O RECENZIE LA MOSCOVA

Контрасты для Лео Бутнару, действительно, необходимость, так как без них не было бы его поэзии. Стихи поэта всегда удивляют непредсказуемостью, неожиданными умозаключениями. Но кто он больше — поэт или философ, задающий постоянно вопросы с ответами или без них?
«Что представляют собой / закрытые ворота? / Самый обычный натюрморт, господа…»
«Когда человек исчезает из мира сего, — / это имеет отношение к порядку или беспорядку?»
Как опровержение или подтверждение мысли, рожденной где-то в подсознании от взгляда на любой предмет или явление, или взгляда в себя самого, как в мир идей и фантазий. Бутнару может начать стихотворение с отрицательной или утвердительной частицы.
«да / непрерывно дыша /  душа отделяется от тела /  но / конечно / вечно дыша / душа не отделяется от дела /  там  в совершенно секретном от- / деле бессмертия…»
По сути, его поэзия религиозна. Но грустно-унылый титул «религиозно-философская поэзия» мало подходит к творчеству Бутнару, где, кроме метафорического нестандартного мышления, так очевидны тонкая ирония,   некая игривость в аспекте философского познания мира, несерьезность в серьезности, умело вплетающиеся в лирическую схему: «Из любой перспективы возраста  /  и философии, / поэту свойственно  /  пристрастие к игре…».  Это  и является контрастом и парадоксом поэтики Бутнару.
Парадоксы существуют на грани фола. В начале мысли невозможно предугадать, какой будет вывод. Вот дерево у какого-нибудь поэта. На нем распускаются листья,  потом плоды. Уже понятно, что в конце процесса это будут яблоки, груши или сливы… Дерево Бутнару — причудливый автопортрет:

В позднюю осень,
на ветке,
одинокий,
красно-кровавый
лист клена, — как
ухо Ван-Гога

(«Автопортрет клена»)

Или вдруг возникнет одностишие: «Дождь над озером — вода пьет воду».
И, кажется, так просто все и ясно и что не может быть по-другому. Но это простота из серии «гениальное — просто».
Все вращается вокруг определенных констант, не расставленных по порядку, а постоянно перемежающихся: пространство и время, тело, душа, начало, конец, конец как начало, небо, земля, Вселенная и Бог, и наконец, поэзия.
Отношения с поэзией у Лео Бутнару — это отношения с самой жизнью. Как жизнь начинается непонятно где, не имеет ни начала, ни конца, так и поэзия по неписанному закону стихотворений  «начинается в середине бесконечности», из «сердцевины между двух крыл существования»,  сама же поэзия — облюбованная возможность «скрыть свой страх перед миром».
                 Иногда она, и правда, может выступить в роли психотерапевта («Как я сумел все-таки позабыть тебя?.. / Наверно, / на том месте памяти, где обычно (про)являлась ты, / твое имя, / днем за днем прошла поэзия, поэзия…») или найти в тайне существования бесполезной, но прекрасной бабочки, живущей неделю, просто приветствие своей маленькой жизнью Господа Бога.

…А когда столь хрупкая бабочка явилась перед Богом,
Всевышний спросил ее:
— А ты что сделала?
Сразу же
наивная бабочка отчиталась коротко
о своих делах:
— Я прожила неделю,
и все летала, летала,
все махала, махала своими крыльями,
приветствуя Тебя,
Господи…

Диссонанс догадки по поводу бабочки, кажущейся невинной. А, может быть, она просто хитрит, чтоб спасти себя? Но нет, поверим ей. И при нашей вере в искренность бабочки стихотворение обретает высший смысл жизни — любовь ко Всевышнему, то есть ко всему сущему.
Поэзия в понимании Бутнару реально бесконечна. Это единственное, что не имеет времени и пространства, что по-настоящему свободно.

...у времени уже не хватает времени,
у пространства уже не хватает пространства — а
дальше этого, а дальше этих — лишь
                                                             нескончаемая поэзия,
как везде, безоговорочно
                                           доминирующая свобода

Поэзия существует в этой книге в чистом виде, отстраненная от  политического подтекста. Ведь политика — дело временное, а поэзия вечна. В этой отстраненности и в отказе от мысли усовершенствования поэзии с течением времен, доказательство, что всегда, с тех пор, как «в начале было Слово», — «дух движет материю», если «ручка беспокойно оставляет след на бумаге»,  и что «в поэзии возможно всякое».

Из-за простой клавиатурной ошибки
предыдущее стихотворение я пометил
как написанное в день
32 мая
Не поправил,
так и оставил.
Ведь в поэзии возможно всякое

Эта книга — не отражение времени, но отражение яркой, поэтической Вселенной. Это вход в нее и приглашение всех нас войти и понаблюдать мир его, поэта, глазами.

