O proză de Fazil ISKANDER

Pe când aveam cincisprezece ani, am primit o scrisoare înflăcărată dedicație de dragoste. Și astăzi mai păstrez impresia, că slovele acelor mărturisiri erau încondeiate cu aur strălucitor și nu cu simplă cerneală chimică.

Cu câteva clipe mai înainte ca poștărița să-mi fi înmânat scrisoarea, eu, ținând o bucată de cablu electric în mână, coboram în fugă scara casei noastre cu două etaje. Îmi pusesem în gând să suport până la capătul scării tainica putere a curentului, care-mi furnica prin corp. Atingând capătul dezgolit și sfârâitor al cablului de grilajul de fier al balustradei, alergam cât ce puteam în jos, împrăștiind scântei violete.

Noaptea, bântuise o furtună, în timpul căreia se și rupse acest cablu. Probabil, cea mai mare parte a curentului aducător de moarte o luase asupra lui acoperișul casei, iar cu rămășițele energiei mă amuzam eu.

Era primăvară. Vergile răsucite ale balustradei se împletiseră cu loazele cu mulți cârcei ale glicinei în floare. În partea de dinafară a scării atârna o cascadă de ciorchini grei la fel de violeți ca și scânteile electrice, ce izbucneau de sub mâna mea.

Undeva aproape de mijlocul primului pas al scă­rii începea palierul ce ducea spre veceul comunal.

Din când în când, locatarii casei fugeau spre acel loc și, de cum se atingeau de balustradă, uneam de ferul grilajului curentul electric. De obicei, în acest moment „jertfele”, țipând surprinse ori pe tăcute, făceau o săritură disperată, încât ajungeau pe palier, însă, în pofida senzațiilor neplăcute, nimeni nu se abătea din cale.

Mai ținând încă firul în mână, citeam acea scrisoare. Tot atunci pricepând, că acest joc nu mai are rost, că trebuie să mă dezic de el și chiar, poa­te, pentru totdeauna, astfel că am aruncat cablul aiurea și am alergat în casă.

Cu toate că răvașul nu era semnat, mi-am dat seama cine l-a scris. Era o fetișcană, cu care doi ani în urmă învățasem în aceeași clasă. Mai anțărț, am fost despărțiți, deoarece s-au făcut școli aparte: pentru băieți și pentru fete, după modelul gimnaziilor clasice. De atunci n-am mai văzut-o vreodată și nu mi-am mai amintit de dânsa. În catalogul clasei, numele noastre erau alături. Însă nu doar ne aflam alături, ci ne coincideau până și inițialele. O astfel de coincidență nu putea să rămână neobservată. Încă de pe atunci bănuisem noi, că așa ceva nu poate fi întâmplător. Și, în sfârșit, iată scrisoarea.

Literele aurii s-au aprins și au început să salte pe hârtie. Am recitit rândurile de câteva ori, m-am amorezat cu recunoștință de autoarea lor și, tot atunci rupând scrisoarea bucățele, am aruncat-o în lada cu gunoi.

NICHITA STĂNESCU LA CHIȘINĂU, 1976

În prima decadă a lunii septembrie 1976, aveau să se țină zilele literaturii sovietice în RSS Moldovenească, inclusiv cu mai mulți oaspeți-participanți din „lagărul socialist”. Însă, foarte precaut și secretos, precum era, Pavel Boțu, prim-secretarul uniunii condeierilor de la Chișinău, se străduise să păstreze o taină aproape cazonă, de... contraspionaj, să zic, despre programul respectivului eveniment. Oaspeții, participanții mai speciali, erau primiți într-un cerc „restrâns și tovărășesc”, oficial-nomenclaturist, în preajma lor aflându-se mereu Boțu, cei doi secretari adjuncți ai săi, apoi secretarul de partid la USM, mai micul secretar de la komsomol, veteranii mai mult de partid decât de scris (dacă te gândeai la ceea ce scriseseră, totuși). Și nu prea mulți alții, poate încă doi-trei, unul, obscur, dar atoate-veghetor, de la secția de ideologie și propagandă a CC al partidului. Astfel că nu se știa, spre exemplu, nici la „Casa presei” (zisă și – se știe de ce – Casa presiunii), prin redacții (eu eram la „Tinerimea Moldovei”) că la acel eveniment vor participa și doi scriitori români, unul dintre ei fiind chiar Nichita Stănescu, numele și creația căruia – să nu pară incredibil azi! – pe atunci, la Facultatea de Filologie a Universității, prin cenaclurile literare (dar, la Chișinău, activau vreo 7-8 de asemenea grupări ale debutanților) erau populare.

