POPORUL PE SINE ÎNSUȘI VOTÂNDU-SE... / Poeme noi

Iarna patriarhului

Toamna patriarhului ar fi floare (sau frunză?) la ureche.

Imaginați-vă cum va fi iarna patriarhului

odată ce toamna a fost cum a fost...

Adulația kitsch

Adunătură de lume multă

în care

de te afli

de te mai reții și tu

chipul tău de miss România

sau de miss world

se transformă în mutră.

Cu șanse

Mărunți-mărunței

cum sunt

chiar de fac pacoste cât giganții

pigmeii au totuși mari șanse să ajungă nemuritori.

Infimi cum sunt

pigmeii pur și simplu nu consumă prea multă nemurire.

Alții – chiar deloc.

Pe sine însuși votându-se...

Reieșind din cum își votează poporul politicienii

dacă s-ar pune la vot ca poporul să se voteze pe el însuși

probabil

              poporul nu ar ieși învingător în scrutin...

Intervenția de urgență

De la un timp

i se pare că are atâta poezie în sine

încât se teme că

pentru a o scoate la lumină

ar fi nevoie de cezariană...

                                        (Unde?

La inimă

la creier

la conștiință

subconștient –

                        cezariana?...)

Lumina soarelui

Să vezi!

La atât de mulți ani deja trăiți

Doamne

pentru prima oară m-am surprins

de-a dreptul uimit:

Uite

și azi

lumina soarelui e pe gratis!...

Și dragostea e pe...

Dar nu, nu

dragostea nu e pe gratis...

UN POET DIN SLOVACIA: PAVOL JANÍK

S-a născut în anul 1956 la Bratislava. Poet, dramaturg, președinte al Asociației Scriitorilor Slovaci. Absolvent al Facultății de Dramaturgie a Academiei de Arte Scenice (Bratislava). Timp de doi ani, a fost directorul Radioului Slovac. Angajat în Departamentul Cinematografie al Ministerului Culturii (1983 – 1987). Redactor-șef al revistei Asociației Scriitorilor Slovaci „Literary weekly” („Cotidian literar”;  2010 – 2013).

Din cărțile sale de poezie amintim: „Mesaje neacceptate” (1981), „Oglindă la sfârșitul verii” (1984), „Un plural la revedere” (1985), „Ura, arde!” (1991), „Cineva, parcă dumnezeu” (1998), „Reparația Titanicului” (2005), „Toamnă cifrată” (2007).

În traducerea lui Leo BUTNARU

Cu o anume ocazie

Mie îmi plac versurile întâmplătoare.

Aromele lor plutitoare

și orbitoarele culori din văzduh.

Cuvintele lor sincere

necontrafăcutele suspine

și exclamații autentice.

Cascadele nocturne

luna de brocard

și concertele lor din turn – astea

le iubesc cel mai mult.

Când se va lăsa amurgul peste mahala

eu voi trece cu privirea

prin apartamentul nostru închiriat

în vârful degetelor intrând în dormitor

și culcându-mă alături de tine.

Deoarece îmi plac versurile întâmplătoare

de ocazie, cum se mai spune.

Cuvintele imprevizibile

sunetele repezi

și neașteptatele lor țipete.

Vară

Soarele ne-a spart geamul.

Din uliță răzbate cântare obsedantă.

Sub cerul de celofan

se lipesc aburii.

Se tot înmulțesc falsele noutăți

despre vânt.

Arborii sunt primii care prind a vorbi

despre noi doi.

DESPRE „SURFING ÎN GALILEEA”

Ludică și gravă, descriptivă și interogativă, poezia este pentru Leo Butnaru un mod de existență, felul său de a supraviețui, de a trece dincolo de fizica realului, pentru a-idescoperi metafizica, respirația eternă.

