POEZIA ȘI PISTOLUL

Sensuri

Nu e de crezut că între două sensuri pauza înseamnă lipsă de sens. Uneori pauza poate semnifica chiar mai mult decât – însumate – cele două sensuri între care se află. Prin urmare, e de înțeles ce densitate de sens poate apărea prin adunarea celor două sensuri cu sensul pauzei dintre cele două sensuri. La o adică, cineva se poate rezuma doar la sensul pauzei, părându-i-se că el e mult mai miezos decât cele două sensuri pe care, de fapt, nu le separă, ci le împreunează. Asta – de parcă cele două sensuri ar reduce oarecât din substanța/ importanța sensului din pauza sau chiar din sensul pauzei care le unește. Firește, putând exista și ipostaza viceversa, când sensul pauzei împuținează suma de sens obținută prin adunarea celor două sensuri pe care le leagă. (Pentru că dacă nu ar fi pauza/ intervalul, nu ar mai fi doi stropi, ci unul singur. Ca și cum – două sensuri în minus, dispărând unul din stropi, inclusiv ca sens, sens și pauza dintre el și celălalt strop, de asemenea ca sens. Apoi, când te gândești la sensul pauzei, al pauzelor, altfel gândești și despre viață, modificându-ți filosofia existențială, tu – spre bine, alții, probabil, spre rău/ pesimism. Sau invers.)

Orientarea lor, a tuturor celor trei sensuri, putând rămânea aceeași sau deviind de-a binelea spre altceva – altceva, vă dați seama, însemnând alt sens. Iar ca epilog sau, să admitem, una din variantele posibile ale combinării acestor trei sensuri – tocmai în ce urmează se va înțelege că pauza/ intervalul comportă și ea/ el sens – imaginați-vă doi stropi de ploaie alunecători pe geam. Cel de-al doilea, de sus, e oarecât mai mare și, deci, mai accelerat în mișcare, astfel că, anihilând încetul cu încetul pauza/ intervalul dintre el și stropul de mai în josul gemului, spre care se mișcă, în fine ajunge să anihileze totalmente pauza/ intervalul (dar nu și sensul acesteia!), contopindu-se cu celălalt strop. Deci, au dispărut doi stropi și pauza dintre ei, însumându-se într-un singur strop. S-au însumat, într-un tot întreg, sensurile celor doi stropi și sensul intervalului/ pauzei care fusese între ei. Stropul care a rezultat e și el purtător de sens. Ce-i drept, nu se poate spune că sensul stropului mai mare ar fi și el „mai mare” decât sensurile, luate aparte, ale celor doi stropi și sensul intervalului/ pauzei dintre ei. Pur și simplu e și el doar sensul unui strop. Chiar dacă nouă ni se pare că era mult mai interesantă varianta/ situația cu doi stropi și pauza dintre ei; varianta cu trei sensuri care, prin diversitate, făceau mai interesantă dacă nu lumea întreagă, sigur că, cel puțin, sticla geamului – o făcea.

P.S. Lipsa de sens are și ea un sens bine determinat: sensul lipsei de sens. Acesta, deci, având rolul său, menirea sa. Adică, toate sensurile știute și neștiute din lume, din univers/ infinit ar fi ca și imposibile fără, între le, sensul lipsei de sens. Fără liant, cum s-ar spune. Și plusvaloare la valoarea sensurilor știute sau doar presupuse.

Târg școlar

sau

Notă explicativă pentru computerul meu

E de presupus că mulți poeți nu sunt chiar atât de talentați sau de sensibili, cum se crede, odată ce trec pe lângă sau intră prin târgurile forfotitoare, deschise în preajma noului an școlar, fără să fie inspirați măcar și pentru cel mai minuscul poem despre târgul școlar, acest naiv, superb ritual involuntar...

ML: „CÂT DE DULCE E LIMBA ÎN CARE SCRIEȚI?”

Oricum am gândi, cred că suntem cu toții de acord că iubim limba în care scriem. Dar, alături de iubire, ce sentimente/ strângeri de inimă mai avem? Așa că e firesc să ne întrebăm – generic – dacă suntem (totalmente) mulțumiți de limba în care scriem. În această situație aflându-ne, îndrăznim să punem câteva întrebări.

– Cu ce sentiment scrieți în limba română/ maternă, având în vedere că se avansează predicția potrivit căreia, până la sfârșitul secolului, una din două limbi vorbite pe glob va dispărea?

