DESPRE „PERIMETRUL CUȘTII” ÎNTR-O NOUĂ CARTE DE ANASTASIA DUMITRU

Anastasia Dumitriu

LEO BUTNARU – ÎN PERIMETRUL CUȘTII

Am scris despre Leo Butnaru, poetul, prozatorul, eseistul, istoricul literar și traducătorul, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la naștere, când îi abordam universul liric, însă de data aceasta mă voi referi la jurnalul Perimetrul cuștii, publicat în 2005, în care absolventul facultății de jurnalism și filologie își descrie experiența de cătănie în Armata Sovietică și nu numai, din anii 1972-1978. În notă asupra ediției, autorul mărturisește că, după ce s-a licențiat, s-a pomenit cu ordin de înrolare în armată, în calitate de ofițer în rezervă, încât ,,tentativele de a evita tristețea kaki erau da capo excluse”. Astfel, căzuse peste el nu beleaua, ci ,,onoarea” de a-și face ucenicia la sovietici. Recunosc că este primul jurnal în care se prezintă această temă, avându-l ca protagonist pe loco­tenentul aflat în condiții cazone, dornic nu să se supună ordinelor, ci să se regăsească pe sine în atmosfera uniformelor kaki, interesat de a nu-și pierde ,,cont(r)actul cu realitatea”. Am citit recent jurnale de front și ale deținuților politici, însă un jurnal despre militărie la sovietici nu am mai întâlnit. Dintre evenimentele din jurnalul de junețe, editat în 2000, cu titlul Student pe timpul rinocerilor (1969 - 1972), le întâlnim și aici, în acest caiet post-studențesc, ca un șir de probe inițiatice prin care trece un intelectual aflat într-un cronotop ostil formării sale culturale. Autorul detestă mediocritatea, nepotismele, metehnele unor ofițeri și soldați, dar și ale ,,elitei” din C.C. care se dedau unor orgii bahice.

Consemnările din jurnal debutează în data de 10 septembrie 1972, când autorul trece printr-o  perioadă de aclimatizare în regimentul de infanterie. Tânărul diarist știe că ordinea militară îi creează dezordine, de aceea scrisul și lectura au funcție remedială. Refularea în citit și în reflecțiile estetice reprezintă o formă de protecție și o modalitate de a se elibera de lanțurile cazărmii. Autorul citește din întreaga literatură universală, însă francezii și rușii revin obsedant în universul preocupărilor lui culturale. Sunt numeroase citate din jurnalele și epistolele lui Flaubert care se autodefinea drept ,,omul-condei”, fiind convins că ,,arta va deveni științifică, după cum știința va deveni artistică, amândouă se vor întâlni la culme, după cum s-au despărțit la poale”.

Din acel oraș străin nici nu poate să telefoneze celor dragi la Chișinău, însă are timp de reflecții asupra unor teme esențiale. Autorul captiv compară jertfele din balada românească Meșterul Manole cu alte spații culturale din cele mai vechi timpuri. Diaristul analizează legendele medievale din orașul german Magdeburg, ale cărei porți de trei ori la rând s-au tot prăbușit, până când doamna de onoare a reginei și-a vândut fiul pentru ca acesta să fie zidit la temelia cetății. Se referă apoi la întemeierea orașului Copenhaga, terasamentul căruia stă zidit peste o fetiță, superstiție prezentă în tot arealul slav care cere sacrificiul uman pentru dăinuirea unor temelii, jertfe cunoscute și în Asia, obicei care a luat sfârșit în perioada creștinismului, când jertfele umane au încetat odată cu sacrificiul suprem al lui Iisus Hristos. ,,El, nevinovatul, a fost jertfit de Dumnezeu Tatăl pentru întreaga omenire; nefericitul copil sau trecător plătea prin sacrificarea sa fericirea viitorilor locuitori și apărători ai orașelor și fortărețelor”^[1], scrie Leo Butnaru. După ce amintește de aceste jertfe, autorul relatează evenimente din viața celor aflați în cușcă, unde superiorii dădeau dovadă de cele mai crude metode educaționale, circumstanțe care îl determină pe autor să asemene armata cu teatrul absurdului. O altă scenă este aceea în care ostașii, nevoiți să măture strada, scutură și frunzele din pomi pentru a eficientiza munca. ,,Să fie curat! Ordine și gata! (exagerată…) Jos cu poezia toamnei!”, scrie cu umor diaristul, considerându-se ,,o curcă plouată cu epoleți”. Nu ne miră că, la vederea unor autobuze pe care e scris ,,Excursie”, tânărul locotenent Butnaru regretă că nu e și el printre călătorii liberi. Armata Sovietică nu era locul cel mai potrivit pentru a visa și a-ți desăvârși cultură umanistă. Cu toate acestea, deși nu era nici timpul și nici locul potrivit, împătimitul de lectură căuta orice portiță pentru a trece dincolo de limitele cuștii: el vânează orice ocazie: vrea să citească și în arest, unde locotenentul este captiv pentru că și-a neglijat îndatoririle de șef de patrulă, însă nu reușește din cauza poftei de chef a altor gradați consemnați în aceeași încăpere.

