Să te pui
sub semnul întrebării pe tine însuţi
Poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi
chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele
văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora
printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt
„comune”, însă convertirea lor artistică în limbaj diferă de expresia comună;
poetul fiind naivul care se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului
există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii.
Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în
afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva.
Astfel că el, izvoditorul de poezie, nu este subiectul de bază în ceea ce am
numi cunoaşterea neajutorată. Neajutorată din motivul că el nu dispune de
niciun fel de instrumentar, ci doar de un imprevizibil şi capricios dar al
harului său – intuiţia de, uneori, misteriozitate dezarmantă. Şi niciodată nu a
fost cazul de a se aştepta de la poet dezlegări-dezvăluiri deosebite, acestea,
de regulă, fiind „substituite” de racursiuri estetice neobişnuite, zise şi
originale, şi sugestii care nu este exclus să fie în stare să predispună pe
oarecare cititor mai dezgheţat la cine ştie ce meditaţii, idei, ce s-ar solda
cu anumite descoperiri. Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia
că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar
nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la
ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care
cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la
viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că,
odată ce mă refeream la ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate
(dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători,
trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub
semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau intenţionezi să
faci. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, în realitate şi…
irealitate, o supoziţie. De fapt, înainte de toate, orice poem pare a fi o
supoziţie, ca unul din mijloacele, ca una din posibilităţile de a vedea şi de a
trăi mai din plin, mai divers, mai interesant, mai instructiv. Intuiţia-creaţia
ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin „suduri”, prin sinteze, esenţele
conştiinţei, spiritualităţiei, civilizaţiei, limbajului trecutului, prezentului
şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai
multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte
înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte
semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale
metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente
speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se
face mâine, poimâine, viitor. Poetul captează impulsul noutăţii, iar nu o dată
acesta pare a-i fi „dăruit” ca din senin, însă ducând la descoperiri cruciale,
în poezie, dar şi în demersul psiho-creator uman în general.
*
În poezia contemporană se mai consumă multă
strădanie întru aplicarea unei tehnici prozodice (rimă/ ritm) „fără cusur”
care, de la sine, ar crea iluzia de artă „cu conţinut”, însă care, de fapt, nu
de puţine ori, nu e decât găunoşenia banalităţii, luciu fals; adică, în loc de
poezie – iluzia ca sărăcie lucie. Din păcate, şi mulţi dintre cei care nu
apelează la eforturi tehnico-prozodice, „cultivând” versul liber, ajung la
aceleaşi rezultate, poate că uşor altfel numite: inventivitate, modernitate
false care, de fapt, sunt şi ele sinonime banalităţii neputincioase,
stimulatoare de grafomanie. În locul strictei regularităţi/ organizări
primitive, totuşi (ca efect), ei