De fapt, Nichita Stănescu și Mircea Tomuș fuseseră invitați nu de Boțu (posibil, acesta ar fi dorit ca dânșii, trans-prutenii, mai bine să nu fi participat – mai puțină bătaie de cap și tremuriciuri, stresuri...), ci de mahării de la Uniunea Scriitorilor din URSS. Iar dacă s-ar fi aflat că la gara din Chișinău, cu trenul București-Moscova, va sosi nimeni altul decât celebrisimul Nichita Stănescu, mai mulți scriitori tineri și studenți, întâi de toate, l-ar fi așteptat pe peron. Însă, despre români, lumea nu știa, poate cu excepția a doi secretari-adjuncți ai lui Boțu. Prim-secretarul nu a binevoit să meargă în persoană la gară, să-l îmbrățișeze pe ilustrul său confrate din dreapta Prutului.

În fine, chiar cu sosirea la gară începe ceea ce fusese purul adevăr, iar unora li se părea că ceva din el ține de registrul băsnirilor.

Nichita coborî din vagon, după care îngenunche, aplecându-se să sărute pământul sfânt al Patriei, dar constatând că nu e pământ, ci asfalt, prinse a înainta în genunchi (avea pantaloni de culoare deschisă) spre peretele gării, pe care îl sărută.

DAR ȘI SCRIITURA... TĂMBĂLĂU...

La început, la geneza semanticii originare și originale, cuvântul are ca și cum o destinație singulară, precisă. Mai apoi, în îndelungata istorie a uzanței sale, în raporturi și interacțiuni cu alte cuvinte, cuvântul își revede/ revizuiește sensul dat ca unicat, inițial, deviind de la „precizie”, univocitate. Astfel, destinația devine destin (al cuvântului). Și zice Baudrillard că destinul semnelor (deci și al cuvintelor, l.b.) „este de a fi smulse destinației lor, dezmințite, deplasate, recuperate, seduse”, chiar dislocate, uneori, din matricea lor originară, modificate, amplificate, extinse ca sens/ sensuri, cuprindere a semnificației. Prin astfel de remanieri de limbaj scriitorul scoate din sine „noi vederi asupra umanității înfrânte” (Raymond Perrot). Prin rostire/ scriere și rostuire.

Probabil, cuvintele supuse unor astfel de metamorfoze, de amplificări nu prea ajung la arhaisme. (În ce privește neologismele, însă, pentru ele Hlebnikov propusese expresia cainii tăcerii, deoarece grație neologismele dispar „straturile surdomute ale limbajului”.)

În literatură limbajul/ cuvintele nu interesează atât în ipostaza lor de semnificare cognitivă, cât în cea de percepție imaginativă, virtuală prin ceea ce Spaier numea surori de imagini.

După Pitagora, atestăm: cuvântul simplu, cuvântul hieroglific și cuvântul simbolic (care exprimă, care ascunde și care semnifică). Apoi s-a spus: cuvântul poetic jinduiește a se manifesta ca întreagă această trinitate dimpreună. Jinduiește abilitatea inteligentă a formulelor și formulărilor stilistice în ecuație/ raport/ angrenări cu alte cuvinte.

Formulările stilistice, într-un cuvânt – stilul înseamnă rafinament. Precum spunea cineva, sintagma „dreptul la stil” poate fi utilizată doar în cazul dacă este evitat tamponul de consoane dreptu` la stil. Ei bine, scrisul beletristic contemporan nu mai cunoaște asemenea rafinamente. Tampoanele, cacofoniile sunt trecute cu vederea. Rafinamentul conta pe când se mai considera că dragostea de frumos ar fi autoritate supremă în viața omului.

