el însuşi”; „Am spus că dacă un popor cu adevărat matur trebuie să-şi judece cu moderaţie meritele proprii, un popor cu adevărat vital trebuie să înveţe a le bagateliza, trebuie neapărat să trateze de sus tot ce nu reprezintă problemele lui actuale şi devenirea lui contemporană...”

JURNAL (DE ACUM 20 DE ANI...)

28.X.1995

Uneori, ajung la certuri prosteşti din simplul motiv că nu respect elementara regulă de care se conducea Danilo Kiš: „Nu discuta cu ignoranţii chestiuni pe care le aud prima oară de la tine”.  (În acest caz, de multe ori ar trebui să fii un mut…)

Un biet tinerel, căruia câţiva opt-nou-zecişti îi spun Bubu (la rândul său, el le spune probabil: Bububui) dă nişte texte ce trezesc senzaţia de igrasie şi mâini veşnic transpirate. O slinoşenie de ins ce călătoreşte cu săptămânile în vagoane de clasa a treia…

29.X.

Nu sunt împotriva ataşamentului pe care îl necesită o vârstă, o stare de generaţie, numai dacă acesta nu este exagerat până la sfidare ce duce la… generaţie-deformaţie.

Serafim Saka mă întreabă pe cine să includem ca participanţi la simpozionul PEN de la Neptun. Zicem ambii că Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ, primul nu poate , pleacă altundeva, iar pe Vasile Saka îl telefonează, fixându-i o întâlnire, dar Serafim nu se prezintă la ora indicată. În fine, merge cine merge…

V. V., luând cuvântul, a produs o impresie lamentabilă. El stătuse deja la Casa de creaţie de la Neptun vreo două săptămâni, în care ar fi putut să scrie 2-3 pagini despre ce-şi propusese să vorbească. Însă nu a făcut-o civilizat, cum s-ar fi căzut, ci i-a ieşit o trăncăneală logoreică, de pe la garduri de mahala. Fraze dezlânate, idei abia anunţate şi abandonate imediat, de parcă el însuşi s-ar fi speriat de ele. Ca totdeauna, impresie de ins care se doreşte a fi recunoscut drept emul al lui Socrate, în realitate făcând trotuarul spiritului prăfos (în ochi) între cort şi bibliotecă.

DILEMA CU CIVILIZAŢIA

28.X.1995

Ieri, trebuia să plecăm cu Ioan Mânăscurtă la festivalul „George Bacovia”, Bacău. Ioan abia soseşte, cu greu mare, de la Bucureşti, trecând printr-o vamă de durată (a adus ceva cărţi, am înţeles). Îl rugasem să-i transmită dactilograma dialogului lui Mircea Martin, căruia îi scrisesem că deja convorbirea noastră fusese solicitată de revista „Sud-Est”. Mânăscurtă: „L-am rugat pe Anatol Ciocanu, care s-a prezentat la editura «Albatros» la dl Martin. A stat şi s-a plictisit vreo două ore, până domnul critic a citit dactilograma cu lupa”. Mai zice că dl Martin mi-a mai expediat cu autograf un volum al lui Matei Călinescu. (Încă nu l-am văzut. Abia luni. Azi e sâmbătă.)

Rămânând în zona dialogurilor, azi fac şi corectura convorbirii pe care mi-a solicitat-o, în scris, dl Nicolae Busuioc, directorul bibliotecii „Gh. Asachi” din Iaşi, pentru volumul „Oglinzile cetăţii”, ajuns la a patra sa apariţie.

Din lecturile încheiate recent: A. Frosard, „Nu vă temeţi” (convorbiri cu Ioan Paul al II-lea) – acum un timp, o recenzie-eseu a lui Adian  Popescu în „RL”, referitoare la personalitatea Papei şi la calităţile cărţii în cauză.