Noul volum, Surfing în Galileea (Leo Butnaru, Surfing în Galileea, Editura Alfa, Iași, 2017., cuprinzând poeme scrise de-a lungul anilor 2014-2016), are propria arhitectură, răsfrângând intenția constructivă a poetului și nevoia unor simetrii care să creeze armonia, pandantul necesar al frumuseții.

Semnificativă pentru acest volum, poezia omonimă Surfing în Galileea revelează un mod original de a integra mitul, de a racorda sensibilitatea umană, dincolo de istorie, la eternitatea arhetipului. Sensibilitatea umană este aceeași, actorii din scenă trag după ei mari umbre mitice, doar obiectele se schimbă, sensurile rămân aceleași, revelându-se fiecăruia. Placa de surfing este, de fapt, prin rol și semnificație, „aurita tipsie” pe care continuăm să sacrificăm sacrul, dând întâietate profanului, făcând triumfătoare teologia morții lui Dumnezeu. Singură arta, prin creatorul său, rămâne să dea seamă: „Nu de pe țărmul de mare (...) // ci de pe malul Ghenezaretului, Lacul Galileei”, acolo de unde preia perspectiva unică a Sfântului Ioan Botezătorul așteptând, în eternitate, să fie sacrificat.

De această atingere a degradării nu scapă nici poeții. De Ziua Internațională a Poeziei, care ar putea fi la fel de bine, persiflează Leo Butnaru, din perspectiva unui avocat al diavolului, Poezia Internațională a Zilei, poeții sunt portretizați ilar – „troglodiții de lux ai creației divine”, „ornitologi de cuvinte aripate/ inelate”, răsfrângere a modului în care-i percepe contemporaneitatea. Este percepția omului nou, produsul lumii desacralizate, pe care Leo Butnaru îl vede într-o posibilă nouă apocalipsă ce s-ar putea dezlănțui în două moduri, ambele implicând profanul la toate nivelurile – individual și cosmic. Din marea secetă ce-ar urma, „izvoarele ar putea năboi din nou/ încât vor crește pruncii salvați/ va crește/ (vă rog nu ironizați, nu ideologizați!)/ omul nou”. Apocalipsa s-a încheiat, omul nou există!

Punct de sprijin, alegorie a creației, ascunde în fânul virtualităților acul ironiei: „în prozodie/ nu evita semnele de punctuație –/ cine știe dacă printre ele/ nu se află chiar punctul de sprijin/ cu care/ în lipsa lui Arhimede/ tu ai putea mișca poezia din loc”.

În deschidere, Leo Butnaru meditează asupra poeziei, iar în final, asupra efortului creator. Printr-o Remarcă la întregul poem, el disjunge între eul empiric și eul creator. Creația reține ființa eternă a omului, autorul real este o întâmplare a unui destin jucăuș: „Orice asemănare a autorului acestui poem/ cu autorul lui real e pur întâmplătoare”. În Coautori, însă, apare motivul lui Pygmalion. Creația se desprinde, se revoltă, se împotrivește creatorului: „unele personaje de roman nu mai ascultă de autor (...)/ și unele poeme o iau razna...”, instigate de muza neascultătoare. Coborând pe „fusceii versurilor”, ambițios și „ușor avangardist”, „ușor boem”, cu „mintea înflăcărată” de „mintea rece”, el, creatorul, înțelege consubstanțialitatea creației: „iată-mă în final ajuns coautor/ chiar cu acest poem/ pe care îl creez/ care mă creează...”

Poezia este o imagine a frumuseții: Afrodita-Poezia, într-o echivalență cu eternele imuabile platoniciene, acelea pe care spiritul le uită, dar le regăsește printr-un efort de anamneză. Metafora revelează tainica înfrățire a poetului cu cuvântul ziditor, prin care repetă creația, propria poezie nefiind decât o reflectare a creației lui Dumnezeu, într-o reluare însingurată: „Apoi, ajuns iar în singurătate/ parcă aștepți, parcă jinduiești, parcă îți pare rău/ într-o iarnă albă din care se-ntrupează Poezia ca/ din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu”.