Наталия ЛИХТЕНФЕЛЬД

JURNAL 1996

24.I. Statistica – ciclopul atoateveghetor – constată că, în timpul războiului din Golful Piersic, în unele ţări se vindea mai puţină literatură de divertisment şi mai multă poezie, romane clasice, opere istorice şi teatru.

Dacă primejdia, incertitudinea, neliniştea, nesiguranţa întorc oamenii spre frumos şi serios, spre valoare, spre arta adevărată, noi, pruto-nistrenii, ar trebui să fim optimişti, deoarece, ca dramatism şi nesiguranţă, starea de spirit socio-politică la zi, astăzi aproape că nu diferă de cea din timpul de războiului din Golf în ţările implicate, atunci, în acea pacoste. Numai că, se vede, mecanismele nu funcţionează pretutindeni la fel…

28.I. La începutul lunii, l-am petrecut la cimitir pe Paia (Pavel) Cristov/ Cristea. Tot într-o iarnă frumoasă ca aceasta, cu întreaga „Tinerimea Moldovei”, am mers la barul US. Agapă de înaltă temperatură tinerească, amicală, colegială. Dacă vreţi, profesională. Am ieşit şi am prins a ne lua la trântă – parcă aceasta nu e sport naţional? – pe zăpada proaspătă. Fără să vreau, am fost prieteneşte-dur cu redactorul-şef, aşternându-l pământului, de i s-a julit nasul şi şi-a pierdut ceasul. A doua zi, Sofiica-secretara îl machia pe nas pe Paia, om bun, prieten şi coleg adevărat, generos, dar şi ghinionist. Să-l ierte Domnul…

De câţiva ani, de când avem în casă superba patrupedă felină cu blăniţă albă, dar şi surdă, conform canoanelor biologice ale rasei sale, – pisica Mieunica, deşteaptă şi ştrengară foc, mă chinuieşte gândul să fac o mărturisire despre un fapt reprobabil, al unei ticăloşii de copil care mă urmăreşte de foarte mulţi ani: în apa Ghiolului, la vreo 200 de metri în faţa casei noastre, am înecat o pisică ce lichida puişori şi bobocei de orătănii. Adică, mai curând îi ucidea, lăsându-i la vedere, pentru că pe toţi nu avea cum să-i pape. Probabil, o făcea din instinctul ei de vânător…

Sigur că nu-mi părăsea subconştientul această blestemată întâmplare şi poate nu aş fi scos-o la lumină, dacă nu-mi dădea curaj o mărturisire a lui Geo Bogza, într-un interviu din almanahul „Arc” (nr. 3, 1993, p. 19), unde maestrul, la 85 de ani ai săi, zice: „Cea mai mare ticăloşie din viaţa mea am făcut-o înainte de a împlini zece ani. Atunci, împreună cu fratele meu mai mic Nicolae – viitorul Radu Tudoran – am luat puii de rândunică dintr-u cuib şi i-am ucis, cu gândul să îi frigem şi să îi mâncăm; din fericire asta nu s-a întâmplat. Atât ar mai fi lipsit, să-i simt în stomac!

Îi văd întinşi pe pământ, numai pielea şi oscioarele; la colţul ciocului aveau un caş galben, care le dădea un aer dureros. De câte ori îmi aduc aminte acea întâmplare, mă detest.  Mă judec şi mă condamn fără apel”.

Ce ar mai fi de adăugat? Când mă gândesc la ce am făcut cu pisica, mi-e silă de mine, nu doar copilul de atunci. Cu toate că în lumea sferto-sălbatică a satelor atare fapte nu erau reprobabile, ci considerate obişnuite, eu nu găsesc în aceasta spuză de scuză… Şi poate doar Mieunica, alintată în toate ale ei în casa noastră, să fie o infimă recuperare a păcatului.

Cred că trec printr-o perioadă relativ periculoasă, când un fel de popularitate cam exagerată, prin frecventa mediatizare a persoanei mele, prinde a-mi – pardon – călări timpul şi emoţiile, dar şi libertatea, pe care ar fi bine să le utilizezi pentru fapte de altfel de fecunditate – de achiziţii entropice şi convertirea lor  în dulcele blestem al scrisului. Deci, orarul mass-media al subsemnatului sau – aici-semnatului e cam încărcat, ostentativ şi poate trezi animozităţi. Astfel, Viorel Mihail, crezând că-mi face un bine, în nr. 52 al „Săptămânii” îi sfătuieşete pe populişti  să ia exemplu de la L. B. care nu clamează retoric românismul, ci, discret şi eficient, munceşte întru consolidarea lui, a românismului, la noi, aici. Astăzi, TV, la rubrica „Studioul artistic Olimp”, îmi oferă trei sferturi de oră de confesiuni. Bine regizată, cred că şi inteligentă, dincolo de meritele mele exclusive.