– Eu cred că ar putea dispărea (din uzul practic, nu din memoria dicționarelor) limbile ce au sub o sută de mii de vorbitori. Situația este evidentă, să zicem, în Federația Rusă, unde cele mai multe minorități (ciuvașii, buriații, udmurții, bașkirii, ciukcea etc.) deja cam trec în totalitate la limba rusă. Mulți poeți ce se trag din aceste semințenii au scris și scriu deja în limba rusă, pe unii din ei eu chiar traducându-i și editându-le cărți în română – ciuvașul Ghennadi Ayghi, tătăroaica Lylia Gazizova, buriatul Namjil Nimbuev. De altfel, poeți remarcabili. Cred că același destin al neantizării îl va avea și limba găgăuzilor. O populație de câteva zeci de mii de vorbitori ai unei limbi nu poate avea academie, instituții de orice nivel, care ar putea contribui la fortificarea și perpetuare limbii sale. Este o inevitabilitate.

Iar la sfârșitul secolului cred că limba română va fi în deplină funcționalitate, odată ce acum, în primul sfert al veacului, ține de evidențe și aplicații practice că ea permite în continuare o flexiune bogată, cu lexicul predispus la derivări, verbocreații prin care pot fi exprimate ideații și nuanțe semantice. A crescut și crește considerabil numărul celor care nu doar o vorbesc, ci și scriu, zilnic, în ea – nu numai scriitorii, ci și o mulțime de autori activi pe rețelele electronice sociale. Da, ar fi o problemă cum scriu românii pe Facebook, însă nu toți de „acolo” sunt stricători de limbă, agramați. Adică, și astăzi mulți din români, scriitorii, lingviștii, în particular, se realizează ca spirit în interiorul limbajului și prin limbaj, creându-se și pe sine ca un anume text. Textul ca viață, destin. Ca mesaj pentru alții, pentru lume.

– Sunteți mulțumiți de limba în care scrieți, în sensul că aceasta poate face legătura între gândul creator, „modelat” estetic, și cititor, că are suficientă bogăție și expresivitate?

DOUĂ COSMOGRAME

Leo Butnaru                                                                                                Cosmograme

Crochiu din verile de la Văratec

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.

Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...

La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de apendicită.); mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.

La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul lui sub burlanul, pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș, ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă, judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)

Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă/ scapără... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și tot mai puțin în țară...

Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede, opintește să ducă la vale luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i învolburate. În cvasi-lumina lunii, pistiluri de crin – cornițele melcilor.

Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei sferturi de oră, apar deplin din ceață statul bradului și statura zadei de dincolo de apa alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi, peste defileu, în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile depășesc viteza luminii.

Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de rouă i-ajunge la glezne.

Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.

La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.

La alt colț de casă, păpădia adie a antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.

După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de aerul agitat de hulubii zburătăciți.

Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice   – când norii pe cer alcătuiesc figuri în poze și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.

Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu: Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet văratec...

Invocație

Avem o țară nu prea mare, însă ce mare, uriașă, imensă e vina atâtora față de ea... Avem o țară în care fiece plantă se teme să nu crească, să nu se răspândească prea tare, spre a nu trece cu vreo

ALT POEM SENTIMENTAL DE LA ALMA MATER...

Prin geamul căminului 7...

Prin geamul căminului 7 se întâmpla să văd

cum se înălța maiestos, portocaliu, uriaș soarele

ca un chepeng pe care îl deschidea cineva –

Nu cumva ești ateu?!... Cum, cineva?... Chiar El, Marele!

Alegeam ce alegeam necesar pentru prelegeri

încercam să radiez din memorie regretele serii

din cafeneaua „Trandafir” cu muzică populară & jazz

în care ne amestecăm studenții, poeții cu belferii.

Pe la opt, cu troleibuzul 7, ajungeam la facultate

între degete cu bilet de 5 copeici, anodin.

În sala de cursuri deja mă aștepta ea, frumoasă

colegă orășeancă ce nu locuia la cămin.

Era într-o vineri, seara trebuia să plec la Negureni.

La prima dragoste. Iar acolo – țin minte până acu! –

în auditoriul 13, sinucigaș de greu mi-a venit să-i spun

poate cel mai greu cuvânt din viața mea, din viața ei: Nu...

UN POEM DE AZI, UN POEM DE DEMULT...

Leo Butnaru



Iatac de student

Negureni. Iatacul meu de copil. Acum – de student

venit la părinți, dar căruia destinul îi făcu nedreptate.

Angina cu miros de muștar lipit pe piept, pe spate,

iar în gâtlejul cam hârcâit gust amărui de miere și lapte.

Ah, nu voi merge la club, să-mi întâlnesc dragostea, prima,

nu pot fuma „Leana” – țigări autohtone, nici „Prima”, d`ale bulgarilor.

Radio-tranzistorul leton „Okean”, posturi „de după dâmb”, bruiate,

să nu afecteze fericirea sovietică și prietenia popoarelor.