ALTE POEME DIN ARGENTINA

S-a născut la Buenos Aires într-o familie de ovrei imigranți din Polonia. În 1954 este admisă la Facultatea de Filosofie și Jurnalism a Universității din capitala Argentinei, paralel studiind pictura. Frecventează cursuri de psihanaliză.

În anii 1961-1964 a locuit la Paris, unde face cunoștință cu Cortazar, Paz, Calvino etc. La Buenos Aires e apropiată de cercul suprarealiștilor. Îl intervievează de Borges. În 1966 i se acordă premiul pentru poezie. În 1968 obține bursa Guggenheim, în urma căreia are un sejur la New York.

După două tentative de suicid (1970 și 1972), ultimele cinci luni din viață și le petrece în ospiciu, la ieșirea din care își pune capăt zilelor cu o supradoză de stupefiante.

Din edițiile sale antume amintim: „Cel mai străin pământ” (1955), „Ultima curățenie” (1956), „Aventurile pierzaniei” (1963, cu o prefață de Octavio Paz), „Extragerea pietrei prostiei” (1968), „Nume și chipuri” (1969), „Infernul muzical” (1971), „Contesa sângeroasă” (1971).

Creația sa este tradusă în engleză, franceză, germană, italiană, portugheză, suedeză, cehă, rusă și alte limbi.

 În traducerea lui Leo BUTNARU

Sentimentul absenței

dacă aș îndrăzni

să privesc și să spun

este umbra sa

unită atât de fin

acolo

în ploaie

în memoria mea

cu numele meu

cu chipul lui

care arde în poemul meu

răspândind minunatul

parfum

al iubitului chip dispărut

Paradisul verde

ciudat că am fost

vecinul depărtatelor lumini

prețuind cuvintele pure

pentru a crea noi tăceri

Copilărie

Timp în care iarba crește

în memoria calului.

Vântul rostește discursuri naive

în onoarea liliacului

și cineva intră în moarte

cu ochii mari deschiși

ca Alice în țara deja văzută.

Înainte

Evei Durrell

pădure muzicală

păsările împletesc în ochii mei

mici colivii

Madrugada

Nudă visam o noapte însorită.

Am zăcut un șir de zile animale.

Vântul și ploaia mi-au șters trupul

asemeni focului, poemului

scris pe zid.

Ceas

O minusculă doamnă

trăiește în inima unei păsări

pentru ca în zori să spună silaba

                 NU

DIPTIC CU DOI POEȚI GERMANI

Doi poeți germani

1. Trakl

                        ...noaptea cuprinde

                              luptători muribunzi, sălbateca jertfire

                              a gurilor sfărâmate.

                                                           (Georg Trakl)

întunericul se insinuează de prin subpământuri

hidos ocrotitor sieși parcă cel mai depărtat de biologic și

nicidecum nu poate fi confundat cu anestezia ostoitoare de

suferință – străin e de stările de materie și de spirit

mereu fiind stare de dinaintea dispariției

disperarea – roi de viespi negre enervându-se în

cutii de bizară rezonanță; cutii de conserve deschise cu baioneta

și hulpav golite de cătane sinistre schilave își încropesc fagurii

                                                                 plini doar de ele însele

și totuși mierea neagră parcă ne acoperă sufletul ca pe un

grotesc Pompei al pompelor funebre gestionate de doctorul Trakl

nefiresc înveșmântat în frac cu cruce roșie și...