Mâine, la „Telematinal”, apar în atelierul pictorului Vasile Mungiu. Sâmbăta ce vine – emisiunea Angelei Aramă „Asterisc”, unde prezint „Caietele de cultură”. Iar peste alte patru zile, din nou la „Telematinal”… Mult, foarte mult şi deranjant, chiar pentru mine, nu pentru neprietenii mei. E drept că nu caut eu popularitatea. Probabil, televiziunea mă solicită din motivul că am oarece dexteritate în discuţie şi, mi-ar plăcea să cred, ceva idei la această dexteritate. Dar, oricum, trebuie să mai reducem raţia de înfăţişare poporului… Basta!

4.II. Vineri, pe la ora 4 pm, mă pregăteam să merg la vernisajul expoziţiei unui adolescent de 15 ani, fiul pictorului Ion Moraru, însă Ioan Mânăscurtă avu inspiraţia să-mi telefoneze şi să mă întrebe, dacă n-aş dori să-i facem o vizită dlui Turliuc la „Bancoop”. De ce nu? Tocmai aveam „proaspăt” apărut numărul revistei „Moldova”, pe ultima copertă cu reclama acestei bănci. După aproape 2 ani, dl Turliuc m-a recunoscut.  Stăm la taclale despre greutăţi şi animozităţi financiare. Apoi dl Turliuc face gestul de graţie: ne invită într-un separeu, unde ne serveşte cu un „Cabernet” din roada anului… 1965. Un vin de 36 de ani, poate că din cele mai vechi pe care le-am băut. (Pe alte vremuri, un „Purcari” şi un „Cotnari” cu stagiu. Primul, dintr-o sticlă… „igrasioasă”  – sedimentele, patina timpului, ce face bine vinului! – pare-se cu Liviu Damian şi Andrei Burac direct în celebrele pivniţe de la Purcari. Cel de-al doilea era din roada anului 1967.)

La despărţire, îndrăznesc să-i mai solicit dlui director o favoare: să ne permită să reluăm reclama băncii, deja în alb-negru (color costă f. mult!), în numărul din februarie. Oricum, o mie de lei pentru revistă nu se ia de oriunde. Primesc acceptul şi, deci, plec niţel-niţel înviorat.

CULTURA ÎN DEMOCRAŢIE: OPŢIUNI ŞI CONTRADICŢII

S.-E. C.- Ce înţelegeţi prin modernizarea culturii, literaturii, artelor noastre? O „estetizare” a lor în spiritul unor valori  general-româneşti şi general-europene sau adaptarea la modelul unei lumi postmoderne contradictorii, globaliza(n)te şi decentraliza(n)te?

 L.B. - Cu toate permanentele modificări, milenare, deja, de sensibilitate umană, de avansare tehnică (inclusiv în măiestrie ca tehnică de elaborare, execuţie a artei; avansare sau, uneori, conştientă „simplificare”, ducere spre uşoară… primitivizare) a civilizaţiei umane; cu toate modificările de conştiinţă şi de personalitate pe care le aduc cascadele de invenţii electronice, digitale, virtuale (cu sau fără virtuţi); cu toată îngrijorarea de posibila reificare, robotizare a omului, inclusiv a creatorului de artă, – cu toate astea şi cu altele posibile, care ni se vor revela ca mâine-poimâine, cultura, literatura, artele de oriunde au „constante” valorice care, mai mult sau mai puţin, alcătuiesc suportul lor, mai plin sau mai sumar, care şi oferă continuitatea în perpetuarea lor, ca elaborare, creaţie, dar şi ca recepţie, înţelegere, interpretare. Noţiunea de „lume postmodernă” e şi ea una… nesigură, aleatorie, ce spune ceva, dar, sunt convins, – ceva aproximativ, chiar neadecvat stării de fapt a (…naţiunii şi) lumii, ca mod de existenţă, experienţă, „pe sine” şi întru sine. Cu acelaşi succes, sau insucces, putem spune: lumea postantică, posthomeriană, postmedievală, postclasică, sau – parţial – poscomunistă. Sau pur şi simplu: lumea. Esenţele existenţiale ale acestei lumi nu se modifică din cauza cum este sau nu este ea numită/ definită. Estetizarea nu este necesară din simplul motiv că ea, da capo, ab ovo, trebuie să existe în ceea ce se vrea a fi cultură, literatură, artă în general. Faptul că unii meşteşugari neaveniţi încearcă „să expulzeze”, să zicem, metafora din poezie e o prostie crasă. Dacă privezi arta, literatura de metaforă, ca „strop de eternitate”, ele nu mai sunt nici estetică, nici demne de exegetică, ci devin doar un anumit gen de informare cu unele particularităţi ce ţin de rudimentar, care mai curând învederează lipsa de har a neavenitului în domeniu. Din păcate, astăzi, se plodesc mult (ca pe timpuri, realişti-socialiştii) cei care dau drept (strâmb!) poezie o bolboroseală stradală, nişte înşiruiri de fraze, gen reportaj prost, despre ce li s-a întâmplat, ce a fost. Nimic neobişnuit. Iar nimicul nu poate să ţină, valoric, de înaltele – obligator înaltele – criterii ale poeziei. Iar în arte… Să fim înţeleşi: cei care propun diverse instalaţii hazlii, îngrămădiri de obiecte printre care mai bagă şi câte un corp uman, vopsit, care face ceva bizar sau nu face nimic, nu au legătură cu arta. Cei care zic că poetry slang-urile, ca improvizaţii băgate în festivaluri şi concursuri, sunt poezie, încearcă să prostească lumea, să o îngunoieze, să o polueze, să reducă gradul de estetică, filosofie, înţelepciune, dacă vreţi. Să anihileze influenţa personalităţilor creatoare, impunând dominaţia găştilor pseudocreatoare, aproape colectiviste în elaborarea şi propagarea inepţiilor de tot soiul. Este uimitor, de ce găştile ţin să numească literatură, artă ceea ce împeliţează componenţii lor. Arta este artă, literatura este literatură, iar emisiile lor poluante sunt cu totul altceva, care nu au nici măcar tangenţe oricât de vagi cu estetica, arta, literatura.