Pe lângă faptele din armată, aflăm și despre realitățile sociale din Ucraina: în localitățile rurale, pedagogii nu se pensionează, pentru că nu are cine să le mai ia locul, iar tinerii nu mai revin în locurile natale. Referindu-se la romanul satului Negureni, identifică unele scene memorabile: carul în... copac, florile pentru împodobit scena (furate, noaptea, din grădini), un localnic, care umbla mereu cu pantalonii rupți în genunchi a murit ca Hagi Tudose, iar banii tăinuiți au fost găsiți într-o movilă de grâu din podul casei. Nici orășenii nu sunt uitați. Aflăm că la Tiraspol, mulți procură ziarele numai pentru a înveli în ele sticlele de votcă.

 Realitățile culturale. Cronicarul de serviciu scrie despre ,,moșnegismul” din proza ,,contemporană”, prilej de a compara Uniunea Scriitorilor din RSS Moldovenească cu un troleibuz rablagit, unde pe locurile din spate și în picioare stau câțiva scriitori de valoare și un grup de tineri talentați, iar în față se înghesuie nulitățile cu putere administrativă și politică. Aflăm și despre închiderea secției române a librăriilor din Chișinău, care limitau ori chiar interziceau accesul la cultura română. În data de 6 ianuarie a anului 1973, își descrie drama celui care nu a putut să-și serbeze ziua de naștere din cauza ordinelor de a fi pe poligonul înghețat. El își face timp să-i întâlnească pe scriitorii Iulian Filip, Nicolae Dabija, Costel Ciobanu și Valentina Tăzlăuanu, sosiți la seminarul tineretului de creație. În scurtele permisii, când ajunge la Chișinău, locotenentul dă iama prin librării ori îi revede pe unii dintre cei mai reprezentativi scriitori: Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Vasile Vasilache, Serafim Saca, Nicolae Costenco, Anatol Ciocanu, Ion Vatamanu, Iulian Filip etc., pe care îi  apreciază. Ei discută despre pseudocultura unor interpreți de muzică ,,pseudofolclorică sau ușoară (de tot)” ori a unor slugarnici, autori semnatarii versurilor: „E primăvară,/ Dar fi-va și vară, –/ Îți mulțumim, partid,/ A mia oară”.^[2]

LEV TOLSTOI ÎN MOLDOVA ȘI ȚARA ROMÂNEASCĂ (martie - septembrie 1854)

