POEME DIN AVANGARDA RUSĂ

*      *     *

Eu pricep: umerii temerar se culcă

în valuri, se lasă ca-n cearşafuri

iar faţa dumitale cretoasă

arde, risipindu-se stele din ceruri.

Marea vă ţine ca pe palme

luându-vă de pe nisipul fierbinte

şi se pare, iată, a se îneca

al tâmplei aurii contur cuminte...

Atunci buzele parcă s-ar sfâşia

de piperată şi rece-njurătură

şi marea ar începe să scadă

dând îndărăt ca fiara retrasă-n ură.

Şi prinde a trage cu ochiul pieziş spre cer

cu gândul de-a fi ajutată de un al treilea

dar eu voi arunca plesnita conştiinţă

cât mai departe, avântat, pe urma sa.

În faţă le voi scuipa fără de frică

ofrandă tainică şi dar stereotip

pentru că subţirea dumitale cămaşă

a rămas stingheră pe-ncinsul nisip.

(1915)

ANUNŢ

Eu aş interzice „Vânzarea de ovăz şi fân”...

Nu vă pare că asta miroase-a ucidere de Tată şi Fiu?

Iar dacă inima fi-va surdă la neliniştea străzilor

vuiete, sparge-mi tâmpla, taie-mi urechea, lobu-i molâu.

Literele sar, ţopăie ca ploşniţele

întreaga foiţă albă împresurând-o, măşcate.

Mintea obişnuită cu atare privelişte

a mai atras, magnetic, din fărâmituri uscate.

Ciudat de primitoare casă pentru vânt

sau hanul, hotelul acestei primăveri; fireşte  –

iată ce ar trebui să răsară cu dărnicie

prin pieţele ţării crescute ca tot ce creşte.

(1915)

ALERGĂRI

 

Viaţa se desfrunzeşte din pachete

de ruble; în lumina tomnatică-a cerului

ca un prapur peste alergări, peste curse de cai

norul înalbăstreşte răsufletul vântului...

Parcă de Dumnezeu mi-ar fi fost toate date?

Asta e, gonindu-l în secunde-aiurite,

el a îngunoiat văzduhul din jur

cu felurite cadouri şi premii trăsnite!

Dânsul viaţa-ntreagă mi-o devoră –

drept dar oferindu-mi-o pe cea cu boiul înalt

care, ca bătaia de clopot la-nceput de cursă,

cu el dimpreună mă goneşte la start.

Pe toţi, în vagon, cu vagonul îi voi întrece,

mă rup sub acoperiş să mă ascund,

duduitul goanei nebune, chiar

de-mi astup strâns urechile – foarte clar îl aud.

Îl aud ca prin difuzor,

spinarea arcuindu-mi abrupt, în şa, sus,

când rubla o strâng în pumn

sinucigaşii lui Brutus.

(1916)

*     *     *

Râdeţi

De discuţia despre moarte

Fie ca viaţa să nu treacă precum vreau eu

Sub tâmpul lătrat al tunurilor

Şi ochii cerului umplându-i cu lături

Va prinde-a ploua din burtă de broaşte.

Eu ştiu cât de zgârcit, o,

V-aţi aruncat spre ţara aceasta

Unde timpul e ucis ca o becaţă

Iar zilele-s tot mai straşnice şi mai stranii;

Şi aceste versuri au devenit un teanc de foi volante

Pe care nimeni nu va cuteza să le citească

Unde roşie umezeala se lasă pe nori

„Oksana viaţă şi Oksana – moarte!”

Buzele cărei din ele sunt noi şi-ale cărei mâini nu sunt Tu

Cozile cărei sunt mai late decât Neva

Cum roua căzu din cer până la ierburi

Şi-ale vântului noi oştiri: –

Gloata nefastelor zile

E într-o cercetare în inter-lumi

Unde stă pe-o parte boneta albastră

Şi această rouă blondă

Şi această furtună botezată –

Eu fi-voi primul care stelelor le-oi duce.

(1916)

O MAGNOLIE PENTRU GHEORGHE VODĂ

Astăzi e ziua de naştere a poetului şi cineastului Gheorghe Vodă. Ar fi împlinit 81 de ani. Dar... nemilostivă-i legea firii... Un moment surprinzător: fără să planificat în mod anume, azi, în "Ziarul de Gardă", a apărut fragmentul de jurnal, în care e vorba de o magnolie, pe care, în primăvara anului 1996, o domană i-o trimitea din Galaţi lui Nenea Gicu.