Iar mondializarea, chiar cosmopolitizarea artei, culturii, literaturii sunt inerente oriunde în lume. Doar cu specificarea că, oriunde în lume, mondializarea va avea particularităţi, care ţin tocmai de constantele, specificul creaţiei şi civilizaţiei în unele ţări, la unele naţiuni. Cine poate spune că poezia japoneză, în forma ei de haiku sau tanka, nu a trezit un interes mondial chiar cu mult până la apariţia noţiunii de mondializare, atât de vehiculată azi? Parcă Homer sau Dante, Shakespeare sau Baudelaire, Goethe sau Balzac, Baudelaire sau Dostoievski, Cervantes sau Tolstoi etc., fiind, de mii, de sute de ani mereu traduşi, nu au fost… mondializaţi, până la lansarea de către canadianul McLuhan a sintagmei „sat global”? Iar ceea ce vroia dl Fukuyama să înţelegem drept „sfârşitul istoriei” nu e decât, pardon, o prostioară, iniţial bine ambalată, care i-a ademenit pe mulţi să o tot comenteze, să o… filosofeze, unii dintre aceştia, am impresia, resemnându-se deja, rămânând, cum s-ar spune, cu buza umflată.

Descentralizare este şi ea inevitabilă, precum s-a văzu, deja, cred, chiar pe exemplul literaturii române, care nu îşi mai are „buricul valoric” (dorit, declarat astfel) doar la Bucureşti, azi existând centre literare serioase la Iaşi, Cluj, Chişinău, Timişoara etc., unde apar reviste importante. Ba chiar, în România, sunt şi mai multe centre politice, aş zice, create regional, dar de influenţă naţională, cu toate ale lor – bunele, lacunele, dar şi cu baronii locali. Iar noi, transprutenii (din stânga), direct sau implicit, ne aflăm de asemenea în tendinţa de decentralizare culturală românească, dar şi paneuropeană, mondială. Să conştientizăm asta şi să acţionăm în consecinţă. Eficient.

Sud-Est cultural,

 Nr. 2, 2015

alte pagini de jurnal

PĂSTRĂNDU-ŢI LIBERTATEA DE-A ACŢIONA

Publicat 15.X.2015

16.XII.1995. Miercuri (azi e sâmbătă) făcurăm o escapadă la casa de vacanţă a lui Vas. Spinei ce se află pe malul Nistrului, lângă Oniţcani. Să sărbătorim Sfântul Andrei, stil vechi, cel care ar fi, într-un fel, patronul Ţării noastre. Echipa: Boris Mihalache (tatăl său e Andrei), Vasile Spinei, Gheorghe Revenco (directorul Tipografiei Centrale; a trăi bine cu tipografii – imperioasă necesitate a celui ce tipăreşte ziare), Lanciu, fost director la toate ale celor din jurul Casei presei, şi fotograful Potârniche, căruia, la vernisarea unei expoziţii, un bucureştean, din confuzie, îi spusese… dl Privighetoare. Zice Revenco, susţinut de Mihalache: „Dle Leo, dacă acum doi ani mi-ar fi spus cineva că vom ajunge să aducem majoritatea materialelor tipografice din România, îl consideram nebun, zău aşa. Dar iată, aducem de dincolo de Prut cerneluri şi carton, şi altele, mai ieftine. Nu mai trecem prin dezmăţul vamal al ruşilor, haholilor”.