Vacanța de iarnă va mai dura. Dar scurt, zgârcit, și iată – cu angină

în miez de ianuar cu ceva zăpadă, dar mai mult noroi... Asta e: pe la noi

e cam trist, de nu-ți vezi prima dragostea, dar mai ales că trebuie să citești

Marx, Engels, Lenin,  acesta cu „Un pas înainte, doi pași înapoi”.

Așadar, iatac, suspine de dragoste, „Okean-Riga”. Angina agravată

de gândul că la Chișinău te așteaptă seminarul la comunismul științific.

...Miros de muștar, gust de miere și lapte. Prima dragoste, ca și ratată...

...Eh, multe-ar fi să-ți amintești de junețe și-angină într-un imperiu pe dric...

9.XII.2019

O POETĂ A POSTAVANGARDISMULUI RUS: MARGARITA AL`

timpul

este incredibil

însă timpul ne-a încăput pe toți

timpul a încăput totul

timpul a încăput timpul

precum inspirația încape expirația

nu mai există hotare și războaie

fiecare dintre noi are propriul său zbor

fiecare dintre noi are propriul său tichet

fiecare are locul său

prin băltoace aleargă ploaia

peste oameni plutesc cuvintele

și asta e chiar aceeași clipă

aceeași clipă minunată

în care – incredibil –

timpul ne-a încăput pe toți

timpul încape totul

fiara încă nu s-a născut – dar fiară e

gândul cândva a fost pruncuț

botezat în cristelniță odată cu stelele

gândul cândva boltă cerească a fost

cristelniță care boteză cuvântul

cândva cuvântul era mormăit de Zei

dezvăluind cerul în sonuri scorojite

omul încă nu se născuse

dar buzele lui deja cântau

rugăciunea mamei

astăzi nu a fost ucis nimeni

astăzi nimeni nu a ucis

de-ar fi să rezistăm și mâine

și mâine să izbândim

ce important e să spunem și mâine

astăzi nu a fost ucis nimeni

astăzi nimeni nu a ucis

trăim în singurătate

între mare și țărm

între tunet și fulger

între trecut și viitor

între exterior și interior

între moarte și eternitate

noi trăim în singurătate

ca respirația ce străbate

între inspirație și expirație

cum mai trăiești

dar cum mai trăiești

între mine și dumnezeu

fără nume

fără trup

fără suflet

spațiu al viitorului cuvânt

spațiu al viitoarei iubiri

SCRISUL DE MÂNĂ. CALIGRAFIE ȘI PSIHOLOGIE

Cu titlu de autotest psihologic, introspectiv, să încercăm a fi cât mai atenți la propriul nostru scris de mână, la cel al rudelor, prietenilor, cunoscuților, apreciindu-l mai mult sau mai puțin conform unor prescripții grafologice. În baza acestora, s-a ajuns la concluzia că persoanele care au un scris foarte înclinat posedă o mare sensibilitate. Literele în suiș vorbesc de ardoare. Finalele scurte – de economie. Scrierea rapidă – despre o concepție promptă. Scrierea clară și armonioasă atestă o inteligență limpede. Curbele denotă blândețe. Litera n caligrafiată în formă de u ar sugera că autorul e un om binevoitor... O filă fără margine și alineate denotă avariția. O margine egală de ambele părți relevă ordine și armonie. Un scris orizontal, rigid, drept, „țeapăn“, e mărturia voinței și inflexibilității. Scrisul orientat în pantă urcătoare, dar „aspru“, ar deconspira, cică, vanitatea prostească. Dacă urcă exagerat, el e însemnul exaltării. Scrisul care coboară adie a pesimism, a melancolie. Coborând energic, el dezvăluie dezolare și poate că predispoziție spre – Doamne ferește! – suicid. Scrierea sinuoasă, în serpentină, e cea a supleței de spirit, a diplomației etc.

S-a susținut (unii zic, chiar, s-a constatat...) că nu doar în scrisul unui individ, ci și în cel comun, al unui sau altui popor, sunt investite o anumită psihologie și ireductibile trăsături de caracter etnic. Nu e întâmplătoare, se crede, nici direcția scrisului, de la stânga la dreapta
sau viceversa. Izvoditorii scrisului ce aparțineau rasei negroide și celei semite (sud-vestul Asiei și nordul Africii: arabii, sirienii, evreii etc.) priveau către sud, spre locurile originii lor, însă își îndreptau scrisul spre răsărit. Albii, în schimb, priveau spre nord, unde li se aflau tărâmurile genezei, în consecință orientându-și scrisul tot spre răsărit, însă pe papirus sau pergament vectorii grafici ai unora și celorlalți au ieșit ațintiți, de fapt, în direcții diferite.