22.IV.1996

Mai deunăzi, îl întâlnesc pe Nicolae Sulac. Apare şi Anatol Latâşev, şi el interpret de muzică folclorică, povestind următoarele: Nic. Sulac se întâmplase a fi în depozitul de articole bisericeşti al Mitropoliei Basarabiei. Se interesează de una, de alta, apoi ia între degete o pânză rară, întrebând de amfitrion ce e. „E giulgiul cu care se acoperă mortul”, explică acesta. Sulac: „Doamne fereşte, pe vremea asta o învelitoare atât de subţire? Ce frig trebuie să-i fie!”.

În clipele de ultrasensibilitate (să-i zic aşa), ca cea din  noaptea Învierii la catedrala gălăţeană, concentrare de la sine – în sine; trăire intensă, aproape suprafirească, a senzaţiei a ceea ce, chiar acum, aici şi astfel, se mulează în memoria fiinţării mele, începând deci să devină prezenţă în mine, în structura fiinţării mele.

Pe 15 aprilie, când să pornim de la Galaţi spre Chişinău, secretara Centrului de Folclor ne dă pentru Gheorghe Vodă o… floare de magnolie. A ţinut ramul în condiţii speciale, de cameră, să înflorească, deoarece în această primăvară târzie, afară, magnoliile mai hibernează încă. Domnişoara a fost surprinsă de amintirile noastre despre Vodă la prima noastră descălecare la Galaţi, de reacţia lui când, la Casa Artelor, Sterian ne oferise câte un ram cu flori de magnolii. De aici, de acolo şi gestul pentru nenicu…

10.V.1996

Ieri, 9 mai, mergem la Iaşi, să-l omagiem pe profesorul Constantin Ciopraga, ajuns bine şi viguros la 80 de ani. Pretutindeni, Iaşul – întreţesut de oameni ai ordinii. Vine în vizită preşedintele Iliescu. La Palatul Culturii – control minuţios. Când am fost, anul trecut, în septembrie, la Cotroceni, precauţia nu era atât de drastică. De, provincia plusează zel în toate; oboseşte şi aţâţă cu surplusul.

În fine, la ora 12 începe ceremonia. Fiind trecut în program, al 10-lea, vorbesc şi eu.

Mai apoi, lansare de carte a preşedintelui Iliescu. Foarte vag şi evaziv, prezintă Ioan Holban. Vorbeşte un tânăr american, Treptow, ce-şi face doctorantura la Iaşi. Are o română bună. Eu – mai mult impresionat de expoziţia de lucrări celebre ale lui Toniza.

La lansarea cărţii sale, Iliescu a vorbit cam mult, povestind ce crede, ce ştie, combătându-i pe adversari. Acordarea autografelor de asemenea a durat mult. Foarte numeroşi cei dornici de a procura cele două volume prezidenţiale pe care – cine nu pricepe? – nu le vor deschide mai departe de foaia de gardă pe care e autograful.

Mânem la familia Fluturel, la Mogoşeşti. A doua zi dimineaţa, pe la ora şapte jumătate, intrăm în câteva clase de la şcoala din localitate. Lecţiile încep la 8, însă sunt elevi matinali, cărora le las exemplare ale revistei „Moldova” şi cu care schimb câteva gânduri. Într-o clasă întâi, 5-6 gâgâlici, cărora le spun vreo două poezioare pentru copii. Ah, să le fi văzut feţişoarele: ce emoţii, ce luminozitate de bucurie! O fetiţă zău că tremura ca o trestioară. Nu că era vorba de mine, ci efectul venea de la anunţul pedagogului: Aveţi în faţă un poet… A fost cea mai matinală întâlnire a mea cu cititorii/ ascultătorii.

