CÂND AU NĂVĂLIT CĂLĂII...

LISTA BASARABEANĂ

 

1. Șocul întâlnirii cu „eliberatorii”

 

Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare și cu braț întins...

                                                                              Deuteronom, 5/15

 

Era tânără. Doamnă sadea, alias boieroaică ce moștenea o anume avere, zeci de hectare de pământ prin părțile Sorocii, în satul Țepilova din comuna Ocolina. Tânără și frumoasă, după cum o înfățișează fotografiile de epocă. După cum și-o amintesc cei care, la sfârșitul anilor ’30 ai secolului trecut, erau copilandri sau adolescenți. Spre exemplu, profesorul universitar chișinăuian Aurel Marinciuc: „Nu încape îndoială că viața acestei femei este un fenomen singular în lume. Raportat la locul în care am trăit o perioadă și eu, pot să vă asigur că, încă din tinerețe, ea a fost o celebritate a orașului Soroca. Orășenii mai în vârstă mi-au descris escapadele ei în oraș: apărea călare pe un cal mândru, cu pușca pe umăr, cu revolver la șold, iar la șa avea legați 3-4 iepuri și tot atâtea rațe împușcate, pe care Eufrosinia le oferea cadou prietenilor sau rudelor.
           Țăranii se mirau – cum o domnișoară, fiică de boieri, mergea desculță în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbații. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În același timp, cunoștea literatura, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreiește și țigănește – limbi necesare în orașul nostru”.

Ce portret! De tânără. Și boieroaică. Și frumoasă! Cutezătoare. Chiar și în acel 28 iunie 1940 rămânând să aștepte hoardele roșii. Și, poate, nu doar din cutezanță, ci și din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a rușilor ce aveau să treacă Nistrul.

De a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Și așa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluenți de prin mai multe seminții – greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei țintați cu stele roșii? Și de ce? Deci, și-a zis să rămână.

Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, fata mamei, să plecăm și noi peste Prut, că nu se știe cum o să iasă întâlnirea asta cu «ai noștri»”.

Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-și mama ce-și rânduia căruța în lungul convoi al celor care fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.

Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), hotărăște să rămână. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, își amintește că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio București transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenții asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componența generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai dus ceașca până la gură. Mâna a început să-i tremure și ceașca reveni, zângănitor, pe farfurioară.

– Cum așa? Ce va fi cu noi?

Acum mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea, nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi întâmplat ceva asemănător în Țările Baltice, ca și cum noi nu ne-am fi putut da seama ce va ieși din toate astea!...”

Iar dimineața, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Inițial, tânăra boieroaică se gândise că mașinile ar fi românești, fără să știe că, noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră tancurile și blindatele armatei roșii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici cea mai mică închipuire că în viața noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă și că totul ce era obișnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia orizontului!”

Astfel că prin satul ei, Țepilova, treceau mașini murdare, tanchete, unele dintre care rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se conturau în praful drumului, oșteni pătați cu negru reparau ceva. Una dintre mașini se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva negru și flăcăuanii satului, ghiontindu-se între ei, chicoteau și ironizau:

– Ca oița: unde s-a oprit, acolo a și lăsat băltoaca...

– Ce-i asta, bravilor? Abia ați trecut granița – și dă-i cu reparația?

La care mecanicul face printre dinți:

– A treia lună suntem în marș...

După podețul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o mașină răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.

Pe marginea drumului stătea un oștean posomorât cu arma în bandulieră.

– Cum s-a întâmplat? l-am întrebat eu.

– Niște munți ca aiștia! Parcă frânele pot rezista?

M-am mirat: ce fel de munți? Ia, o mică pantă!”

De aici, din dimineața lui 28 iunie blestematul, și pornește șocul întâlnirii „cu noii noștri stăpâni” care, imediat, se înfățișează în curtea casei și pretind fân pentru cai. „Eu sunt uimită. Și cam dezamăgită. (Însă urmau să mă aștepte ani mulți doldora de uimire și dezamăgire...).”