                                                      cască din primul măcel mondial

la balul mascat punându-și bineînțeles masca de gaze încât – cu

holbatele-i lentile – aducea a periscop ambulant prin

rețeaua de tranșee a începutului de secol care parcă

în loc de prima respirație

                                        și-o gâfâie pe ultima

îi propun lui Georg să facem schimb de numere personale – tăblii

cu câteva cifre imprimate în aluminiul lor după care se identifică

cei ce s-au prăpădit pe câmpul de pierzanie

și – surprinzător –  se dovedi că tăbliile noastre conțin unul

și același șir de cifre – ceea ce nu este deloc exclus – pentru doi camarazi

aflați la mare distanță în timp în armate și războaie diferite

astfel că recuperându-se cumva cândva vreuna din acele tăblii

cineva – pe moment – ar putea crede că locotenentul farmacist Georg

Trakl s-a sfârșit undeva aici pe malul Nistrului – apă însângerată

nicidecum în stare să-i ajute pe cei căzuți cu leacul ori cu

lira în mână

2. Stegarul Rilke

dezmorțit în renunțare

urc pe propriul creștet – de acolo

se vede mai bine – de acolo

mă pot plonja în mine, în subliminal

făcând cercuri, unde în firea-mi ce realizează

starea de absurd ca limitare totuși a

deplinătății ei – astfel că

nici absurdul nu poate fi definitiv

omnipotent (printre altele fie subliniat)

dacă poți suporta bezna propriului tău adânc –

plonjează! cutremurându-ți conștiința

dezmorțind-o, răsfirând-o în corole de unde

creând opacitatea policrom-semantică necesară

iscodirii întru taină

                              (și tain?...)

urc expus rătăcirilor verticale

și de acolo de sus îl văd pe stegarul Rilke

galopând prin imensa câmpie a propriei sale poezii

germano-austriece (cât pe ce să zic: româno-basarabene...) ca limbaj

și universală ca geografie

de unde trag concluzia că

urcându-te în propriu-ți creștet

îi vezi mai bine pe ceilalți și – important –

chiar pe cei importa(n)ți

din punctul de vedere al șlefuitorului de lentile – adică

al spiritului – lumea ca navetă volumetrică a

plin-golului (,) gol-plinului mormânt-cenotaf – că doar

aceasta e noțiunea – imbold al (i)scării filozoficești

celelalte nefiind decât accesorii, combustii, anti-somnul

rațiunii, ceea ce confirmă că prezentul discurs nu e chiar

otova al absurdului – e combustia desfătului devenirii prin

urcare pe propriul tău creștet și

pe al celorlalți – afinilor, unii dintre care sunt cu adevărat

grandioși, precum stegarii

DESPRE BUNICII DIN VORONEJ AI LUI NICHITA STĂNESCU

Nu știu dacă, în românește, s-a referit cineva la originea numelui de familie Cereaciukin. Însă el este unul destul de interesant, cu… subtexte genealogice mai speciale, constat, gândindu-mă că Nichita Stănescu putea prelua unele nuanțe din obârșia de botez a semințeniei sale pe linie maternă.

Numele „Cereaciukin” este format din supranumele (porecla) „Cereaciuk” cu rădăcini ucrainene, ducând spre „cerciuk”, care era varianta livrescă a cuvântului „cerneț” (cum ar veni, „cernitul”), în traducere însemnând „monah/ călugăr”. Pe de altă parte, este puțin probabil ca Cereaciukinii să fi fost monahi, deoarece acestora le era interzis să aibă familie, copii. Mai curând, Cereaciukin putea fi numit omul cu un mod de viață ascetic.

În ce-l privea pe Nichita, poetul nostru, nu prea avea el ceva în comun cu ascetismul…

Nu pot spune nici dacă se știu unele lucruri esențiale despre originea și devenirea ca militar de profesie a bunicului Nikita Cereaciukin. El a fost un cazac născut în stanița Konstantinovka din Primul District al regiunii Armatei de pe Don (azi: orășelul Konstantinovka, regiunea Rostov; cam de pe la Șolohov, să zicem). A fost fiul sotnicului (ofițer de cazaci, echivalent în grad cu locotenentul) Vasili Kornilovici Cereaciukin, născut în stanița Kocetovskaia. Nikita Cereaciukin a fost elev în Corpul de Cadeți de pe Don, al școlii de cavalerie din Nikolaev (de gradul întâi), după care a absolvit cursurile de pe lângă Direcția Principală a Instituțiilor Pedagogice Medii. În septembrie 1892, i se acordă gradul de sublocotenent de cazaci (horunjii), peste patru ani – cel de sotnic, în 1899 – de esaul (grad între locotenent și căpitan), în iunie 1903 – căpitan, iar din aprilie 1906 – superior în armată (starșina = maior).