Spre Chişinău, îl luăm în maşină pe ginerele lui M. Sanduleac. Merge la înmormântarea bunicii, la Manta/ Cahul. Bătrâna aruncase benzină sau motorină în cuptoraşul de gătit, flacăra reveni bumerang, o cuprinse, stingându-i viaţa…

25.V.1996

Cam demultişor (relativ) n-am scris în jurnal şi poate că mai amânam revenirea, dacă, iată, nu s-ar fi întâmplat ca astăzi, în zi de sâmbătă, să nu citesc, în „Dicţionarul înţelepciunii” (de Simenschy) maxima sau poate doar o pretinsă maximă despre sâmbătă: „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă” (Marcu, 2-27). Sensul nu mi-e limpede complet, dar presupun că el i-ar fi călăuzit pe primii sectanţi care au început a venera excesiv ziua de sâmbătă.

1.VI.1996

Acum o săptămână, am editat nr. 3-4 al revistei „Moldova”. Satisfacţii parţiale, datorii care trebuie lichidate.

Sigur că este lăudabil efortul de a întreţine în bibliotecile chişinăuiene un climat cultural continuu, însă păcatul ce se remarcă este cel vechi în mediul prutonistrean: amatorism, improvizaţie, adică lipsă de standard românesc şi european. Apoi, uneori aceste acţiuni sunt (doar uneori, zic) simple pretenţii de a se mai divaga oralităţi la un pahar de vorbă sau chiar de a se chefui.

Una din marile lacune: personalul bibliotecilor are un nivel de cultură foarte aproximativ, dar nici nu se cultivă. Se creează impresia că cel mai puţin citesc bibliotecarele (la noi, nu prea se întâlneşte elementul masculin de bibliotecar). Altele – doar titlul şi numele de pe coperte le buchisesc. Dar revirimentul nu se prea vede.

În zilele în care mă pregătesc în vederea unei călătorii în Austria şi Ungaria, primesc şi invitaţie pentru insula Rodhos (septembrie). Oricum, mi se întâmplă şi lucruri plăcute. Evident, cu diverse cheltuieli, inclusiv cele – ne-pecuniare.

Aşadar, am călătorit şi mai am a călători, în lungile drumuri încercând dorinţa de a mă cuibări în spaţii cu cărţi, în biblioteci.

2.VI.1996

Dacă ar avea curaj să fie oneşti cu ei înşişi, majoritatea scriitorilor ar cădea de acord cu Ion Vinea care declara că, de fapt, „literatura (îl) persecută” şi că îi este „iremediabil antipatică”. E drept, acest sentiment „antiliterar” nu se înscrie într-o permanenţă: el ţi se revelează doar uneori, în special (şi) atunci când nu dispui de atâta timp, cât ai dori să-l dedici tocmai ei, literaturii, timp pe care ţi-l fură lupta pentru existenţă, cotidianul, nelămuririle în destin etc. sau un colectiv foarte aproximativ profesionalizat. 

CONTRASTELE CA NECESITATE (două opinii)

*         *        *

Pentru Leo Butnaru contrastele sunt cu adevărat necesare, ele declanşând acţiunea poeziei sale, care uimeşte prin imprevizibilitate şi deducţii metaforice surprinzătoare. Însă cine e protagonistul, poetul sau filosoful, cel care pune mereu întrebări, urmate sau nu de răspunsuri? În toate, e prezentă dualitatea confirmării sau respingerii ideii, născute undeva în subconştient în urma contactelor cu obiectele sau fenomenele, sau apărute drept rezultat al scrutării în sine însuşi ca într-o lume de cugetări şi fantezii.

Totul se roteşte în jurul unor constante neordonate rigid, ci aflându-se în permanentă alternanţă unele cu celelalte: spaţiul, timpul, trupul, sufletul, începutul, sfârşitul, sfârşitul ca început, cerul, pământul, Universul şi Dumnezeu, în fine – Poezia.

Natalia Lihtenfeld (Moscova),

Deti Ra, Nr. 9, 2015

                                    *      *      *

Volumul de poeme „Contrastele ca necesitate” conţine multe texte eclatante, dens-metaforice. Printre ele şi acesta:

viaţa şi frumuseţea ca incest.

Plurisemantismul frazei/ formulării uimeşte plăcut, cerându-i cititorului să revină şi să cerceteze încă o dată textul.

Asociativitatea paradoxală e una din calităţile forte ale liricului Leo Butnaru, ea se manifestă pregnant în multe pagini. Spre exemplu:

După nebuna seară de dragoste – tu

cu gura însângerată

de parcă ai fi sărutat cactuşi…

            La drept vorbind, tabloul e destul de dur. Însă metafora pasiunii e una superbă, deloc în spiritul modelelor poetice ruseşti. Se simte aici fermentul european.