Dar, odată ce noua putere cere fân, boieroaica hai să o ajute, astfel că saltă pe iapa Svastica, „numită astfel nicidecum în onoarea lui Hitler, ci pentru că pur și simplu pata albă din fruntea ei aducea a svastică”. Tânăra o ia în galop spre aria de unde însoțitorii săi, bravii oșteni roșii pe caii lor, trebuiau să ia fânul. Numai că, la un moment dat, amazoana soroceană își dă seama că i-a pierdut undeva în urmă pe cei veniți cu rechiziția. Aceștia erau trei – un veterinar, politrucul și un plutonier care – să vezi! – descălecaseră și își duceau caii de dârlogi. Asta-i bună! își spune în sinea sa Eufrosinia, scriind în memorii: „Îmi amintesc de mașina frâna căreia nu a rezistat pe fleacul cela de pantă. Mai târziu, deja toamna, am văzut cum un soldat, fără să vrea, își luă avânt de la sinagogă în jos pe o cărare ce ducea din Orașul de Sus în Orașul Vechi al Sorocii. El nu se putea opri și alerga, repetând speriat:

– Uite și țara asta Basarabia!

Se dovedise că toți aceștia erau veniți de prin părțile Poltavei. Locurile lor sunt de șes, iar dealurile noastre le par munți”.

Acolo, la fân, politrucul îi vorbește despre infailibilitatea partidului care – Doamne, ferește! – nu poate greși nici cât e negru sub unghie. Însă, pe cât de cutezătoare, pe atât de naivă, boieroaica întreabă cum de s-a întâmplat ca în partidul „fără cusur”  să fi nimerit atâția „păcătoși”, ca Tuhacevski, Uborevici, Iakir – „o legiune întreagă”, importanți comandanți de oști  sau oameni de stat care, se știe, fuseseră executați. Adică, domn-tovarăș politruc, cam în ce ar consta criteriile infailibilității partinice? „Politrucul lăuda colectivizarea (pe cea benevolă, nu alta); eu mă întreb cum s-ar traduce în rusește «benevolă» și prin ce s-ar explica foametea din 1933... Dat fiind că puteam să admit posibilitatea foametei doar pe o insulă nelocuită, stearpă, după vreun naufragiu, și nu în țara cu cele mai mănoase pământuri”. Ba chiar tânăra Eufrosinia Kersnovskaia se interesează care e organismul social sau de stat ce controlează faptele lui Stalin și cum ar putea poporul să-i limiteze acestuia puterea, pentru a nu se ajunge la autocrație. Însă prin răspunsurile sale politrucul o dezamăgește.

Așadar, nu e nimic de mirare că: „chiar din primele zile de ocupație sovietică (se obișnuiește a spune – «eliberarea de sub stăpânirea boierilor și capitaliștilor», dar de ce să nu le spunem lucrurilor pe nume, pentru că doar hoțul nu spune «eu am furat», ci zice «eu am împrumutat»), la mine au început să vină, rând pe rând, oamenii satului, întrebând:

– Duducă, ce se va întâmpla? Ce ne așteaptă?

Eu însă eram optimistă... sau vroiam să mă conving pe mine însămi de așa ceva, deoarece este cu mult mai ușor să-l înșeli pe cel care dorește să fie înșelat!”

