– Întrebarea „Apostrof”-ului
(dar şi apostroful întrebării, probabil) m-a(u) găsit la Bacău. Am venit de la Iaşi, unde avusesem deja un
prolog al acestui răspuns, să zic aşa, cu un grup de colegi participând la
acţiunile din cadrul programului „Scriitori în şcoli” (binevenit şi bine
gândit), întâlnindu-ne cu elevi şi profesori din licee, cu publicul
telespectator. Spun asta, pentru a se înţelege că mai multă lume, în special
tinerii, au nevoie de literatură. Să sperăm şi să credem asta. Dar, să şi…
verificăm, tocmai prin legăturile directe cu publicul, cu eventualii cititori.
Iar aici, la Bacău, privind prin geamul
hotelului „Decebal”, peste drum văd celebra statuie a lui George Bacovia (ce inspirat
fusese sculptorul Constantin Popovici!). Cam la cincizeci de paşi de Bacovia,
pe strada Luminii, vizavi de primăria oraşului, se află monumentul maiestuos al
altui genius loci, Vasile Alecsandri.
Aşadar, până a trece la răspunsul
propriu-zis, să ne întrebăm ce ar însemna Bacăul fără Alecsandri şi Bacovia.
Bineînţeles, s-ar şti ceva despre acest oraş, însă lucruri mai puţin
definitorii pentru el. Fără aceşti înaintaşi care au servit pe cinste scrisul
românesc, Bacăul nu ar avea aura de măreţie şi de lumină spirituală care-l face
vizibil în istoria şi cultura noastră.
Apoi, fără moştenirea pe
care ne-au lăsat-o Alecsandri şi Bacovia, lucrurile nu ar merge exact cum ne-am
dori în teritoriul vieţii literare româneşti, – ca să revin la o formulă din
întrebarea ce pare a fi pusă de un visător. Întrebare ce predispune la vise.
(Cine ştie?... – Poate că vis din vis se face realitate…)
Eu unul visez la timpurile,
când va fi posibil să se... re-întâmple unele lucruri, unele stări de fapt şi
de faptă, pe care le-a cunoscut Uniunea Scriitorilor. Să amintesc câteva din
ele.
Un sediu, la vedere, al
instituţiei noastre, precum îl meritată nu doar breasla scriitoricească, ci
prestigiul culturii romane în general, însăşi România.
Situaţia financiară relativ
bună, pe alocuri foarte bună, de acum câţiva ani a USR.
Excelentul festival internaţional
„Zile şi Nopţi de Literatură” de la
Neptun, care avea participaţi şi premianţi de prestigiu
internaţional.
Va fi rezolvată problema
timbrului literar, ceea ce ar contribui în mare parte la ameliorarea situaţiei
profesionale a scriitorilor, la evoluţia şi manifestarea plenară a literaturii.
Se va optimiza funcţionarea
(astăzi ca şi inexistentă, sau anemică şi ineficientă) a circuitului: carte
(scriitor) – editură – bibliotecă. Şi nu doar pe o parte sau cealaltă a
Prutului, ci într-un mod integrat, pentru ca ediţiile celor mai buni scriitori români să ajungă în circuitul
bibliofil panromânesc, de la
Dunăre la Nistru.
Juriile USR
nu vor avea, aproape exclusiv, calitatea de a premia traduceri venite doar pe
filieră engleză, cum se întâmplă ani la rând deja, ci şi traduceri realizate
din alte limbi. E drept, pentru aşa ceva trebuie cunoscuţi şi mari scriitori
care au scris sau scriu în respectivele – alte – limbi…
Să mai visăm. De obicei, visurile sunt nişte filmuleţe scurte, nu scenarii
după „Iliada” şi „Odiseea”. Ar fi bine ca poporul român să conştientizeze că în
existenţa, destinul, istoria, prezentul său există mult mai mult decât se ştie
din contribuţia scriitorilor din toate timpurile. Iar scriitorii din secolul
XXI contribuie şi ei pentru ca el, iubitul nostru popor, să arate ceva mai săltat
în oglinda spiritualităţii lumii.
Iar poporul… dă şi cititorul
bun, foarte bun (unul ideal probabil nu există), care ştie „să includă”
literatura/ lectura în propria viaţă, modelând-o în conformitate cu idealuri
mai speciale decât cele ale omului necititor. Prin urmare, ar fi bine ca mâine
numărul cititorilor să crească, nu? În acelaşi context, de ce nu am visa şi la
(re)înmulţirea librăriilor? Pentru că, se pare, pe timp ce trece, ele sunt tot
mai puţine, iar din unele localităţi, chiar cu statut urban, pur şi simplu ele
au dispărut fără urmă.
Când majoritatea administraţiilor
judeţene (toate ar fi imposibil, pentru că trebuie să existe şi oi negru, plus
că nu se află pădure fără secături... pardon, uscături) vor înţelege, precum o
fac, exemplar, cele din Iaşi, Alba Iulia, Cluj, că scriitorii sunt, într-un fel,
porta-vocea a ceea ce poate spune spiritul, cultura, alfabetul, literatura etc.
în spaţiile respectivelor meleaguri care, sigur, prin secole, au ridicat mari
figuri ale literaturii, istoriei, unităţii româneşti, iar scriitorii contemporani, la rândul lor, sporesc
onoarea pe care o merită locurile din care s-au ridicat, în care creează. Mulţi,
puţini, foarte talentaţi sau doar talentaţi, scriitorii timpurilor noastre pregătesc,
implicit, apariţia pe lume a viitoarelor genii ale naţiunii, nu exclusiv în literatura,
ci în toate domeniile de existenţă şi afirmare umană. Scriitorul, profesorul, învăţătorul, bibliotecarii sunt
educatorii din grădiniţa la care, poate ca în grupa mica, se afla deja viitorul
geniu, care va face cinste României. Iar un atare răspuns ar fi indicat să nu-l
citim în cheie patetică, ci cu luciditate, asumat, precum ne îndeamnă
experienţa existenţială a unei naţiuni, care se tot caută prin neguri de vremi şi
pe unde se găsesc, înainte de toate, scriitorii care, demult, se numeau cronicari.
Un răspuns
pe atât de visător, pe atât de, uşor, patetic, mai ales spre final, unde
speranţa, dar şi nedumerirea cresc în intensitate, nu poate să nu conţină şi el
o întrebare, poate că retorică: Pe când vedem noi un nou sediu pentru Muzeul
Literaturii Române, acum, acesta, camuflat prin tranşeele nepăsării şi
anonimatului metropolitan bucureştean? Încât nu poţi să nu constaţi că nu doar
viitorul, ci şi trecutul scrisului românesc este oarecum incert…
P.S. Aşadar, răspund
din Bacău, unde sunt la
Zilele Centrului de Cultură „George Apostu”, oraş în care,
pentru prima oară, timp de un sfert de secol, nu-l întâlnesc pe minunatul om şi poet Sergiu Adam, un priceput
şi generos animator al vieţii literare panromâneşti, pe care, din an în an, a
jalonat-o şi cu Zilele Revistei „Ateneu”. Aici, la Bacău, pentru prima oară l-am întâlnit pe Laurenţiu
Ulici, şi el naiv incorigibil care nu înceta să creadă în beneficul efect al
literaturii în viaţa unui popor, rămânând mereu un animator-protagonsit de
evenimente ce întruneau scriitorii, cititorii, bibliotecarii, editorii,
revistele.
P.P.S. Ce poate face
o simplă întrebare... visătoare! Pur şi simplu, te trezeşte din visare! Deci,
este important ca, în literatura romană, cineva să aibă mintea de a pune
întrebări adecvate.