Retro. Pe 6-8 octombrie, La Sighetu Marmaţiei, Festivalul Internaţional de Poezie (împreună cu Suceveanu şi Spinei). Prezenţi: Ulici, Flora, Blandiana, Rusan, Zubaşcu, Petean, Bocşa, Vulturescu, Dorin Popa, Pârja, alţii.

Ajungem din nou la Deseşti, unde de data aceasta nu ne mai zice la vioară domnul Pop-Taină, fost secretar de partid, dar om bun care, în 1993, când i-am pus o bancnotă sovietică sub strunele arcuşului, a împăturit-o, rupându-i capul lui Lenin. Semnificativ pentru un fost comunist! Nu demult însă, dl Pop-Taină a trecut printr-o nenorocire: şi-a tăiat degetele de la mâna dreaptă, cea a strunelor…

Fenomenala şi fermecătoarea metamorfoză a codrilor carpatini! – pe 6, când mergeam spre Sighet, mai erau verzi otova, pe 8 însă aveau deja o coloratură-policromie intensă de toamnă.

Da, bietul Ilie Zegrea venea şi el spre Sighet cu o maşină a Televiziunii Române, care fusese la Cernăuţi. Pe lângă Suceava, evitându-se coliziunea cu o căruţă, ceilalţi pasageri au rămas nevătămaţi, pe când Ilie, căzând nefericit între banchete, şi-a fracturat braţul drept, în trei locuri, mai sus de cot. Ah! Ghinion de adâncă tristeţe. Prezent şi Vasile Tărâţeanu.

După zigzagul necronologic al lecturilor din Paul Goma, „Culorile curcubeului”, „Arta refugii”, „Din calidor”, curiozitatea mea a dat şi de „Gherla”. O citesc dintr-un interes de informaţie, fără a-i detesta virtuţile artistice. Pur şi simplu, e un roman-eseu bine scris.

Intenţia de a face o carte de confesiuni cu Breban cade de la sine. La Neptun, în timp ce noi discutam în sala de şedinţe de la „Bazin-club”, maestrul se instala amabil în faţa microfonului lui Ovidiu Pecican. Nu regret, nu invidiez. Acolo, Breban mi-a oferit cu autograf „Confesiunile violente”. L-am reîntâlnit apoi la Chişinău, venit la Festivalul de poezie tânără (cam 26-27 septembrie). Era cu Doina Uricariu. Alte prezenţe: Gh. Crăciun, cu care am realizat un dialog, Vasile Gogea, Radu G. Ţeposu, N. Danilov, Iustin Panţa etc. O replică memorabilă a lui Iustin: la Muzeul de Istorie, pentru a-i da, vede-se, antren recitalului de poezie, „patroana”-cartuş Bălteanu îndeamnă nitam-nisam participanţii să facă „fiecare ce vrea” şi cât mai deocheat, ca să fie interesant şi pace! Panţa: „E bine să civilizezi sau să de-civilizezi?”

Generaţia 80 se mai ţine de glume şi, uneori, nu e deloc rău. Astfel, la Sighet, Ioan Flora pune demonstrativ pe masă un plic mare, peticit scump cu timbre poştale din străinătăţuri. „Ce ai în el?” se interesează Laurenţiu Ulici. „O carte tradusă în Suedia”. Curios, Ulici extrage din plicul barosan o… bucată dreptunghiulară de scândură lăcuită, din care, de obicei, se face mobila! (S-o fi adus Flora tocmai de la Bucureşti?!) La un moment dat, cât pe ce să cadă în capcană şi Ana Blandiana. Eu însă îi feresc uşor mâna întinsă după foarte greul plic pe care i-l oferea Flora. Aflând despre ce este vorba, Ana zice: „Vai ce drăguţi, mă fereşti de şăgălnicii din astea…” Pur şi simplu, ar fi putut să şi-o scape peste picioare, mă gândisem.