 I

În a patra zi a lunii decembrie din anul 2019 (o încep cu date precise, deoarece ele vor fi necesare și în continuarea textului), la dezvelirea plăcii memoriale în fața Casei Vernescu, dedicată aflării tânărului scriitor, pe atunci praporgic de artilerie, Lev Tolstoi la București, mi-am amintit de invocarea, cât de cât întemeiată sau prezumtivă, și a altor locuri din capitala Țării Românești de la mijlocul secolului XIX, legate de persoana, de atunci, de personalitate fabuloasă de mai târziu, a contelui de Iasnaia Poliana. Unele din ele au fost punctate, geografic-topografic, de autorii care au abordat subiecte similare: la „Hotel de France”, Tolstoi „degusta cu nesaț cupe de Clicot”, bea cafeaua și savura înghețata la Capșa, era unul de-al casei la „Hughes” sau la „Brenner” (mai târziu „Hotel d’ Europe”), întârziind la disputate partide de biliard, un eventual local următor fiind „apreciat datorită prețurilor și vinului de Drăgășani, din podgoriile deținute de Barbu Știrbei, suveranul țării”, scria Emanuel Bădescu în „Ziarul de duminică” (2013), mai precizând, în baza scrisorilor pe care le trimitea Tolstoi celor din Rusia: „...a urmărit spectacolele de la Teatrul cel Mare, precum și pe cele jucate pe vechea scenă a Teatrului Momolo, pe ambele scene, în funcție de noroc ori de contract, evoluând trupe străine, din Italia și din Franța”. Un alt comentator, Stelian Tănase, scria: „Brenner era locul său favorit, unde își pierdea la stos toată solda. Aici, sătul de mâncarea de cazarmă, avea parte și de o rafinată bucătărie occidentală” (Patronul localului de lux, Brenner, fusese în slujba armatei ruse în timpul războiului cu turcii din 1828-1829, ulterior stabilindu-se în București, pe strada Nemțească / astăzi Smârdan, în apropierea bisericii Stravropoleos. Aici a ridicat un han, devenit mai târziu hotel.)

Ei bine, praporgicul (în armata rusă, grad ofițeresc inițial – Oberoffizierе; company officers) Lev Tolstoi nu locuia de-a valma cu ostașii de rând și, deci, nu putea fi „sătul de mâncarea de cazarmă”, odată ce chiar de la sosirea sa prințul Mihail Gorceakov, comandantul oștirii din Moldova și Țara Românească, rudă a sa (verișor de al treilea, pe linie maternă, cu Nikolai Ilici, tatăl lui Tolstoi), îl invită să treacă oricând să ia masa la el: „M-a îmbrățișat, m-a asigurat că pot veni să mănânc zilnic la el și că ar vrea să mă păstreze pe lângă el...” (17.III.1854).

De fapt, nu se putea spune că invitația pentru tânărul praporgic ar fi fost ceva deosebit, o excepție, deoarece comandantului i se dusese vestea de amfitrion generos, precum își amintea N. Ușakov: „Masa se pregătea în fiecare zi pentru 30 de oameni, dar erau invitați mai ales cei nou sosiți; ceilalți veneau fără să mai fie invitați, dintre persoanele Cartierului general, începând de la general, până la locotenent inclusiv. Pe cei mai mulți dintre veniții la masă, prințul Gorceakov nu-i cunoștea, însă discuta de obicei doar cu purtătorii de grade mari”. Sau altă notă a lui Tolstoi... extra-cazarmistul: „Am prânzit acasă într-o atmosferă destul de liniștită, bine și ieftin” (4.VII.). Prin cazarmă, la subordonați, dădea destul de rar, mărturisindu-i mătușii că Bucureștiul, lumea pe care o întâlnește sunt acaparante și „toate acestea au făcut să nu stau nici două ore la mine acasă”. Plus că Tolstoi, dacă ar fi vrut, putea să-și ia un bucătar: „Eu unul nu am nevoie de bucătar bun, mă pot descurca și fără el, însă un om în plus este necesar, pentru a-l ajuta pe Dmitri la îngrijitul cailor, cât vom fi pe drum, și pentru ca, de cum ajungem, să-mi fie de folos” (în scrisoarea către mătușa Tatiana Ergolskaia, 24 mai 1854).

Chiar a doua zi de cum sosește la destinație, purcede în căutarea unei locuințe cu chirie. Se presupune că ar fi fost „o casă europeană, de boier sau de negustor înstărit, în formă de potcoavă, cu etaj și cu pian, casa Gae de pe ulița Izvor. De-acolo, coborând dealul și traversând Dâmbovița pe Podul Mihai Vodă, nimerea direct pe Podul Mogoșoaiei, maxim 10 minute de mers călare ori cu birja” (Em. Bădescu). Precizarea cu pianul nu e deloc întâmplătoare: tânărul conte avea preocupări muzicale serioase, cunoscând creația lui Bach, Händel, Chopin, din biografia sa reieșind că, uneori, se putea afla ore în șir la pian, interpretând opere de Mozart, Mendelson sau Schuman. Pe 24 mai îi scria mătușii: „...încă nu am reușit să miros praful de pușcă turcesc, ci trăiesc foarte liniștit în București, mă dedau muzicii”. Mai târziu, despre bucuria existenței însoțită de muzică avea să-i scrie și de la Chișinău: „...acum eu beneficiez de tot confortul vieții, având un apartament bun, un pian, un prânz gustos, studiez cu regularitate” (17 octombrie).