           O altă particularitate a poeticii lui Leo Butnaru este atenţia deosebită acordată detaliilor. Spre exemplu, cum este recunoscut îngerul care, pe la spate, îţi acoperă ochii cu palmele?

Palmele îţi miros a nori.

Vladimir Korkunov (Moscova),

Literaturnîe isvestia, 2015/ Nr. 7

CU GENUNCHII PE ZARURI

Cu un apetit aparte în a scrie literatură, într-o constanţă creatoare remarcabilă, cu o vervă debordantă, Leo Butnaru este prezent, număr de număr, în diverse reviste literare şi culturale din ţară, fie cu poezii proprii, fie cu traduceri (mai ales din avangardiştii ruşi), fie cu eseuri pe teme de actualitate sau cu o memorialistică elevată, probând în totul faptul că integrarea literaturii (culturii) româneşti de peste Prut în spaţiul generos al literaturii (culturii) naţionale este o realitate de netăgăduit. Personalitatea sa se dovedeşte a fi una distinctă iar poezia pe care o scrie are o rezonanţă aparte în ambianţa poetică actuală, nu doar la noi (Din nefericire revistele şi cărţile editate la Chişinău sau în alte parţiale Republicii Moldova se difuzează greu în România, dacă nu cumva ele lipsesc aici, vorba lui Caragiale, cu desăvârşire). Cu un masiv volum de poezii, Cu genunchii pe zaruri (Editura TracusArte, Bucureşti, 2014), 

ce include, într-o construcţie antologică, trei volume cu profiluri tematice  asemănătoare şi elaborate cam în acelaşi timp: Cot la cot, Seminţe de rodii şi Întins de mână, domnia sa se impune ca un poet al metaforei, prin excelenţă („metaforele presupun dezacordul cu realitatea/ spunând lucrurilor pe /alte/ nume” – Negarea negaţiei), translând în vers un întreg univers al trăirilor afective, ideatice sau polemice, în care îşi împlineşte efectiv viaţa de zi cu zi („Uneori/ cad/ pe gânduri/ alteori mi se întâmplă să/ cad/ pe sentimente/ cu gândul la ceea ce uneori e mai mult/ alteori mai puţin decât o idee – sentimentul” – Ceea ce e mai mult). Acest lucru vrea să-l şi evidenţieze faptul că îşi notează cu rigurozitate data scrierii fiecărui poem în parte, începând din 2011 şi până în 2014, ca într-un soi de jurnal liric, fără abatere. E, în general, o poezie ce transfigurează metaforic orice element al realităţii contemplate, supus interpretării. Ca un alt rege Midas (Mitologia antichităţii şi înţelepţii acesteia sunt repere pe care adesea le evocă), pe orice pune mână, înţelegând prin aceasta că orice idee izvorâtă din contemplarea universului, se transformă în imagine poetică:„…cerul senin să-l priveşti când eşti înlăcrimat/ de evlavie/ sau de bucurie – peste retină/ lacrimile tale ca lupa ce măreşte puternic/ încât/ prin ele ai putea distinge chip de înger/ sau poate chiar/ din mare noroc/ a-i putea să-l vezi pe Dumnezeu” (Prin lacrimi). Trimiterile la un soi de transcendent palpabil constituie un segment poetic important în această creaţie nu neapărat religioasă cât pătrunsă de o conştiinţă a fiinţării într-un univers al cenzurii divine:„Printre nori/ abia-abia/ chipul lui Dumnezeu se arăta/ şi zicea:«Ghici ghicitoarea mea».// Dar ştii,/ sigur că ştii, Doamne – chiar asta facem/ de când lumea…” (Abia-abia).

Concentrate aidoma unor aforisme, scurtele sale poeme au alura unor panseuri, a unor meditaţii privind, în regim de exprimare paradoxală, însuşi sensul existenţialităţii eterne:„Dacă moartea ar muri/ nimeni nu s-ar mai isprăvi…// însă veştile sunt proaste/ şi i-aţi gândul de la veşnicie: moartea şi în ceruri/ este vie…” (Veşti proaste).