Vlad Ciubucciu îmi solicită două poze: una de pe când eram cam la 20 de ani, alta – curentă. Vrea să editeze un volum cu tablete genealogice despre câteva zeci de persoane/ personalităţi care i s-au părut mai indicate pentru interesul cuiva (şi, posibil, al… istoriei!). Vine la US să ia pozele şi îmi prezintă pe o filă arborele meu genealogic, pornind de la un străbun Ştefan, născut la 1770, urmează Toader – 1815 (deja de trei ani eram sub călcâiul rus), Constantin – 1850, Toader – 1870, Ipatie – 1890 (bunicul), Toader (tata) – 1920 şi – ego… Mă rog, venim şi noi de undeva…

Şi astăzi, ca de obicei sâmbăta, ruşii au dat la TV emisiuni cu amintiri din alte vremuri, socialiste. Şi tot ca de obicei, în aceste retro-uri apar scriitori sau actori, care îşi amintesc întâmplări fantastice (!) (azi era vorba despre scenaristul sau regizorul Gabrilovici), pe care le-au trăit prin Georgia sau Moldova, printre oameni generoşi, la multe rânduri de pahare şi toasturi baroce. Mai deloc nu-şi amintesc de Ţările Baltice, unde băştinaşii sunt mai circumspecţi faţă de oaspeţi şi mai coercitivi faţă de ospeţie. Şi, culmea! – nu-şi prea amintesc de cele bune şi frumoase care li s-au întâmplat prin Rusia lor „natală şi dragă”… Stranii aceste retro-uri…

NE-A ÎNTREBAT... CARAGIALE

 I.L. Caragiale vă invită să răspundeţi

– În anul 1897, I.L. Caragiale a făcut pentru ziarul „Epoca”  o anchetă despre starea literaturii române. Chestionarul lui, cu care s-a prezentat pe rând la Hasdeu, Dobrogeanu-Gherea, iar în final şi l-a aplicat lui însuşi, sună astfel:

1. Întrebări adresate lui Hasdeu: „Iată. Doresc a şti: ce credeţi dv. despre literatura românească actuală în genere? Cari sunt personalităţile într-adevăr eminente ale literaturii noastre? Ce dezvoltare viitoare poate spera literatura română, avînd în vedere starea în care această literatură se află astăzi?“.

2. Întrebări adresate lui Dobrogeanu-Gherea: „Ce părere ai d-ta despre literatura noastră în genere? În ce raporturi stă această literatură cu societatea noastră şi cu criteriul absolut care se poate aplica literaturii în genere? Care sunt figurile cele mai remarcabile între literaţii noştri? Ce viitor ţi se pare d-tale că poate avea literatura română?“.

3. Întrebări la care a răspuns el însuşi: În ce stare se află literatura noastră astăzi? Ce raporturi sunt între literatura noastră şi societatea noastră?  Cari sunt scriitorii români cu adevărat remarcabili în sensul european al cuvântului? Cari sunt sorţii de dezvoltare a literaturii noastre în viitor?”.

Vă invităm să intraţi în joc şi să vă lăsaţi intervievaţi de Caragiale despre starea de astăzi şi de mâine a literaturii române.