HERALZII NEGRI ȘI TROLEIBUZ SPRE CER

Leo Butnaru

Fiat! Sau poezia, inclusiv ermetică

Poezia ermetică nu e una cu intrare liberă. Uneori ea nu are nicio intrare. Și nici nu se știe dacă a intrat sau nu ceva în interiorul ei. Sau dacă o fi ieșit ceva din ea, după care cuvinte ciudate au zidit intrările.

Poezia ermetică e una în fața căreia să-ți pui întrebări, posibilele răspunsuri însemnând tocmai eventualul conținut al poeziei ermetice, aproape integral creată de cititor doar cu foarte parțiala participare a autorului care în fața propriei sale isprăvi de cuvinte are privirea, inima și cugetul temătoare. Pentru că nimeni nu se poate afla în preajma poeziei, în poezie, fără să se înfricoșeze puțin și cam în aceeași măsură să și mintă. Că ar înțelege-o, sau nu ar înțelege-o deloc.

Astfel, până revin la normalitate, la firescul cotidianului, cei în oarecare relații cu poezia au un comportament ușor ambiguu care, de fapt, e chiar starea de emanare, de evacuare a poeziei sau părerii acesteia din firea lor.

În genere, regalei, ba mai mult – cosmicei generozități a prezenței poeziei noi îi răspundem ușor înfricoșați, timorați, ambiguu. Încât, indiferent încotro va coti sensul acestui text, în limpeziș sau și spre mai multă obscuritate, eu știu una și bună, anume – care va trebui să fie finalul narațiunii în cauză.

Repet: indiferent de meandrele ei, de surprizele sau dezamăgirile cu care ar jindui să se finalizeze, acea încheiere va fi una pentru toate cazurile, previzibile sau imprevizibile:

            – De regulă, eu mă enervez foarte rar. Doar absența poeziei mă mai scoate oarecât din sărite. E un fel de a-i sări poeziei în ajutor. Această scoatere din sărite. Să apară poezia, adică. De parcă, atunci, la Geneză, Domnul ar fi rostit (și):

–   Fiat carmen!

P.S. Poate că ar trebui să spun și de unele efecte colaterale subiectului de bază. Să zicem, de a, ca din senin, protesta cu vehemență, când în minte îți revine chestiunea cu poezia ermetică. Dar de ce să protestez? mă întreb eu. Pe deasupra, cu vehemență...

De la heralzii negri la troleibuz spre cer

La Paris, în Cimitirul Montparnasse, pe când eram în căutarea mormântului lui César Vallejo, mă gândeam că locul respectiv ar purta o distinctă patină a timpului, pentru că poetul peruvian s-a stins în anul 1938. Însă presupunerile mele nu au avut șansă în fața pietrei de mormânt din granit verzui, pusă parcă ieri, 22 aprilie 2010. De ce zic – ieri? Pentru că ieri a fost zi de joi, iar într-un poem Valliejo scrisese: Muri-voi la Paris/ într-o zi cu ploaie multă.../ probabil într-o joi, ca azi... Sumbra sa premoniție s-a adeverit întru totul, chiar cum spune versul plin: ...într-o joi, ca azi, de toamnă.

EA, GIMNASTA... (Din seria „Căminul studențesc Nr. 7”

 Ea, gimnasta

...Bine că avea de antrenor o antrenoare, în caz contrar

eram gelos, dacă antrenorul n-ar fi fost bătrân, ramolit –

doar mie unuia trebuia să-mi aparțină tot ce avea ea, –

farmecul, al frumuseții sale perpetuu, debordant infinit.