E subsumat mereu în discursul liric o înclinaţie ludică, poetul mizând mult pe tehnică ingenioasă a paradoxurilor, a contrastelor antinomice prin care dă sens de profunzime însuşi destinului, angajamentului existenţial:„Călătorim cu maşini diferite/ urcăm în trenuri diferite ce merg spre acelaşi punct/ însă la ore decalate/ eu/ şi/ alter ego al meu/ luăm fiecare alt avion la zboruri diferite/ ca să ajungem în acelaşi loc/ unde să ne reunificăm:// bineînţeles/ facem asta din mare precauţie:/ de moare cumva unul în accident/ măcar celălalt să rămână în viaţă” (Cu alter ego în avioane diferite).Toate poeziile lui Leo Butnaru sunt construite în jurul unor nuclee anecdotice, ele însele fiind metafore ale realităţii ridicate astfel la rang de parabolă  existenţială, uneori proiectată într-un halou fantast:„Se făcea că telefonam din vis de nesfârşită noapte;/ telefonam în atât de îndepărtata – chiar de era pe tivul,/ pe faţa pernei – realitate./ De zeci, de sute, de mii de ori încercam/ să răzbat ca dintr-un neliniştitor/ şi adânc abataj,/ de la un moment încolo cuprins de teamă la gândul:/«Dacă nu-mi mai e dat să mă-ntorc?/ Dacă sunt într-un vis fără soroc?»/ – mă întrebam/ tot mai părăsit de curaj,/ însă de fiecare dată, a întâia oară nu auzeam/ decât ucigător de indiferentul ipsofon – încercaţi să discutaţi?/ – care-mi răspundea neabătut:«După al treilea semnal/ lasă-ţi ţie însuţi un mesaj…”// Ţie însuţi…” (Ţie însuţi). Alteori se ambalează într-un soi de evocări narativitate cu poanta la urmă, ce divulgă, insinuat,umorul de rafinament intelectual care se dovedeşte a-i marca, de altfel, stilul poetic:„Michel Petruccini a fost un pianist foarte mic de statură./ Aşa, trup cam a zecea parte din volumul pe care-l are un/ pian./ Virtuos cât şapte, el, italo-francez-american./ Încolo – o ştiţi prea bine: jazman de geniu./ Succes cu carul./ Adorat./ Mort de tânăr.// În 2009 i-am văzut mormântul. Şi am presupus –/ cât de mic era el,/ geniul, a încăput sub capacul pianului/ ca sub capac de sicriu – mare/ aproape cât o aripă de aeroplan. Chiar aşa/ sub capacul negru-eben/ cu trupul scund întins pe strune întinse/ în cimitirul Pèrre-Lachaise/ Petruccini a fost îngropat cu tot cu pian” (Petruccini la Pèrre-Lachaise).

Leo Butnaru e un atent observator a tot ce-l înconjoară, din fiecare detaliu al acestei realităţi materiale sau spirituale ştiind să extragă un sens esenţial de manifestare în existenţialitate pe care îl preria în alchimia din laboratorul său poetic. Scrutând lumea din preajmă el sondează deopotrivă propriul sine, uneori comentând liric o idee alteori abordând-o mai persiflant, mai critic. De aici şi filonul polemic al versurilor sale. Uneori mai dur, mai direct, alteori mai voalat, mai insinuat, oricum însă poezia degajă o atitudine, ceea ce mi se pare deosebit de important pentru un creator care se vrea, prin totul, un rezoner al timpului său:„Născut în URSS – adică/ născut în cămaşă de forţă…// trăind în URSS – adică/ tot în cămaşa de forţă…//… apoi a venit perestroika:/ pe unde scoţi cămaşa?...” (Proverbul –lozincă). 

E o poezie de rafinament intelectual în care adesea apar asimilări din ecouri livreşti care dau notaţiei sale, uşor mucalite, deschidere în orizonturi confraterne. Iată această jucăuşă parafrază, în răspăr cu o celebră poemă a lui Poe:„De fapt/ cucul este şi el un Nevermore// un Nevermore discret/ ceva mai redus/ dar nu cu mult/ decât cel al corbului lui Poe.// (E drept/ nu iese să spui şi/ cucul lui Poe…)” – Corbul şi cucul.