A participat la Primul Război Mondial. A avut mai multe funcții în regimentele de cazaci de pe Don, apoi a fost ofițer-educator în Corpul de Cadeți din Voronej.

A participat la Războiul Civil din Rusia, la răscoala cazacilor de pe Don contra bolșevismului. În 1918 este avansat la gradul de locotenent-colonel, în 1919 – cel de general-maior.

Există câteva versiuni ale evacuării familiei Ceareaciukin, care s-a întâmplat pe 2 noiembrie 1920 din orașul Eupatoria din Crimeea pe dragorul „T – 412”. Unii spun că a ajuns în Constantinopol, de unde, peste o lună, ar fi plecat în România. Alții susțin că, de fapt, pe timp de vreme rea, nava s-ar fi rătăcit, în loc de Turcia ajungând în portul Constanța. Altcineva se dă cu părerea că familia generalului Cereaciukin nu a reușit să se îmbarce pe ultima navă care pleca din Crimeea spre Constantinopol și a ajuns, pe o barjă, în România. Versiunile, ca niște opinii aproximative, precum ar spune vreun matematician…

Apoi familia Cereaciukin se stabilește la Ploiești, unde, în 1933, fiica ei Tatiana, se căsătorește cu Hristea Stănescu. Iar generalul ar fi plecat din România, stabilindu-se în Bulgaria, unde mai activa statul major al cazacilor de pe Don. Se zice că ar fi fost pe acolo până pe la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, după care urmele i s-au pierdut. A fost distins cu câteva ordine și medalii.

Bunica lui Nichita Stănescu pe linie maternă a fost Maria Iosifovna Tiurmorezova, născută în 1873 în familia unei starșini (maior de cazaci). Mama poetului nostru, Tatiana, născută la Voronej în 1910, a mai avut doi frați: Vasili (27.X.1899 – ?), ofițer de cazaci; Iosif (1904 – ?), pisar. În 1921 ambii se mai aflau în România.

Numele bunicii, Tiurmorezov, constă din două rădăcini substantivate: «тюрма» și «рез» („tiurma” și „rez”). În vechile graiuri rusești, „tiurma” însemna „închisoare, ocnă, temniță”. De cele mai multe ori, la ocnă nimereau oamenii cu carte, „liber-cugetătorii”, neagreați de autorități, astfel că, în popor, atitudinea față de atare locuri de detenție nu era univocă. Spre exemplu, unul din proverbele rusești spune: „Pe cel curajos caută-l la ocnă, pe cel prost – printre popi”.

În ce privește cuvântul „rez”, el e folosit în sensul de lot de pământ atribuit cuiva; o postată dintr-un ogor mai mare. Astfel, etimologii presupun că numele Tiurmorez era dat unui om, pe moșia căruia se afla ocna locală, sau ar fi existat pe timpuri.

Conform altei versiuni, a doua parte din numele în cauză se trage din verbul „rezat’” = „a tăia”, în sensul de „a meșteri ceva, a tăia cu ferestrăul, a despica”. În acest caz, numele Tiurmorez era atribuit cuiva care construia închisori.

Ba se mai spune că, în structura și posibilele sale sensuri, subtexte, numele Tiurmorez(ov) este un adevărat monument al scrisului și culturii slavone.

Semnătura bunicului Nikita Cereaciukin

Așa arăta Școala de Cadeți din Voronej

Platoul de instrucții al cadeților generalului  Nikita Cereaciukin