Mihalache: „N-o să mă crezi, dar mai săptămâna trecută, ai mei, la fabrica de cerneluri, au fost încărcaţi în jumătate de oră, li s-au făcut formalităţile vamale şi – ia-o spre Chişinău”.

Eu, de, ascult şi mă bucur.

Am citit în „Contrafort” (două numere) o prelungită confesiune a lui Al. Paleologu. Mi l-am amintit din iunie, la Neptun, la conferinţa noastră, a românilor de pretutindeni. Mai acum câteva zile l-am văzut într-o emisiune TV. Concluzia: un celebru bătrân aflat în tranziţie spre posteritate.

Dintr-o antologie de îndoieli pe care le trezeşte scrierea jurnalelor. Julien Green, 18.09.1936: „Azi dimineaţă, am recitit câteva pagini din jurnal (anul 1931). Întâi m-au interesat, apoi m-au întristat. Sunt multe lucruri pe care le uitasem şi jurnalul mi le-a păstrat. Poate că era mai bine să le uit. Poate că acest registru al tuturor acţiunilor mele este potrivnic intenţiilor naturii care şterge din memoria noastră atâtea amintiri inutile sau primejdioase. O remuşcare, un obstacol”.

Deci, să avem curaj în faţa propriilor amintiri şi, implicit, a propriului nostru jurnal intim.

Mai scrie Green acolo: „Mi-am făcut deunăzi o arsură într-un loc foarte sensibil. Gândul că această arsură poate răspunde nu ştiu cărui legământ obscur pe care nici n-am îndrăznit să-l formulez m-a tulburat, mă tulbură încă”. Şi de aici încolo arsura prozatorului îmi aminteşte de tragi-comica întâmplare prin care avusese să treacă regretatul pictor A. D. (A. Burac repovesteşte deseori cazul). În atelierul său, A. fierbea ciorbă pe un reşou pus pe pervazul lat al ferestrei. Între timp, cu o duduie pasională, fierbinte, făceau dragoste pe canapeaua plasată exact (!) sub acelaşi geam. În febra amorului, D. anină cu piciorul firul ce ducea de la reşou la priza electrică, şi – Doamne fereşte! – cratiţa în clocot se răstoarnă tocmai peste cele mai sensibile locuri ale pictorului, în special peste fudulii! (Cine şi-ar putea imagina o durerea ca aia?!) Nu se ştie prin ce miracol, duduia fusese ocrotită (vede-se, de corpul amantului ce astupa ambrazura) şi fuge disperată la doctorul Andrei, povestindu-i cazul şi că D. a leşinat acolo, pe laviţă.

Dar, trecând prin multe, pielea băşicată pe fudulii şi crăcana picioarelor, se cicatrizase…

1995: ULTIMELE FILE DE JURNAL

30.XI.1995. Ieri, îl vizităm, la atelier, pe maestrul Glebus Sainciuc. Sunt cu Vasile Spinei, fiica acestuia Lenuţa, şi Grigore, şoferul. Pentru „Caietele de cultură” pe care i le-am dedicat,  maestrul ne oferă câte o pictură de a sa. Eu, refuzând un carton (portretul unei copiliţe oacheşe), mai scotocesc ce scotocesc şi îl rog pe dl Sainciuc să-mi cedeze un studiu – cap de ţărancă – din 1953-1954. În fine, se decide. Însă portretul cere o mică intervenţie de restaurare. Numai că, în atelierul friguros, neîncălzit, pictorul nu are vopsele – le-a luat acasă, unde lucrează una, alta. De fapt, la zecile de ateliere de la Dimo nr. 6 nici nu se prezintă mai mut de trei-patru pictori…

Iau totuşi crochiul, pe care, azi, l-a adus la o condiţie bună Gh. Oprea, care mi l-a şi înrămat, dându-i şi un strat subţire de lac, să întărească vopseaua ce se cam coşcoveşte de pe pânză.

(În atelierul lui Sainciuc – trei portrete noi. „Le-am făcut împreună cu Lică, feciorul”, ne explică.)

Fireşte, nu se putea ca ieri să nu asistăm şi la un microspectacol de măşti: Ego, Laima Vaicule şi Jean Mânăscurtă care, bietul, după o hemoragie internă, se află la spital. Maestrul îi dedică prezentarea măştii întru o mai neamânată însănătoşire, astfel că nu doar bănăţenii au un atare obicei ca dansuri-dedicaţii.