Cinismul poetului e bonom, dacă se poate spune aşa, mai totdeauna. În primul rând datorită melancoliei ce se trădează,subiacentă, întregii acestei poezii ce vrea să pară teribilistă (în înţelesul frumos al unei atari atitudini). Se decantează astfel o caldă reflexie asupra condiţiei elementare a vieţii:„Cu oboseli de lume şi de om/ S-a stins şi azi, obişnuita zi,/ Trăită ca o porţie de moarte./ Vine în loc obişnuita noapte/ Cu alt segment de moarte, ca să-l dorm.// Şi poate-o fi din nou a mă trezi…” (Porţii).

Personalitate distinctă a poeziei româneşti actuale, Leo Butnaru marchează prin angajamentul său literar, o cale de normalitate în conturarea profilului literaturii noastre naţionale, indiferent pe ce meridiane geografice s-ar împlini. 

Un Poet în Algoritm

*     *     *

Mă strădui voi umbla

sufocându-mă

de astmă

cu haina larg descheiată

pe orice timp

cu tainica speranţă

că cineva ar observa

medalia ce mi s-a acordat

pentru apărarea

demnităţii

umane

*      *      *

iar după ce s-a scurs tot nisipul

din clepsidra domnului dumnezeu

el pur şi simplu l-a nivelat

şi făcu

o arenă de circ

*     *     *

întins pe spate

privesc în tavan

urechile mi-s pline cu lacrimi

*     *    *

Îţi adii suflarea prin zulufii copilului tău

Citeşti numele navelor fluviale

Ajuţi o albină să se elibereze din dulceaţa cleioasă –

Prin ce trădare-ai obţinut tu toate astea?

INSTRUCTAJUL SANTINELEI DE SINE, ARCA NR. 11-12

Leo BUTNARU

INSTRUCTAJUL SANTINELEI DE SINE

În noapte de veghe târzie

când sunt în schimbul doi al

cunoaşterii de sine

îmi zic:

încearcă să ţii relele la distanţă

nu lăsa să se apropie prea mult de tine

statul comunismul democraţia

sectarismul lenea trădarea

piatra aruncată în direcţia ta

şi altele de acest soi

pe care trebuie să le ţii la distanţă

inclusiv moartea –

dacă vei fi în stare –

să n-o laşi să se apropie la mai puţin

de zece-cincisprezece paşi...

uite

doar în ce priveşte cuvântul nu are rost să încerci –

nu vei reuşi...

HALOUL LUNII ŞI CEARCĂNELE

1

Pin geamul casei vechi

se poate spune – chiar părăsite

priveşti fascinantul halo al lunii.

Înainte de somn

când perdeluieşti fereastra

din faldurile draperiei se desprind două-trei molii

care parcă ar trece prin

celestul halo multicolor.

                                       (În

tinereţea ta de poet

prin aureola lunii treceau

gâştele haikuurilor japoneze…)

2

…din nenorocire

cândva

luna va ajunge nu doar poluată

ci şi poluantă precum

un Cernobîl cosmic...

                                  În fapt de noapte

pe fundalul ei vânăt-auriu

atât de liricele gâşte din poezia japoneză

se vor proiecta-vedea ca la röntgen:

                                                          nişte

biete schelete în zbor...

DIFERENŢE DE NUANŢĂ

în ţara nesfârşitelor stepe

suicidul prin alergare

prin goană

                 prin gâfâit

prin asfixiere

              prin (pri)goană de sine

e de o mie de ori mai frecvent

decât în ţara celor o mie de lacuri

în care

suicidul prin înec e de o mie de ori mai des întâmplat

decât suicidul prin ultim zbor în ţara celor o mie de zgârie-nori

sau chiar zgârie-talpa-Lui-Dumnezeu

de pe crestele cărora se poate întrezări

ţara stepelor nesfârşite cu mici trâmbe de praf

ridicate de disperaţii alergători

(pri)gonitori de sine

şi ţara celor o mie de lacuri cu răsfirarea undelor produsă de

nenorociţii ce se aruncă în apele albastre

uneori – cu câte un poem de gât

în gât

gâ

â

RĂSCRUCE

Din păcate

la intersecţia destinelor omeneşti – niciun semn rutier…

POEZIA ŞI MINISTERELE

1

bineînţeles

80 la sută din personalul ministerului culturii

habar nu are ce ar fi să fie

tanka

hokku

adică e ceva rău înţeles

iar din cele 20 de procente rămase

80 la sută a personalului chiar de ştiu – vag – că ar fi totuşi vorba

de poezie

nu este exclus să considere că

tanka e un gen de poezie a tanchiştilor

iar hokku – versuri despre hocheişti...