Marta Petreu

Leo Butnaru: – Cred că literatura română contemporană, de altfel ca şi multe din literaturile cât de cât elevate din întreaga lume, trăieşte într-o stare semiconştientizată a necesităţii de a se modifica, tocmai în vederea sorţilor de dezvoltare în viitor. Este mai mult o intuiţie în amorţire, deocamdată, că trebuie să-şi revizuiască nu doar unele din modelele, canoanele de care s-a condus până în prezent, ci şi procedeele, metodele de a fi prezentă, de a se (auto)propaga, racordându-şi registrul stilurilor la vibraţiile-implicaţiile internetist-electronice (internetist: de la internet, nu de la medic în boli interne), care solicită, cred, şi un travaliu înnoitor, diversificator, chiar adaptator (adjectiv, nu substantiv) în limbaj, în expresie, în metaforă, în convenţionalitatea comunicativă şi comunicantă a textului/ mesajului în general. Limbajul se va orienta, probabil, (şi) spre practicile avangardismului de acum o sută de ani, în special cel zise verbocreatorii (e un termen pe care l-am propus; curent, se spune crearea de cuvinte). Presupun astea în, fireşte, starea semiconştientizată a unor impulsuri intuitive de reformulare a discursului şi… parcursului (de viitor, cum zice chestionarul) ale literaturii contemporane, fie ea cea română, italiană sau irlandeză etc. Deoarece cititorul de mâine va avea, precum are deja, in nuce, cititorul de astăzi, o altfel de sensibilitate, un alt mod (plural: modalităţi) de recepţie a poeziei, prozei (etc.), un alt model de atenţie şi de interes, ba chiar şi o altă grilă de răbdare şi implicare pentru şi în discursul artistic. Omul din viitor va fi un altfel de cititor. Da, vor rămâne ca modele şi Homer, şi Dante, şi Eminescu, ba chiar şi Sadoveanu (…), însă în viitor ei vor fi citiţi altfel (nici pe departe în format opera omnia); altfel vor fi percepute şi interpretate, ideatic şi artistic (ca atmosferă), mostrele din creaţia lor – cela care vor fi considerate „valabile” pentru acel viitor din… viitor.

În ce priveşte raporturile dintre literatură şi societate ele seamănă tot mai mult cu cele dintre muzica zisă grea, simfonică şi societatea (noastră). Adică, de regulă, orchestrele simfonice din Bucureşti, Chişinău, Iaşi, Cluj, Bacău, şi din ce oraşe româneşti ar mai fi ele, nu aduc venit (material) societăţii, însă societatea conştientizează că, fără ele, orchestrele simfonice, nu se poate, (şi) simfonicul ţinând de componentele de bază ale spiritualităţii, culturii, contemporaneităţii (şi continuităţii) unei naţiuni. Mai explicit, ce vreau să spun? Că şi amatorii de literatură par a se împuţina tot mai mult, până, sub aspect numeric, ar putea ajunge la fel de ne-numeroşi, ca şi iubitorii (ascultătorii) de muzică simfonică. Însă ei vor exista în orice… format; un „format” predestinat elitar, care însă nu va exclude, ca şi în muzică (ascultătorii), cititorii de texte uşoare sau horror, texte triviale sau de-a dreptul nocive etc. Iar această varietate de implicare a literaturii în societate, prin diverse categorii de cititori (dar şi de scriitori!), prin diverse grile şi niveluri semantice, ideatice, artistice, estetice, în general, sau chiar prin lipsa acestora (pentru că multe inepţii sunt date încă drept literatură, poezie, proză…) ar exclude, parcă, ceea despre ce era întrebat Dobrogeanu-Gherea: criteriul absolut care se poate aplica literaturii în genere. Totul va fi şi mai diversificat, şi mai antagonic în definirea-categorisirea artisticului (literarului) şi receptarea acestuia. Dispersia va viza (modifica) atât expresia (generală a literaturii), cât şi axiologia, modul de evaluare a artisticului, esteticului. Astfel că, în viitor, literatura va acţiona în societate şi va influenţa societate exact în măsura în care o face şi o va face muzica simfonică. Sau – de ce nu? – cât o fac preocupările şi competiţiile de diverse nivele la şah, într-o societate ori în întreaga lume.  