Dialectica formativității și a construirii stilistice este mult mai fină decât poate depista atenția noastră cercetătoare. Ne-depistarea rămâne ceva de dincolo de experiență, de înregistrarea, înmagazinarea acesteia de către memoria și afectivitatea noastră.

Tangențial-contextual deducând, ar exista și o „lingvisticitate” a experienței: experiența și ca fapt de limbaj, nu doar ca structură specială, să zicem, a facultății de cunoaștere. Este cazul când inițiativele de înaintare în semantica/ semnificațiile realității „vin” din partea limbajului, fiind sugerate de el ca disponibilitate asociativă, ludică de evaluare, creare și concomitentă fixare/ formulare a noilor descoperiri, reale sau virtuale. E vorba aici de ceea ce s-ar numi fapte de limbaj sub incidența cărora Gadamer pune întreaga istorie (conștientizată, să concretizăm) ca proces de transmitere a mesajelor, a informațiilor, lingvistice și prin intermediul lingvistic, constituite și reconstituite în orizonturi de comunicare.

SCURT ESEU DESPRE A FI ÎN TIMP, CU TIMPUL

De la a-ți da seama – la a da seama despre ce ți-ai dat seama și ce poate face harul tău cu revelația de care vorbește aceasta. Nu vei reuși sută la sută în tentative, pentru că depinzi de mulți, de multe, de starea socială, dar și de fantezia ta, ce te abate de la trebi, te abate de la realitate, oferindu-ți viața paralelă a visărilor. A subiectivității.

Însă trebuie să îndrăznești mereu să-ți calibrezi tu însuți nevoia de libertate, de adevăr, de informare, deoarece, se știe, generalitatea socio-politică a acestora are totdeauna un standard mai scăzut decât cel pe care și-l poate asigura, conștient și cu efor, individul. În durata participării sale, ca individ și creator, la lume.

De regulă (obligatoriu și... inconștient), destinul omului presupune și jocul compensațiilor, imprevizibil, definit, implicit, în ziceri de felul: „Unde dai și unde crapă” sau „Nu se știe unde pierzi și unde câștigi”.

Vârsta te mai potolește, îți mai aplatizează predispoziția pentru gesturi categorice

Încăpățânându-te, cu pierderile și frustrările de rigoare, să crezi că nu se poate să se mute ireversibil accentul de pe valoare pe „valoarea de întrebuințare”, de pe estetic pe consumerism.

La o adică, e frumos și oarecum visător să se creadă că omul epocii noastre sau, poate, cel din epoca ce ne va urma va tinde, în fine, să revină, studios, în aula înnobilatoare a școlii, a bibliotecii. Lecția bine învățată este chezășie în confruntarea, zisă concurență profesională.

Iar tu, cu anii, când îți mai scad ardoarea vitală, năzuințele și visele îți devin mai difuze, posibilitățile – cam pe sponci, probabil, tangențial, ai putea ajunge un cehovian ce refuză subterfugiile oricăror concluzii în umila înfățișare a incertitudinilor existenței umane. Orice poate fi posibil într-un destin de om. Ba chiar și în cosmosul întreg, în care ești chiar mai puțin decât un fir de nisip, de praf...

Cam astea se întâmplă cu cel care vede (și trăiește, prin propriu destin) o identitate între manifestarea harului prin creație, studiu, cunoaștere, meditație, prietenie, colegialitate...

În meandrele și... mendrele vieții și creației, unii au capacitatea de a însuși o oarecare superioritate „metodologică” de a frecventa școală după școală, inclusiv pe cea de studii înalte, însă, în sinea și fapta lor, gândind și acționând ca autodidacți perseverenți și, posibil, ușor orgolioși. Eu aș fi afinul lor.

Fiecare scriitor sau artist în general trece prin prismele propriei sale vocații și, poate, prin filtrele codului său genetic, modificat, evolutiv-modelat-remodelat de achiziții culturale, de filosofie, ceea ce vin ca impulsuri și linie de subiect din fondul spiritual universal comun popoarelor și, deci, tuturor indivizilor (dacă aceștia se interesează de așa ceva).