2

Din păcate

ministerul economiei a înţeles neadecvat spusa lui Eminescu

poezie – sărăcie

iar ministerul sănătăţii rămâne în continuare absolut indiferent

la starea sănătăţii literaturii în ţara noastră

apoi – colac peste pupăză – veni

şi această noutate trăsnet: cică

undeva în Transilvania

sau poate în Pennasylvania

un om cumsecade pur şi simplu a murit

din cauza unei doze prea mari de poezie…

3

În fine

fiind aspru criticat

ministerul culturii globului pământesc a anunţat

campania de răspândire a poeziei

la sat...

Iar ministerul economii l-a finanţat.

Dar

să fim totuşi realişti:

                                 pentru ţăran

pasărea-paradisului e

cocoşul din zeamă...

VISÂND LA NORMALITATE

– Întrebarea „Apostrof”-ului (dar şi apostroful întrebării, probabil) m-a(u) găsit la Bacău. Am venit de la Iaşi, unde avusesem deja un prolog al acestui răspuns, să zic aşa, cu un grup de colegi participând la acţiunile din cadrul programului „Scriitori în şcoli” (binevenit şi bine gândit), întâlnindu-ne cu elevi şi profesori din licee, cu publicul telespectator. Spun asta, pentru a se înţelege că mai multă lume, în special tinerii, au nevoie de literatură. Să sperăm şi să credem asta. Dar, să şi… verificăm, tocmai prin legăturile directe cu publicul, cu eventualii cititori.

Iar aici, la Bacău, privind prin geamul hotelului „Decebal”, peste drum văd celebra statuie a lui George Bacovia (ce inspirat fusese sculptorul Constantin Popovici!). Cam la cincizeci de paşi de Bacovia, pe strada Luminii, vizavi de primăria oraşului, se află monumentul maiestuos al altui genius loci, Vasile Alecsandri.

Aşadar, până a trece la răspunsul propriu-zis, să ne întrebăm ce ar însemna Bacăul fără Alecsandri şi Bacovia. Bineînţeles, s-ar şti ceva despre acest oraş, însă lucruri mai puţin definitorii pentru el. Fără aceşti înaintaşi care au servit pe cinste scrisul românesc, Bacăul nu ar avea aura de măreţie şi de lumină spirituală care-l face vizibil în istoria şi cultura noastră.

Apoi, fără moştenirea pe care ne-au lăsat-o Alecsandri şi Bacovia, lucrurile nu ar merge exact cum ne-am dori în teritoriul vieţii literare româneşti, – ca să revin la o formulă din întrebarea ce pare a fi pusă de un visător. Întrebare ce predispune la vise. (Cine ştie?... – Poate că vis din vis se face realitate…)

Eu unul visez la timpurile, când va fi posibil să se... re-întâmple unele lucruri, unele stări de fapt şi de faptă, pe care le-a cunoscut Uniunea Scriitorilor. Să amintesc câteva din ele.

Un sediu, la vedere, al instituţiei noastre, precum îl meritată nu doar breasla scriitoricească, ci prestigiul culturii romane în general, însăşi România.

Situaţia financiară relativ bună, pe alocuri foarte bună, de acum câţiva ani a USR.

Excelentul festival internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun, care avea participaţi şi premianţi de prestigiu internaţional.

Va fi rezolvată problema timbrului literar, ceea ce ar contribui în mare parte la ameliorarea situaţiei profesionale a scriitorilor, la evoluţia şi manifestarea plenară a literaturii.

Se va optimiza funcţionarea (astăzi ca şi inexistentă, sau anemică şi ineficientă) a circuitului: carte (scriitor) – editură – bibliotecă. Şi nu doar pe o parte sau cealaltă a Prutului, ci într-un mod integrat, pentru ca ediţiile celor mai buni scriitori români să ajungă în circuitul bibliofil panromânesc, de la Dunăre la Nistru.