Bineînţeles, în viitor va fi alta şi părerea despre literatura noastră în raport cu părerea/ părerile pe care le avem şi le exprimăm noi astăzi. Eu unul am o părere bună atât sub aspect general, cât şi într-o arie mai restrânsă, mai particular-specifică a ei. Mă refer la componenta din stânga Prutului a literaturii române, mai mulţi autori ai căreia au fost, în fine, receptaţi, „acceptaţi”, apreciaţi în context panromânesc, dar şi în unul european. Unii din poeţii şi prozatorii de la Chişinău au fost traduşi şi au apărut cu cărţi la Berlin, Paris, Moscova, Praga, Sofia, Roma… Au apărut antologii sau volume-florilegii ale autorilor de Moldova Estică în limbile engleză, franceză, olandeză, ungară, rusă etc. Cu alte cuvinte, literatura română de pretutindeni trăieşte într-un context european, mai mult sau mai puţin universal, nedeosebindu-se cu mult, şi ca valoare, pasiuni şi patimi, dar şi ca arie de răspândire, de literaturile din alte ţări, literaturi care, ca şi a noastră, trăiesc într-o stare semiconştientizată a necesităţii de a se modifica, tocmai în vederea sorţilor de dezvoltare în viitor. (Vezi începutul acestui text, dar şi continuarea lui exact până aici, până la acest punct.)

P.S. La întrebarea „Care sunt figurile cele mai remarcabile între literaţii noştri?”, în loc de numele unor scriitori, le voi da pe cele ale oraşelor în care vieţuiesc deloc puţine personalităţi ale scrisului românesc contemporan. După descentralizarea culturală, „ca de la sine”, s-a remarcat distinct că, de fapt, literatura română are mai multe centre, înnobilate de autori-protagonişti cu adevărat remarcabili în sensul european al cuvântului, cum spunea Caragiale: Bucureşti, Cluj, Chişinău, Iaşi, Craiova, Timişoara, Botoşani, Bacău, Suceava, Galaţi, Alba Iulia etc., în care apar şi reviste importante, scrise, în mare, tocmai de respectivii literaţi. E o geografie literară care diferă mult de cea, la care se referea Caragiale în 1897.

Nr.4, 2015

...OPTIMISMUL DE ACUM 20 DE ANI...

12.IX.1995

Ieri, îi telefonez lui Nicolae Breban. Aştepta telefonul – între noi moderase A. Christi. Posibil să ne revedem pe 20-25 la Neptun, la PEN-Centru. Nu este exclus să vină la Chişinău, însă, deocamdată, nu are o invitaţie oficială din partea lui M. Cimpoi.

Ce am mai constatat în lungile zile de sejur la ţară, la Negureni, Teleneşti, prin autobuze? (Am cam făcut drumuri multe.) Vorbărie anostă, ca o certificare aproape generală a stării de incultură şi igrasie a spiritului pipernicit sub comunism şi care încă nu-şi revine în relativa democratizare. În schimb, copii frumoşi, care mai menţin cât de cât vie speranţa care, deocamdată, reuşeşte să se salveze de acaparanta obsesie a prospecţiunilor în gol ale omului din Est ce nu ştie, nu poate şti cum se va încheia acest secol, cum va începe următorul…

Alte contacte telefonice: vorbesc cu dl Bârlea de la Sighetu Marmaţiei, confirmând că venim la festivalul de poezie, împreună cu Arcadie şi Spinei..

Cu regret, nu pot onora invitaţia dlui Sârbu de la Inspectoratul Cultură Focşani de a participa pe 4-5-6 la Saloanele Dragosloveni, dat fiind că 6-7-8 vom fi la Sighet.

Sterian Vicol mă invită la manifestările Ghrigore Hagiu, pe 30 septembrie. Încă nu ştiu, nu… Parcă Ioan Mânăscurtă ar fi predispus să mergem. Dar mai vedem…

O sintagmă tragico-ridicolă: „În tot restul vremii”. Vremea nu are nici integritate, nici resturile imposibilei integrităţi.