E în toate astea ceea ce poți elucida, ce-ți poți explica despre tine însuți ca artist în măsura în care reușești să raportezi cele aflate la conștiința existenței tale ca ceva implicat în frământatul act uman de producere a valorilor. Cărora le-aș spune și punți de legătură mai speciale între naturile umane ce tind și ele spre elevație, creație. E atitudinea și poate chiar crezul celui care nu agreează banalul, cotidianul (prea) familial, dezgolit, cum se mai spune, imundul, mizeria agresiunii impertinente a așa-numitei „estetici a derizoriului”.

Este imposibil să ajungi în zona instinctuală a firii tale, să „localizezi” izvoarele inspirației, intuiției, minele din care ies la iveală, ca daruri de preț, ceea ce e sugerat și modelat de subliminal.

Când experiența pe care ți-a hărăzit-o destinul (uneori, din... abundență) îți permite o dublă, dar intrinsecă revelație și revelare de sine, o descoperire și o redevenire, care în franceză sună plastic: „une conaissance de soi et une co-naissance”.

Este important, așadar, dacă harul tău, studiile tale permanente, modul tău de viață și de muncă, apoi (sau poate înaintea tuturor) curiozitatea, care se adaugă celorlalte, reușesc să-ți mobilizeze energiile creatoare, ținându-ți acut ațintit sentimentul „vânătoresc” asupra eventualei revelații artistice, asupra surprinzătoarelor înfățișări ale metaforei, care nu se împuținează deloc în ancestralul codru de simboluri.

În cazul scriitorului, semnele maturizării sunt cele ale valorii, ale constantei în principii, ale coerenței intelectuale și a distincției artistice prin care se auto-particularizează. În cazurile manifestărilor sale de vârf, harul, intelectul, inspirația și voința nu înseamnă mai multe componente sau acte de manifestare, ci sunt un tot, unitare.

Asta, pentru creatorul care se încăpățânează să creadă că nu am trăi, totuși, în epoca unui scepticism estetic generalizat. În caz contrar, ar însemna să cedăm, să capitulăm în fața kitschului tot mai agresiv...

Chiar dacă, de ceva timp, vine deja și la noi, peste noi, poate că chiar... iese din noi uscăciunea calculului. Devenim mai reci, mai distanți, mai pragmatici, mai egocentriști. Dar, să sperăm, nu mai răi, nu mai coțcari decât în comunism. Pur și simplu, azi punem mai multă pasiune în pragmatism decât, odinioară, în idilă și lirism.

MINIATURA POETICĂ RUSĂ - Andrei DEMENTIEV și Mihail ERIOMIN

DIN REVISTA

DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ

Nu ar fi neîntemeiată părerea că – în urma sintezelor, nucleizărilor – cel mai evident esențele ideației existențial-filosofice sunt prezente în focalizările prozodice de minime dimensiuni „vizibile” și imense spațialități imaginative, mentale, cosmospirituale umane. Dintre multele referințe sugestive la chintesența de acest gen mi se pare relevantă și cea a poetului Lorens Blinov care, încercând a se dumeri în problema  raportului artă-filosofie, ajunge de fapt la formula unității artofilosofiei: „Cum să surprinzi esența fenomenelor?// Foarte simplu:/ Ia un ou obișnuit/ Și imaginează-ți că el ar fi chiar/ Dumnezeu/ (aproape dizolvându-te în el)”. Iar un alt autor, Arsen Mirzaev, parcă s-ar referi și el la concepția conform căreia mi-am propus să elaborez o amplă selecție panoramică din poezia rusă de proporții cât mai restrânse: „Motiv de miniatură./ Tot ce e mic/ uriaș e.../ precum/ VIAȚA”.

L.B.

                       Andrei DEMENTEV           (1928-2018)

*     *     *

Viitorul nu-l împaci cu ce-a trecut deja.

Nu iese amiciție între „astăzi”

Și „ieri” – nu-și dau mâna.

Eu am rămas corabie-necată

În viața care

Trecu, precum furtuna.

Dar corabiei i-a revenit memoria lucidă,

Riscantă, ca un scafandru neapărat.

