ANNA IABLONSKAIA (20.VII.1981 - 24.01.2011) – MARE POETĂ UCISĂ ÎNTR-UN ATENTAT TERORIST
alte poeme
Aş putea spune că Anna
Iablonskaia [numele i se trage de la iablonea – (pom de) măr!] mi-a
fost vecină. Eu – la Chişinău ,
ea – la Odessa ,
oraş deschis mării, orizonturilor pe care l-am îndrăgit încă din tinereţea mea
studenţească; oraş pe care l-am cutreierat în lung şi în lat, de nenumărate ori
revenind în cartierul Moldovanca. Oraş în care, sâmbetele, desantam mai mulţi
juni basarabeni ca să procurăm carte românească, pe atunci interzisă în
librăriile din RSS Moldovenească – unic spaţiu din URSS unde cartea românească
era liber non grata (liber… ne-liberă!)… Oraş în care am
scris mai multe poeme, cel mai drag dintre ele fiindu-mi cel intitulat
„Hypatia”, dedicat bunicului Ipatie Butnaru, şi pe care Cezar Ivănescu l-a
remarca într-un mod special, scriind despre el (iertat îmi fie stropul de
nemodestie): „…un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român
important, de la Gellu Naum
la Lucian Vasiliu.. .”
În ziua de 24
ianuarie, Anna Iablonskaia, poetesă, prozatoare, dramaturg, plecase la Moscova , invitată să
primească un premiul pentru piesa „Păgânii”. La viaţa ei (atât de scurtă!) s-a
învrednicit de multe distincţii importante, inclusiv – peste hotarele Ucrainei,
Rusiei. La ora 16,05, Anna le-a telefonat prietenilor, anunţându-i că avionul
în care se afla a aterizat în aeroportul Domodedovo (s-ar traduce: Casa
Bunicului...), de unde ea va lua un taxi etc., dat fiind că peste două ore
şi jumătate trebuia să urce pe podium, să primească premiul. (Cunosc şi
aeroportul Casa Bunicului - Domodedovo, şi locul în care, ultima oară,
în ziua de 23 noiembrie 2009, ca şi Anna, aşteptam şi eu să-mi vină bagajele,
după care s-o iau spre centrul Moscovei, la cea de-a VI-a Bienală
Internaţională a Poeţilor...)
…La ora 16,32 s-a
declanşat explozia. Anna nu a mai răspuns la telefon, cu toate că prietenii mai
sperau că iată-iată soseşte la festivitate.
Anna Iablonskaia s-a
aflat chiar în epicentrul exploziei… Şi a fost printre cele 35 de jertfe ale
atacului terorist. Nu cu mult timp în urmă, pe blogul său scrisese: „Simt că
nu-mi mai rămâne mult timp…” O presimţire?... Nu, nu e o simplă spusă că inima
artistului adevărat e un seismograf deosebit de sensibil…
Versurile Annei
Iablonskaia pe care le-am tradus drept pios omagiu pentru ea, vecina mea,
colega noastră, nu au nimic din ceea ce s-ar numi – de ocazie... (Atât de cutremurătoare!) Sunt versurile unei
poetese deosebit de înzestrate, care s-a stins la numai 30 de ani. Soţul e
neconsolat, însă fetiţa-i de trei anişori încă nu ştie ce s-a întâmplat. Îşi
aşteaptă mama… Până va creşte şi îşi va da seama ce înseamnă un atac cu
bombă într-un aeroport internaţional…
L.B.
26.01.2011
CROMANIONII
oameni înalţi
având cutia craniană destul de voluminoasă
stau şi, mijindu-se, privesc la Soare
expunându-şi feţele lătăreţe
ei cromanionii
care au bărbia bine dezvoltată
pe figurinele sculptate în os
savanţii judecă despre gândirea lor abstractă
iar după armele ucigaşe –
despre cruzimea excepţională
pe care noi le-am moştenit-o
concomitent cu vorbirea articulată
şi pasiunea pentru dresajul fiarelor
ei – populaţia oamenilor primordiali, esenţa lor umană
e învederată de dorinţa de a-şi construi adăposturi
de a-şi coase cu ace de os veşminte din blănuri
de a-şi ocroti progeniturile, de a-şi holba ochii enormi
la Soare , zgâriind pe stânci un „aici am fost eu…”de a trăi în obştea primitivă
visând la detronarea căpeteniei
pentru ca un altul din ei să ajungă mahărul tribului
să aţâţe focul, să înfiripeze religii embrionare
să arunce boabele în ţărână, privind cum din seminţe
răsare o măreţie străină
cu trecerea timpului să îmbătrânească
şi să cedeze puterea
tinerilor şi cutezătorilor răsculaţi
(„la fel am fost şi noi când
i-am gonit pe neandertalieni!”)
iar acu, ramoliţi, privesc suferinzi la Soare
respectă legea
epoca de piatră s-a încheiat –
fără istericale în plus
găteşte-te pentru o moarte destoinică:
spre bucuria istoricilor
aruncă-ţi osemintele în
grota din Cro-Magnon.
LUMEA ÎNCORDÂNDU-SE CU O CLIPĂ-NAINTE DE GEST
Secolul 15. Michelangelo Buonarroti
cu mâinile lui Dumnezeu frământă marmora de Carrara
degetele-i fragile intră în ea ca în unt
mama cheamă copii florentini să prânzească
el îi aude glasul – glasul femeii uşor istovite
care miroase a papricaş şi lipsă de tandreţe
şi marmora aude, aude cum alături în biserică
Savonarola cere sângele lui Hristos
soarele s-a revărsat – copii au năboit spre mama
şi dintr-o dată-i veni în minte bombănitul lui Ghirlandaio –
învăţătorul său, marele maestru al frescelor…
şi în aceeaşi clipă i se năzări ceea ce a ţi se năzări e complicat:
pelerina papală, acordurile misei solemne
şi cardinalii sub bolta unei oarecare capele
pictate astfel, încât inima se răceşte de bolboroseli
însă el goneşte de la sine aceste gânduri demente
şi frământă marmora, precum femeile frământă aluatul
în vreme ce-n creierul său lumea se clatină
ca o cobiliţă, încordată cu o clipă-nainte de gest
FICATUL
Când soarele mahmur se caţără cu greu pe cer, parcă mergând la muncă
Şi în gură-mi rămâne gustul de oţet al dimineţii
Când în gâtlej tusea îmi tricotează păienjeniş răguşit
Prinzând în el respiraţia-mi răcită –
Eu am nevoie de mâna ta
Când gândurile sunt mai sărace chiar decât şoarecii din biserică
Şi cu mult mai puţin abile
Când cuvântul-cheie se împotmoleşte în castelul seifului de hârtie
Cojindu-se acolo ca o bucăţică de parafină –
Eu am nevoie de mâna ta.
Când coatele ajung mai ascuţite decât săgeţile turnurilor
Fiind în stare să străpungă şi coapse, şi tavanul stratosferei
Iar orice biftec numaidecât iese gătit în sânge –
Eu am nevoie de mâna ta
Pentru că mâna ta e modelată din cea mai rezistentă substanţă
Iar pernuţele degetelor sunt ticsite cu puf de lebădă
În palma ta încăpând ficatul meu
Şi acolo nu-l va putea sfâşia niciun vultur.
Laureat al Celei de-a Doua Spartachiadă de
Lirică de 