17.IX.1995

Unul ca mine care, în ultimii ani, a străbătut poate că sute de mii de kilometri şi care are în faţă, proxime, alte câteva deplasări (Neptun, Galaţi, Sighetu Marmaţiei…), ar fi insensibil rău, dacă ar trece indiferent pe lângă o constatare a lui Eugen Lovinescu: „Reprezentând o accelerare a ritmului vieţii, o condensare de posibilităţi mai mari într-un spaţiu de timp mai restrâns, odată cu valorile temperamentale călătoriile sporesc şi diferenţele sufleteşti dintre oameni”. Dar e bine sau rău că nu suntem „atenţi” la astfel de diferenţe?... Poate că chiar ele, de cele mai multe ori, şi fac diferenţa…

Probabil, critic fiind şi citindu-l pe Lovinescu, Mihai Cimpoi reluă o formulă de la acesta, pe care i-o aplică dlui Savin, secretar la teatrul chişinăuian „Luceafărul”, despre care zice că ar cunoaşte multe limbi şi tace cu succes în toate. Lovinescu spunea despre un Caragiale (Ion) că acesta „tăcea ursuz în toate limbile pământului”.

19.IX.1995

Plecăm cu trenul la Bucureşti, de unde avem a o lua spre sud, la Neptun, unde va avea loc simpozionul PEN. Într-un compartiment cu Aureliu Busuioc, Serafim Saka şi colegul găgăuz Dionisie Tanasoglu, acesta etalându-şi – şi bine face – insigna şi legitimaţia de veteran al Armatei Române (vreo 2 luni a luptat în Ardel, contra hortiştilor). La staţia Ungheni, până se schimbă ecartamentul, ne amuzăm-plictisim, bem câte ceva. Ca pe timpul comuniştilor, ni se dau să îndeplinim declaraţii vamale. Şi chiar purcedem a ne amuza copios de tâmpeniile cerinţe-interogaţii din acele formulare. La capitolul „Valută străină” Aureliu Busuioc scrie: „… 1 (o!) rublă”. Valoare, dom’le, nu glumă! Pentru a nu rămânea impasibil la haz, la punctul „Obiecte anticariat”, eu scriu: „Trei pensionari: Busuioc, Saka, Tanasoglu”. Aşa şi prezentăm anchetele, fiind siguri că nu le va citi nimeni. (De fapt, Serafim dă dovadă de nesiguranţă, tremurici şi ancestrală timiditate faţă de fitecine-vameşii.)

La mare, cu familia Cristea (Dan şi grecoaica sa soţie Ioana), cu familia Tartler (Grete, fiica şi soţul), cu Luican Vasiliu şi Adrian Popescu, renunţăm să plecăm şi noi la Constanţa, apoi la festinul de la pivniţele Murfatlar, pentru a prinde ziua cu soare (de fapt, după-amiaza). O hotărâre de foarte bun augur: după aia, n-a mai fost soare la Neptun. Ne bronzăm. Bubu, câinele Cristeştilor, aleargă, se repede spre valuri, vrând să le… sfâşie, nu alta! Jucându-se, fuge de asaltul lor.

În penultima zi, sâmbătă, mergem spre Tulcea, de acolo – spre Deltă. În autocar, după ce probez reportofonul – suportabil! – intru în dialog cu Ana Blandiana (tronsonul Mamaia – Babadag). Mircea Martin se hotărăşte mai greu, dar când se decide, totuşi, e cam târziu: am reuşit să dialogăm doar… un sfert din prima întrebare, apoi ghida a început-o cu explicaţiile, turuite în engleză şi vuruite în româneşte. Nu mai puteam face nimic. Abia a doua zi, pe 25, reluăm dialogul cu dl Martin, când mergem deja spre Bucureşti. Dl Mircea mă roagă să-i expediez dactilograma, s-o revadă. Dna Blandiana e mai democrată şi mai puţin „exigentă” – zice doar: „Vedeţi, suprimaţi eventualele bâlbâieli şi… vedeţi!”

6.X.1995

În disperare de cauză, vă anunţ că sunt optimist. 

LA CE BUN CRITICA LITERARĂ? (Chestionar "Discobolul")

CUTIA DE REZONTANŢĂ ŞI CUTIA DE REZISTENŢĂ

                                                                                            

leo butnaru

– La ce bun critica literară, acum?