Ea apăru în fosta-mi tinerețe

Și eu din nou sunt cel naiv,

Bun și curat...

*     *     *

Din nou pe cer alunecă o stea.

E trist să vezi cum cad înalte stele.

Îmi petrec prietenii –

În neunde, în nicăieri.

În nevenite ierni și-n

Ne-mprimăvărate primăveri.

Îmi petrec prietenii în inexistente povești.

Slavă Domnului, tu tânără încă mai ești.

*     *      *

Lui R. Rojdestvenski

Totu-i deșertăciune...

Și eterna cântare de bani

Și cheltuirea lor, și scrierea de cărți.

Totu-i deșertăciune.

Dar niciunde n-ai putea ascunde

Tristețea, tânjirea ta,

Prelungă, precum strigătul spre zori.

Nu-s singur trăind în atare prinsoare,

Sperând mereu la oarece luminiș.

Noi suntem născuți ca basmul să-l

Prefacem în durere.

Dar că nici basmul nu mai e, se dovedi.

*     *     *

Prin sita de aur a

Frunzișului târziu

Se cerne tihnita lumină a zilei.

Și tot ce este – TU,

Pentru mine înseamnă unitate.

Pentru-această întâlnire și anii ce vor veni.

O, astă privire!

Din mărturisiri molitve plăsmuiesc.

Eu pentru totdeauna cu sufletul

Și trupul sunt credincios

Întru iubirea

Și frumusețea ta.

În grădină

A doua zi,

A doua noapte – plouă.

Și păsările parcă-ar fi fost

Măturate de vânt.

Însă tu – cânți, ca și mai înainte, –

Nici nu știu cum te numești,

Cum ți-aș spune.

Ești de nevăzut – atât de mic fiind.

Doar ramul

Tresare-abia-abia...

Și ce te-a apucat

În atâta tristețe, atâta ceață

Să cânți atât de vesel?

*     *     *

Eu te pierd –

Cum codrul muzica o pierde,

Când peste el se-nstăpânește frigul.

Sufletul meu –

Prizonier pe viață –

Din memorie nu are cum ieși.

Eu te pierd –

Cum casa pierde cerul,

Când ploaia perdeluiește geamul.

Și viitorul nostru-i ca rebusul:

Nu-l voi dezlega.

Nici tu nu-l vei citi.

Mihail ERIOMIN    (n. 1936)

*     *     *

Cum șarpele își lasă pielea, tu

Îți părăsești ciorapul.

Frigurosul ornament al țesăturii

Veiozei îi insuflă-o frică păsărească.

Picioarele ce dorm de-ar păstra în timp

Forma ciorapilor pe care-au pierdut

Și mușchii și scheletul,

Sulului șoldurilor încredințându-i

Taina creapariției* genunchilor.

_____

*Creapariție – de la contaminarea creație+apariție, în spiritul originalului: proizzojdenie.

POEME POLONEZE

tu ești, eu sunt, noi suntem;