Mirat de plasticitatea cu care Sainciuc îşi joacă măştile, mişcând voluptuos şoldurile cântăreţelor de estradă, V. Spinei mă întreabă câţi ani are maestrul. Cam 77… Şi îmi amintesc un caz de la Herculane. În restaurantul „Dacia”, bătrânul nostru pictor contura, în pix negru, chipul unui muşteriu. La un moment dat, muzica începe să cânte un tangou. Maestrul lasă totul baltă – personaj, filă, pix – sare tinereşte de la locul său şi o ia spre o oarecare doamnă destul de tinerea, pe care o invită la dansul amintirilor sale. Ce mai! – exotic şi emoţionant-nostalgic…

Noi, cei ieşiţi din ţâst(!)emul comunist, vorbim cam mult, dar ca şi pe vremurile acelui sistem scriem puţin şi de foarte puţine ori – bine. Îndobitocirea a trecut în lungă letargie anihilatoare de voinţă, plus dezorientarea şi laşitatea. Slab-şcolarizaţii noştri scriitori pe la institute pedagogice, actorii, muzicienii, pictorii nu vor să se dea la carte, la autoinstruire şi basta. Comunismul de ieri „îi accepta” şi aşa, adică în halul acesta de sfertodocţi bicisnic informaţi în ale culturii, în ale civilizaţiei, în ale lumii artistice. Nu ştiu dacă e bine să se spună: Dumnezeu cu ei. Prin pasivitatea şi lipsa lor de interes întru avansare spirituală mi se par că ei merg contra Creatorului…

Disperata imposibilitate, amarele ne-ocazii de a putea discuta literatură, artă, critică literară în acest mediu ignar şi apter, provincial-amestecat nu că mioritic, ci de-a dreptul brutal…-oios, berbecos, turmos şi strungos. De aici şi necurmata mea dorinţă şi râvnă de a dialoga cu colegii din Ţară, la modul jurnalistic, confesional cât mai variat sub aspect tematic bio-biblio-destin(al).

O intuiţie a lui Vasile sau Vitalie, pentru că unul din ei a scris în „Contrafort” următoarele (despre revista „Limba română”, 5/1995): „Remarcăm, cu această ocazie, că, se pare, orgoliul secret al lui Leo Butnaru este să «prindă» în plasa colocvialităţii sale neobosite pe toţi scriitorii cât de cât importanţi din România, ceea ce s-ar putea să-i reuşească, având, ca basarabean, o «punte de acces» privilegiată”.

PESTE BARIERE

Astăzi a fost omagiat un Mare Poet, Boris Pasternak – în oraşul Cistai (Cistopol’) din Tatarstan i-a fost inaugurat un monument. Îl vedeţi aici. E un gest de solidarizare cu cei care au fost oprimaţi de regimul comunist. E un semn de dreptate care i se face Poetului.

Boris PASTERNAK     (1890 – 1960)

S-a născut la Moscova în familia pictorului L. Pasternak şi a pianistei R. Kaufman. În casa lor  veneau frecvent scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V. Serov. În copilărie, B. Pasternak ia lecţii de pictură, apoi, în anii 1903-1908, se pregătea serios pentru o carieră de compozitor. Studiază filosofia la Universitatea din Moscova (1909-1913), un semestru aflându-se la Universitatea din Marburg (Germania), frecventând cursurile celebrului filosof  G. Cohen. După absolvirea universităţii se dedică activităţii literare. Începuturile poetice i se orientează spre simbolism, însă în 1914 intră în grupul futurist „Centrifuga”. Sinteza simbolist-avangardistă se remarcă în primele-i două cărţi – „Gemene în nori” (1913) şi „Deasupra barierelor” (1917). Personalizarea sa „canonică” este evidentă în a treia carte, „Sora mea – viaţa” (1922), care ar reprezenta, parcă, un jurnal din vara anului 1917, vară dintre două revoluţii şi, se poate spune, două Rusii. Însuşi autorul definise un atare discurs poetico-filosofic drept „intimizarea istoriei”. De aici încolo B. Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse, influenţa sa remarcându-se în creaţia mai tinerilor confraţi P. Antokolski, N. Zaboloţki, N. Tihonov, A. Tarkovski şi K. Simonov. La rându-i, cel mai apropiat dintre poeţii contemporani considera a-i fi V. Maiakovski (din prima perioadă de creaţie, fireşte).

În concepţia  lui Boris Pasternak, futurismul înseamnă acţiune novatoare în domeniile obişnuitelor manifestări ale vieţii sub semnul eternităţii. În articolul programatic „Pocalul negru”, poetul îşi formula crezul (de etapă) astfel: „Deci, permiteţi-i impresionismului în miezul metaforei futurismului să fie un impresionism etern. Transformarea vremelnicului în veşnic prin intermediul clipei limitative – anume acesta e adevăratul sens al abreviaţiei futuriste”.