Rămâneam preocupat de teritoriile de mai jos de ecuatorul

superbei sale siluete – zveltețe de gimnastă, campioana

competițiilor universitare, la care îi eram suporter înfocat –

păcat că am uitat cum o chema – Kiki, Larisa sau Ioana?...

La o adică i-aș putea găsi numele în ziarul universitar

sau la rubrica „sport” din „Tinerimii Moldovei” din acea

vreme în care imperiul sovietic îmbătrânea iremediabil 

mergând spre Parkinson sau spre Alzheimer, așa ceva.

Poate e printre citatele din conspectele mele cu gogomănii

de la comunism științific, ateism, istoria PCUS, parșivă,

ce nu-mi interzicea doar credința în dragostea de URSS și

ceva, mai clandestin, – iubirea de ea, minunata sportivă

care, chiar de nu era Nadia Comăneci (...moldoveancă și ea)

și nu atinsese suprema culme, – nu mă descuraja, ci perseveram

în admirație, trecând-o deja în urbanele mele prozopoeme din

caietul de elev, pe care încă îl mai păstram, îl mai completam,

rămânând asiduu cercetător, geograf, aș putea spune, a tot

ce avea ea mai sus și mai jos de ecuatorul superbului corp

ce dăruia plăceri vizuale publicului la competiții de top

și mie – plăcerea de a-i fi explorator eminent și supus rob.

ALT POEM „ÎNDRĂZNEȚ” DIN STUDENȚIE...

La citirea acestor amintiri...

Studenția presupunea și mici distracții printre munți de carte

unde mai pui că mișunau fete atrăgătoare la orice facultate

iar printre cele mai ademenitoare erai și tu, rod copt din sud

cu sânii ca pâinile rotunde și calde de un kil și jumătate.

(Dar totuși, nu-mi amintesc limpede, dacă acea greutate

revenea ambilor sâni dolofani sau fiecăruia în parte... Însă

minunate, superbe erau acele globuri, parcă nițel exagerate

întru ațâțarea voluptății și a... silinței la carte, necondiționate!)

Iertare pentru această comparație ușor ne la locul ei, se pare,

dar studenția e și ușor acidă, ușor parșivă, nu doar studioasă,

încât era atâta ingeniozitate în căminele universitare, Doamne,

cu domnișoare și doamne (astea cam... clandestine) frumoase.

Mă gândesc că ai alăptat prunci dolofani cu minunații tăi sâni

cândva mângâiați, jucați în palme și de mine, mai mult amical

pentru că nu ne permiteam îndrăzneli prea de tot, hiriș păgâne,

fiind la asiduă învățătură, nu la vreun festival neoliberal.

Azi, presupun că la citirea acestor amintiri oarecum îndrăznețe

unele din studentele de-atunci, azi bunici nostalgice, dar fidele

vor merge la oglindă, dezvelindu-și încă frumoșii, dolofanii sâni

cântărindu-i în palme, surâzând dulce-amar... Ce vremuri vremurele...

  

PENTRU PRIMA OARĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ UN POET PUȚIN SPUS ORIGINAL!

*      *      *

Mi-au spânzurat sub acoperiș

Trupul cu mască de arlechin,

Inima pe stâlpi mi-au încleiat-o

În fâșii sfâșiate de afiș,

Iar sufletul, cu preț indicat în ruble,

Mi l-au expus în vitrină.

1917

*     *     *

       *      *      *

Mi-au spânzurat sub acoperiș

Trupul cu mască de arlechin,

Inima pe stâlpi mi-au încleiat-o

În fâșii sfâșiate de afiș,

Iar sufletul, cu preț indicat în ruble,

Mi l-au expus în vitrină.

1917

Aprilie

Amiaza e moale ca L.

Strada-i gri-cafenie ca o vrabie.

Astăzi e aprilie.

Iar ieri era încă martie.

Prier! Am scos din buzunar moleșitele-mi mâini

Cea dreaptă potrivindu-i-o bastonului pe măciulie.

Prier! Astăzi chiar plimbătorii de câini

Admiră cum dulăul roșcat

Îi dă târcoale cățelei. Aprilie!

*     *     *

Tandrețe,

Sângerează,

Picură-ți

Saliva însângerată. A inimii cupolă de argint

E acoperită de aspră și mată negreață...