Juriile USR nu vor avea, aproape exclusiv, calitatea de a premia traduceri venite doar pe filieră engleză, cum se întâmplă ani la rând deja, ci şi traduceri realizate din alte limbi. E drept, pentru aşa ceva trebuie cunoscuţi şi mari scriitori care au scris sau scriu în respectivele – alte – limbi…

 Să mai visăm. De obicei, visurile sunt nişte filmuleţe scurte, nu scenarii după „Iliada” şi „Odiseea”. Ar fi bine ca poporul român să conştientizeze că în existenţa, destinul, istoria, prezentul său există mult mai mult decât se ştie din contribuţia scriitorilor din toate timpurile. Iar scriitorii din secolul XXI contribuie şi ei pentru ca el, iubitul nostru popor, să arate ceva mai săltat în oglinda spiritualităţii lumii.

Iar poporul… dă şi cititorul bun, foarte bun (unul ideal probabil nu există), care ştie „să includă” literatura/ lectura în propria viaţă, modelând-o în conformitate cu idealuri mai speciale decât cele ale omului necititor. Prin urmare, ar fi bine ca mâine numărul cititorilor să crească, nu? În acelaşi context, de ce nu am visa şi la (re)înmulţirea librăriilor? Pentru că, se pare, pe timp ce trece, ele sunt tot mai puţine, iar din unele localităţi, chiar cu statut urban, pur şi simplu ele au dispărut fără urmă.

Când majoritatea administraţiilor judeţene (toate ar fi imposibil, pentru că trebuie să existe şi oi negru, plus că nu se află pădure fără secături... pardon, uscături) vor înţelege, precum o fac, exemplar, cele din Iaşi, Alba Iulia, Cluj, că scriitorii sunt, într-un fel, porta-vocea a ceea ce poate spune spiritul, cultura, alfabetul, literatura etc. în spaţiile respectivelor meleaguri care, sigur, prin secole, au ridicat mari figuri ale literaturii, istoriei, unităţii româneşti,  iar scriitorii contemporani, la rândul lor, sporesc onoarea pe care o merită locurile din care s-au ridicat, în care creează. Mulţi, puţini, foarte talentaţi sau doar talentaţi, scriitorii timpurilor noastre pregătesc, implicit, apariţia pe lume a viitoarelor genii ale naţiunii, nu exclusiv în literatura, ci în toate domeniile de existenţă şi afirmare umană. Scriitorul,  profesorul, învăţătorul, bibliotecarii sunt educatorii din grădiniţa la care, poate ca în grupa mica, se afla deja viitorul geniu, care va face cinste României. Iar un atare răspuns ar fi indicat să nu-l citim în cheie patetică, ci cu luciditate, asumat, precum ne îndeamnă experienţa existenţială a unei naţiuni, care se tot caută prin neguri de vremi şi pe unde se găsesc, înainte de toate, scriitorii care, demult, se numeau cronicari.

  Un răspuns pe atât de visător, pe atât de, uşor, patetic, mai ales spre final, unde speranţa, dar şi nedumerirea cresc în intensitate, nu poate să nu conţină şi el o întrebare, poate că retorică: Pe când vedem noi un nou sediu pentru Muzeul Literaturii Române, acum, acesta, camuflat prin tranşeele nepăsării şi anonimatului metropolitan bucureştean? Încât nu poţi să nu constaţi că nu doar viitorul, ci şi trecutul scrisului românesc este oarecum incert…

P.S. Aşadar, răspund din Bacău, unde sunt la Zilele Centrului de Cultură „George Apostu”, oraş în care, pentru prima oară, timp de un sfert de secol, nu-l întâlnesc  pe minunatul om şi poet Sergiu Adam, un priceput şi generos animator al vieţii literare panromâneşti, pe care, din an în an, a jalonat-o şi cu Zilele Revistei „Ateneu”. Aici, la Bacău,  pentru prima oară l-am întâlnit pe Laurenţiu Ulici, şi el naiv incorigibil care nu înceta să creadă în beneficul efect al literaturii în viaţa unui popor, rămânând mereu un animator-protagonsit de evenimente ce întruneau scriitorii, cititorii, bibliotecarii, editorii, revistele.

P.P.S. Ce poate face o simplă întrebare... visătoare! Pur şi simplu, te trezeşte din visare! Deci, este important ca, în literatura romană, cineva să aibă mintea de a pune întrebări adecvate.