Nici configurația literelor în alfabete nu reprezintă un dat invariabil. De-a lungul timpurilor, caligrafia își schimbă caracterul. Herbert Read susținea că, întotdeauna, „conștiința individualității a fost subordonată conștiinței solidarității de grup sau de clasă. Acest lucru ar putea fi demonstrat în mod evident de istoria scrisului de mână. Însăși expresia «scrisul de mână» este o noțiune modernă ce vorbește despre scriptele grecilor sau ale romanilor, chiar și de cele ale umanismului. Până astăzi ne tot minunăm de uniformitatea scrisului părinților sau bunicilor. În veacul al XVIII-lea sau al XIX-lea, numai personalitățile cu totul excepționale și excentrice își permiteau să aibă un scris de mână foarte individual“.

Printre cei care au întrunit deopotrivă caracteristici de excepție și excentrice a fost și Herman Melville, metamorfozele dinamice ale firii și psihologiei sale regăsindu-se chiar și într-o succintă, energică mărturisire ce atestă o firească doză de exagerare pentru un om ales: „Fără să
vreau, caligrafia mea se transformă și încep să folosesc litere mari, de afiș. Dați-mi o pană de condor! Dați-mi craterul Vezuviului drept călimară!“

De unde și concluzia că manuscrisele scriitorilor sunt mai personale și mai deosebite unele de altele decât cărțile lor. S-a constatat că până și vibrația literei din răvașele lui Pușkin se deosebea în cazul când îi scria unui coleg sau când se adresa vreunui moșier. În genere, autorul
lui Evgheni Oneghin este stăpân deplin pe scrisul său, modelându-l în funcție de situație și necesități. Chiar și mostrele de autografe erau diverse, împărțite în două categorii și patru specii. Prima categorie era considerată artistică, de creație, a doua – mondenă. Cea dintâi include
două specii: de ciornă și pe curat. Secunda – specia intimă și cea oficială. A. Efros remarca: „Autografele de creație pe curat sunt executate cu niște trăsături zvâcnite, repezi, strălucitoare, triumfătoare în înălțările și bruștele lor căderi, înzestrate cu o neclintită prezență a ritmului.

Autografele în ciornă sunt scrierea în halat, încă desculță, cu literele ciufulite, cu stenogramele larvare ale cuvintelor, mai curând reprezentând semnele convenționale ale viitoarelor noțiuni, decât sensuri inteligibile...“

Naratorul din nuvela lui A.P. Cehov Scriitorul spune despre un personaj: „Judecând după caligrafia sa dezinvoltă, cu înflorituri, el nu era străin de civilizația europeană“. Poate că respectivul tindea să atingă un anumit ideal caligrafic, definit de Herbert Read ca „scris înzestrat cu frumusețe, dar fără personalitate. Deoarece personalitatea nu încearcă să se manifeste decât rareori în iscălitură sau în câte un autograf“. Cehov însuși aproape că nu a lăsat în urma sa manuscrise. Cele existente, totuși, le-au păstrat apropiații și prietenii săi. De altfel, acest detaliu vorbește și el despre anumite trăsături de caracter ale celebrului autor.

Iuri Tînianov a fost pus în gardă de felul în care a apărut în ochii și înțelegerea altora propria sa caligrafie, remarcând: „Nu cred în psiho-grafologie din clipa în care grafologul Morgenstern, privind la scrisul meu, a spus că în viața-mi personală sunt un tiran“. Ei bine, declară omul ce declară, însă nu e obligatoriu să se tot țină de exclamații erupte în clipe de năduf, precum i se întâmplă aceluiași I. Tînianov, care își menținu un interes permanent față de particularitățile scrisului altora. Iată unele note pe care le pregătise pentru un eventual studiu: „Cuneiformele pătrate ale lui Ceaadaev, care-și bătea joc de epoca sa, filele manuscriselor lui asemănătoare cu niște bule papale.

Parcă i-ar semăna, parcă nu i-ar semăna autorului său scrisul lui Viazemski; pătrate, unele litere luate aparte, însă butucănoase, ca din topor, cu streșini de paie prăvălite în toate părțile, ca într-un cătun obișnuit, ce e proprietatea vreunui cneaz.

Începând cu Alexandru I, scrisul țarilor are alură de cal-circar, dresat, în stare să se miște doar în cerc.

...Sârmă frântă, tremurătoare – scrisul lui Tiutcev, amintind de colțuroasele linii gotice ale domurilor nemțești...

...Gogol e un sârguincios, sub a cărui mână mai trăiește încă modelul consacrat de caligrafie“. Apoi, în altă parte: „Îngrijitul, delicatul și copilărescul scris al lui Gogol...“