 

– Să o începem ab ovo sau, poate, aleatoriu – de oriunde din informul şi greu imaginabilul, în cuprinsul său, spaţiu literar, de unde se poate pune cea mai elementară întrebare, banală, dar perpetuă, poate că chiar „eternă”: Ce este/ ce înseamnă critica literară?

Eu unul cred că e ceva ce ţine de voluntariat. Voluntariatul unor cititori cât de cât pricepuţi în ale scrisului, în „tainele” literaturii, care, benevol şi nesiliţi de nimeni, vor să spună ceva din cele ce pricep, cum pricep, ce presupun, ce cred ei că ar fi bine să creadă şi aţii (etc.) despre o carte, sau doar despre un poem, chiar despre un singur vers; despre un roman sau o miniatură în proză; despre o piesă oarecare sau despre, în totalitatea sa, Marele Shakespeare (etc.). Nimeni nu este obligat să se dea cu părerea despre literatură, nimănui nu i se poate cere să se facă exeget (critic) literar, cu atât mai mult nu i se poate impune cuiva, criticului-exegetului-„specialistului”, să fie un profesionist sui generis, etalon-criterion (caractéristique à laquelle on se réfère ou sur laquelle on se base pour choisir, classer, sélectionner quelque chose). În domeniul în cauză, oricât de bun ai fi, nu poţi să zici că ai ajuns un specialist, un profesionist, odată ce, pentru a determina ce este critica literară, dar şi criticul literar, nu există un canon, un regulament, un statut, o instituţie care să acorde diplomă sau brevet de critic literar. În fine, cel care, voluntar, îşi spune să se îndeletnicească, aşa cum pricepe el, cu emiterea opiniilor despre literatură, cărţi, poeţi, prozatori, dramaturgi etc., om liber în alegerea propriilor criterii de evaluare/ opinare, nu este absolut cu nimic dator nimănui, nici vreunui om (autor), nici vreunei instituţii. El nu depune Jurământul lui Homer, să zicem, precum îl depun viitorii medici pe cel al lui Hipocrat. („Juraţi solemn, fiecare pe ce are mai sfânt: că veţi fi loiali profesiunii de (medic) critic, drepţi şi generoşi cu toţi cei care o practică; că vă veţi conduce vieţile şi că veţi practica ştiinţa cu cinste şi corectitudine (…) ferindu-vă de a greşi, de a vă lăsa corupţi sau de a-i ispiti pe alţii la fapte rele (…) Juraţi că veţi îndeplini toate aceste lucruri. Fiecare candidat să ridice mâna dreaptă în semn de acceptare” – cam aşa ar putea suna Jurământul lui Homer, după modelul celui al lui Hipocrat, în care, aici, nu am făcut decât să pun în loc de medic – critic…). Dacă, în caz de malpraxis, medicul poate fi tras la răspundere, „exegetului”, „criticului literar”, „esteticianului” nu i se cere socoteală pentru „tratamentul incorect sau neglijent” aplicat unei cărţi, unui autor, „care îi produce acestuia prejudicii de orice natură, în relaţie cu gradul de afectare” etc. (citez din explicaţia academică a noţiunii „malpraxis”). Ceea ce este benevol asumat, practicat, nu este instituţionalizat, etatizat. Prin urmare, faţă de ceea ce ar trebui să fie, cum ar trebui să fie criticul literar, dar şi critica propriu-zisă, nu se pot emite decât opinii diverse, inclusiv unele ciudate, excentrice, „iresponsabile” şi, bineînţeles, perisabile imediat după actul enunţării lor. Şi e bine să ne înţelegem de la bun început (pentru ca pe urmă să nu avem diverse neînţelegeri): în acest domeniu al voluntariatului, mereu… noviciatului (dar şi… neviciatului?), iminent al aleatoriului, a pretinde (cum se tot pretinde de secole!) obiectivitate e neserios, neproductiv, alias – nefructuos. Ce e aceea obiectivitate în critica literară? Cine o poate determina, nişte critici peste critici, evaluatori peste evaluatori?