În 1927 Pasternak părăseşte LEF-ul (Frontul de Stânga al Artei), orientându-se în albia unui neo-clasicism de o distinctă individualitate, în cazul său echivalentă, incontestabil, cu originalitatea. Între anii 1946-1955 scrie una din principalele sale cărţi, romanul „Doctorul Jivago”, în care sunt abordate eternele ecuaţii viaţă-moarte, întemeierea existenţei umane pe/ în cultură şi istorie, rolul artei şi naturii întru depăşirea dezarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul, revoluţiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărând, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanşează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar şi un dosar ce stipula „trădarea de patrie”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în „Declaraţia TASS” (2.11.1958) – ca în timp de război, nu? – se spunea că: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială şi poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic „Doctorul Jivago”, organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică şi să încerce personal toate „minunăţiile raiului capitalist”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljeniţân.) Diploma şi medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.

Boris Pasternak este şi unul din redutabilii traducători din opera lui Shakespeare, Goethe, Verlaine, din poezia gruzină.

 La întrebarea dintr-o anchetă literară despre eroii preferaţi din viaţă, din istorie, Eugen Ionescu a răspuns: Pasternak, Socrate.  

ZAIAFETURI

Beau amarul cerului autumnal şi-al tuberozelor,

Şi-n ele este jetul fierbinte al trădărilor tale.

Beau amarul serilor, nopţilor, gloatelor, strofelor

Hohotitoare de plâns – îl beau din negre pocale.

Proscrişi ai meseriei, trezii nu suportăm. Amarnic,

Hălcilor mari, garantate război în veci le-am declarat.

Alarmantul vânt al nopţii – al toasturilor paharnic,

Cărora, probabil, nicicând a se împlini nu li-i dat.

Ereditate, moarte – comeseni la trapeze-n exces.

În zorii tihniţi copacilor le pâlpâie crestele –

În torba cu pesmeţi –  şoarece ce umblă-i un anapest

Şi Cenuşăreasa, grăbită, îşi schimbă veşmintele.

Podeaua-i măturată, pe masă – nici fărâmitură,

Precum un sărut de copil, versul respiră liniştit;

Cenuşăreasa fuge-n zile faste cu vreo trăsură,

E dat şi ultimul ban – pentru noi doi fiind plătit.

GARA

Gara, rezistentă, ignifugă ladă 

A plecărilor, întâlnirilor mele,

Prieten încercat şi sfetnic devotat,

A începe – ce de-a merite rebele.

Se-ntâmpla, viaţa-mi toată depindea

De fularul-ştreang, până să pornească

Trenul şi-a harpiei botniţa pufăia

Aburi surii, ochii să ne bulucească.

Se-ntâmpla, abia de mă aşez alături

Şi – s-a zis. Mă topesc, viaţa-i fără-nţeles.

Adio, căci e timpul, bucuria mea!

Conductore, acum chiar o să sar din mers!

Se-ntâmpla, se crăpa apusu-n manevre

De intemperii, traverse, străin peron,

Şi cu gheare de fulgi prinde a te-nşfăca –

Să nu nimereşti cumva sub greul tampon.

Şi-amuţeşte al repetărilor fluier,

Altu-i preia ţipătul în depărtare,

Şi trenul viscoleşte dens pe peroane

Cu o surdă şi cocoşată ninsoare.

Iată amurgul nu mai are răbdare,

Şi iată-n urma fumegărilor grele

O rup din loc şi câmpii şi vijelie, –

O, dacă aş fi fost şi eu printre ele!

1913, 1928

Traducere: Leo BUTNARU

DIN POEZIA AVANGARDEI RUSE

Boris LAPIN  (1905 – 1941)

E un nume ce ţine de istoria expresionismului rus, fiind fondatorul Asociaţiei „Parnasul moscovit” (1922)  ce a fuzionat cu grupul lui Ippollit Sokolov, afin ca poziţionare în contextul „dezordonat” al avangardismului, ce s-a manifestat în perioada anilor 1919-1922, când, în tragice rocade de răzmeriţe şi războaie, se prăbuşea ordinea socială obişnuită, se depreciau brusc valorile tradiţionale şi se stingeau fulguraţiile iluziilor pozitiviste. Astfel că şi versurile lui B. Lapin învederează tocmai trăsăturile specifice expresionismului: descătuşarea conştiinţei individuale, antiestetismul, impulsiunile instinctuale, patosul utopic şi grotescul, interesul faţă de formele primare ale artei, fiziologismul, erotismul ş.a.