Cum de-aș face, cum de-aș face în noapte

Prostul de mine

Până spre dimineață

Dragostei să-i fur

Nasturele, butonul strălucitor?...

De ce oțetul și ghimpii chinurilor bestiale?

Oare pasiunea

Ar fi Biblie pe care cu rugă și evlavie

S-o pui printre anale,

Prin altare?

1919

*     *     *

O pată mică, precum de la strivirea fructului răchițelei.

Liniște vă rog. Nu izbiți ușa. Omul...

Patru litere, simple de tot:

                                                   – mort.

1916

*     *     *

Din nou: – Ce-i Adevărul?

Mi-au prins sufletul, precum câinelui coada, cu ușa.

Și iată, ca o fiară

Nu pot să-mi potolesc durerea.

1918

Epitaf

Primește-mă pe mine, adormitul în gheață,

Dă-mi lumea ta proslăvită!...

Eu sunt ca un ciocan de varză

Care deodată a părăsit grădina

În care crescu;

Sunt ca o fiară sperioasă

Ce-a părăsit umbrarul dumbrăvii;

Sunt precum coada

Oii, –

Și totuși:

Pentru tandrețea minunatelor femei

Care nu-mi mai sunt accesibile;

Pentru vinul care de azi înainte

Nu va mai curge în gura mea;

Pentru brânza de capră

De care am fost lipsit pe nedrept;

Pentru cimitirul cu neagră țărână

În loc de grădina în floare,

Eu, robul Tău, Doamne,

Îți cer de răsplată

Proslăvita Lume a Ta.

APROAPE JURNAL

Chiar eu, în persoană

Pe la 16 ani, la vămile vârstei nu aveam aproape nimic de declarat decât îndemânarea de a mă maturiza altfel decât cei de până la mine din neamul meu – eu, june țăran maturizându-se deja ca orășean; nesigur, șovăielnic, precaut sau poate chiar cu suspiciune, însă maturizându-se altfel. În special prin spațiile câtorva biblioteci din Chișinău, săteanul din mine maturizându-se deja ca orășean – maturizare oarecum în regim de urgență, accelerată, depășindu-și în maturizare – stare demnă de a mă mândri?... – în ritmul de a se maturiza semenii născuți și crescuți orășeni get-beget. Mă de(z)-formam ca sătean, pentru a mă forma/ reformula ca orășean într-un mod involuntar original, ca de la sine altfel decât cei de până la mine din neamul meu. Un mod, parcă, de a mă depăși pe mine însumi în predestinatul ritm existențial, prin asta modificându-mi, firește, cât de cât însă și predestinația, pe atunci departe de a-mi da seama că prețul pe care va trebui să-l plătesc pentru propria mea viață voi fi chiar eu... în persoană.

Valtorna

Ce cuvânt convingător: Valtorna... – păcat că în locul lui în limba română există doar traducerea sa: goarnă, corn... – și nu însăși el, autenticul cuvânt valtorna, la care uneori mi se pare că chiar aș putea cere audiență ca la însăși muzica.

Valtorna, fratre, valtorna!... – ca o senzația că ai interpreta o muzică dumnezeiască la tine însuți. O muzică precum surâsul printre lacrimile sfinților. Ce plină de amintiri e muzica! Când strunele sunt mângâiate, nu strunite.

De asculți muzica, înseamnă că ești viu și, poate, chiar trăiești. Poate chiar te gândești la marii ei creatori. Cum ar fi Saint-Saëns ca Sfânt-Sens al muzicii. Sau Mozart, armoniile căruia sunt ca surâsul printre lacrimile sfinților. Și, bineînțeles, amintindu-ți de lacrimile și sfinții lui Cioran. Apoi revenind și zicându-ți (acum spunând și altora) că muzica lui Mozart parcă ți-ar subția sângele de codrean. În plin vuietul vântului carpatin, în care te poți pomeni în două ipostaze: doar să auzi acest vuiet, sau nu doar să-l auzi, ci și să-l înțelegi. Și nu doar ca pe muzica lui Mozart, ci mai ales ca pe cea a lui Bach, pe care fiecare o înțelege în felul său, în vreme ce o mulțime de oameni doar o aud, nepunându-și problema de a capta sensuri.