nici poet nici om

ți-ai fituit viața

jucându-te cu cuvintele

jocul cu adevărul absolut

care nicicând nu va deveni

domeniul tău

miza în joc totdeauna fiind moartea

iar acum nu alunga gândul la despărțire

posibil nu mai trebuie să aștepți

odată ce nu mai ai nevoie de această lume

nu te-ai putea suporta nici câteva clipe

iar dacă nu vei dori să mă vezi

nu vei deschide ușa

acceptând resemnat căderea întunericului

venit-a ceasul morții coralul bachian

înlesnește chinurile conștiinței răzvrătite

și tu privești în strada

pustie nu e nimeni acolo

din cei care ar ținea la viață

înghiți pastile

ca pe un juvăț îți legi cravate

care se clatină ușor peste masă

duci la tâmplă țeava rece

acuși va începe să sune telefonul

va prinde să fluiere ceainicul

atât de inoportun pus pe aragaz

cineva va bate la ușă

posibil cineva care vine cu vreo speranță

se rupe otgonul întins al deciziilor

de parcă nimic nu ar putea să se întâmple până la capăt

de parcă deja pentru nimeni nu mai există loc

și tu mai trăiești vreo trei minute

calendarul își răsfoiește filele

și tu nu ești nici poet nici om

inimitabil paradoxal etern

ți-ai amanetat morții ceea ce viață se numește

de asemenea și întâlnirilor ocazionale discuțiilor

telefonice neterminate tu deja inutil din păcate

ne-poet un original

mort ca vai de el

ce se îneacă în cuvinte

măsurând bolțile cerești cu privire nesigură

cartofor ce-și pierde încrederea în sensul pasiențelor

mereu detestat oricum încă mai exiști

ceea ce și afirmi cu dispreț

în același timp nepricepând

dacă e greu de înțeles de ce ai ales odihna

ESEU DIN ATENEU

Cum se naște o lucrare artistică? Greu de spus și, posibil, doar parțial și vag de spus. Se zice, și pe bună dreptate, că autorul va fi surprins de neprevăzut nu doar în timpul când își scrie cartea, ci chiar și atunci când o recitește, și acesta ar fi încă o dovadă că în timpul travaliului el nu realizează deplin, cu absolută claritate, cum se developează subiectul, cum înaintează etc.

Forța, mobilitatea, dar și diversitatea combinatorie a jocului spiritului sunt infinite și, în mare, indefinibile, nimeni nefiind în stare să prevadă ce subiecte, metafore, feerii, coliziuni, combinațiuni etc. pot apărea în surprinzătoarele declanșări a predispozițiilor sale creatoare inventive până la miraculos, uneori. De unde, cu secole în urmă, regretul lui Alfred de Vigny: „Neagră este mâhnirea când vezi că nicio religie și nicio filosofie nu pot da creației o explicație satisfăcătoare”, tristețe care, peste un secol, se răsfrânge și în constatarea lui Lev Șestov: „Încă n-a fost în stare niciodată vreo teorie estetică să ghicească în ce direcție o va lua gândul artistului și unde se află granițele activității lui creatoare”.

Dorința de a identifica „ce”-ul și „cum”-ul experienței și întâmplărilor interioare, prin care să-ți înțelegi cât de cât propriile stări sufletești, de conștiință creatoare. Cu un alt gând ascuns că, posibil, pe cele benefice să ți le poți chiar provoca, să le poți mobiliza, orienta. Iar pentru a fi credibile, cât mai autentice cele aflate din intimitatea ta, să te alegi cu unele repere necesare ce ți-ar permite comparația propriei tale experiențe cu experiențele de aceeași natură a altor artiști/ scriitori, astfel reușind să înțelegi și ceea ce te individualizează deosebitor de alții.

Așadar, după cum presupunea Wilhelm Dilthey, „Procesul de comprehensiune trebuie să aibă pretutindeni aceleași caracteristici comune, întrucât el este determinat de condițiile și mijloacele comune ale acestui fel de cunoaștere (în cazul nostru, de creație. – n.m.). În aceste trăsături de bază el este același. Dacă vreau să-l înțeleg pe Leonardo, atunci intră în acțiune interpretarea acțiunilor, picturilor, tabieturilor și scrierilor, și anume totul laolaltă, într-un proces omogen unitar”, deoarece „Aceleași funcțiuni și componente sunt prezente în toate individualitățile, iar predispozițiile diferiților oameni se deosebesc prin gradul lor de intensitate”, mai menționa Dilthey în anexele la manuscrisul de bază.

Chiar dacă este imposibil de a „capta” și reflecta în totalitate fenomenologia complexă a „zămislirii” poetice, s-ar putea totuși oarecât ilustra (presupune) procesul de creație în felul în care l-a înțeles Valéry: „Ideea primă se propune așa cum este. Dacă ea trezește nevoia sau dorința de a se realiza, își dă o finalitate, care este opera, iar conștiința acestei destinații cheamă întreg aparatul mijloacelor și dobândește tipul de acțiune umană completă. Apar în această fază, pe care am numit-o «articulată», deliberări, luări de poziție, tatonări. Noțiunile de «început» și de «sfârșit», străine producerii spontane, nu intervin în mod egal, decât în momentul în care creația estetică trebuie să ia aspectele unei fabricări”.

Cum și când se naște o lucrare artistică?