Până a fonda „Parnasul moscovit”, în 1920 Boris Lapin aderă la grupul expresionist al lui Ippollit Sokolov, alături de Boris Zemkov, Serghei Spasski şi Evgheni Gabrilovici. Exaltatul I. Sokolov declara: „Expresionismul, mama dracului, prin importanţa lui istorică va însemna deloc mai puţin, decât simbolismul sau futurismul”. Însă împreună cu Spasski şi Gabrilovici, în cadrul respectivei mişcări Lapin reprezenta ca şi cum „dominanta centrifugistă”, în tandem cu Sokolov antologând volumul cel mai interesant, „Expresioniştii” (1921). La acea vreme, B. Lapin nu avea decât 15 ani, versurile sale remarcându-se printr-o bogată cromatică intonaţională şi energie de, să zicem, clavir bine temperat.

Între timp, poetul devine student la Cursurile superioare de literatură „V. Briusov”, iar în 1921 – membru al Asociaţiei „Centrifuga tinerilor”, curând organizându-şi – precum menţionam – propriul grup „Parnasul moscovit” cu editura omonimă la care, peste un an, apare volumul său şi al lui Gabrilovici „Fulgerătorul” (Molnianin). În prefaţă, Lapin scria: „Vocea liricii se revarsă doar de pe acele culmi, pe care strălucesc cuceritoarele şi netrecătoarele nume ale uncheşilor noştri: Aseev, Aksionov, Bocher, Bobrov, Ehrenstein, Pasternak şi Hlebnikov, cu care astăzi aproape se şi epuizează luminosul expresionism universal”. A se reţine că Becher şi Ehrenstein sunt reprezentanţi ai expresionismului german, venerat şi de Sokolov. Concomitent, Lapin traduce din versurile „marelui poet al expresionismului timpuriu” Alfred Lihtenstein, din cele ale lui Georg Heim şi Jan van Goddis.

A intrat în polemici acute cu cei care vroiau să transforme futurismul într-un fel de fracţiune a partidului bolşevic, într-un „comunismo-futurism”.

A mai publicat „A 1922-a carte de versuri” (1923), fiind considerat autorul care a încheiat mişcarea interioară a expresionismului rus (poate că doar a celui moscovit), chiar dacă prietenul său I. Sokolov susţinea că expresionismul e pretutindeni: „...în gândire, artă, tehnică, existenţa cotidiană, alură, în maniera de a vorbi, în modul de a-ţi tăia unghiile”. În 1923, falanga expresionistă se dispersează.

PALMIRA

Vânt. Aerul miroase a măline.

În lăzi sunt potrivite funduri grosolane,

Fiece snop peste argila uscată

Îşi ascunde buzele în rozele palme.

Fiece snop e alb drăcuşor de tapete,

Vorbirea lui – săracă, peste grumaz aruncată

Şi-un stilet scurt ce trage, suge arama

Din cartuşiera timid desenată.

Secara-aromată, boboasă, ca praful de tun

Cu greblă putredă de pe acoperişuri n-o vor da jos

Santinelele lipăind prin noroi ca-n sirop

În jurul tupilatului turn de pază, nervos.

Liza, cosiţele tale, Liza, dimineaţă a le vedea,

La-ntâmpinare toamnei şi florilor de nu-mă-uita,

Toamna ce pâlpâie-n rug-de-zmeură

Ca un foc pe butoaie şi pe un fel de ciubere, ceva.

Doamne al turturelelor ce gurluie în rămuriş,

Doamne al iepurilor ronţăitori de varză,

Ieşi din căsoaiele de prost gust,

Vino sus şi din soare nu ne înţepa cu raza piezişă.

Curând vine moartea. În ceaţa-n vrejuri de hamei

Ea va detuna, ca şampania din sticle destupate.

Aici heleşteiele cu ştimele lor durdulii

Se întorc cu ceafa, cu vineţiile spate.

 (1920)

*        *       *

Cu răul tău, puhavă iarnă,

Curând o să mă scoţi din minţi,

Zilele-nfloresc cu, iată,

Pasiunea-buze-mari

A palmei, vai! cam degerate.

Şi ce-ar fi de făcut cu ele,

Zilele-ţi prea înrăite? –

Să le sfâşiem-cordele,

Cu botul cald să le-apăsăm?

Stele-n geamul C.P.M.*,

Noapte, o răceală tandră;

Mâna oarecui, jilavă,

Subarboretul bate arşice.

Noapte. Răvăşiţi nămeţi.

Deşteaptă, plată, fruntea moartă

De sub sticlă se hlizea

La bocitorii păguboşi.

Muză, grabnic te ascunde!

Ca între degetele-n tremur

Pana – tu să zbori în lume;

Ca pana în acces dement,

Versule, te rotunjeşte

Caşcavalului asemeni.

Catrafusele îţi ia,

Scumpul meu idol geros.

______ 

*C.P.M. (în original: M.P.K.) – probabil: Comitetul de Partid din Moscova.