 

ALEJANDRA PIZARNIK - DESTIN TRAGIC DE TÂNĂRĂ POETĂ (Eseu)

 

Fiica mai mică a unei familii de evrei din Rovno (azi Belarus), ce a emigrat din Polonia în Argentina (1934). Născută Flora Pizarnik Bromiker (1936). Tatăl s-a acomodat destul de repede în noul mediu, sporind cu succes bunăstarea familie destul de bine situate pe scara socială. De fapt numele le era Požarnik (Pompierul), însă, în noul mediu lingvistic părea dificil de rostit, încât a fost reformulat în: Pizarnik.
Printre veniturile familiei erau și cele din comercializarea mărfurilor din Europa, trimise de rudele care, din nenorocire, aproape toate – atât pe linie paternă, cât și maternă – au căzut jertfă națiștilor. După ce află de tragedie, Alejadra începe să se gângăvească, e chinuită de insomnie (Cineva a plâns fără măsură/ extinzând zorii./ Cineva a înjunghiat perna/ căutând imposibilul/ loc de odihnă), coșmaruri, astm, fiind diagnosticată cu nevroză. Tema morții avea să devină una frecventă în versurile sale de viitor: „În ecoul morților mele/ mai există încă spaima./ Ție ți-e cunoscută spaima?/ Știu că spaima se teme când îmi rostesc numele./ Spaima/ spaima cu pălărie neagră/ îmi ascunde-n sânge șobolani/ sau spaima cu buzele moarte/ îmi bea dorințele toate./ Așa e. În ecoul morților mele/ mai există spaimă”; „timpului îi este frică/ frica are timp/ frica/ se plimbă prin sângele meu/ mănâncă cele mai bune fructe ale mele/ devastează zidul meu lamentabil/ distruge distrugerile/ numai distrugere/ și frică/ nespus de frică/ frică”. Și totuși, ar fi de remarcat și vraja cu care, peste ani, o mai învăluia copilăria cu toate ale ei, precum în acest poem tandru: „Din copilărie nu știu decât/ o teamă luminoasă/ și o mână care mă trage/ de cealaltă parte a mea. // Copilăria și parfumul ei/ de pasăre alintată”.
        În eseul La escritura invisible: el discurso autobiográfico en Alejandra Pizarnik (Scriitura invizibilă: discurs autobiografic despre Alejandra Pizarnik) Patricia Venti relevă faptul că sentimentul înstrăinării e unul atât de suprafață, cât și unul subtextual: „...alteritatea semit/argentiniană a făcut-o străină, personaj fără loc în societate, cu șanse mici de a se dizolva în masa amorfă și atomizată a unei comunități”. Posibil, o altă cvasi-alternativă a lui a se dizolva ar fi a se încadra; a se manifesta, a fi vizibilă, apreciată ca personalitate dăruită cu energii creatoare, subtilitate și abilitate spirituală, cu motricitate intelectuală neordinară.
Înstrăinarea și dorința de dragoste, apropiere, solidaritate, înțelegere. Iar când acestea nu vin din exterior, poeta notează în Jurnal: „...uneori nu sunt foarte rea cu mine; uneori, în mijlocul nenorocirii și serii, îmi spun mie însămi cuvinte duioase și calde, cu o delicatețe ce mă face să plâng, pentru că ele sunt cele pe care nu mi le va spune nimeni altcineva din cei care nu mi le-au spus niciodată, nici măcar atunci când încăpeam în palma unei singure mâini”.

DIN POEMELE UNUI MARE SCRIITOR PENTRU COPII, ȘI NU NUMAI...

 

Maurice CARÊME

(1899 – 1978)

 

Unul din cei mai importanți poeți belgieni de limbă franceză. Copilăria și-o petrece la Wavre. Începe să scrie de la vârsta de 15 ani. Din 1918 a fost învățător de lucru manual. După perioada futuristă (1928-1932), revine la poezia simplă, destinată tinerilor și copiilor. În anul 1937 se instalează în orașul Anderlecht, unde și-a trăit viața și și-a creat opera de maturitate. După anul 1943 se consacră totalmente literaturii. În anul 1972, la Paris, e declarat „principe al poeților”. Distins cu importante premii naționale și internaționale, inclusiv Premiul Academiei Franceze (1949). Creația sa, în bună parte pentru copii, este tradusă în peste 1000 de limbi. Dintre cărțile sale de poeme amintim: „Hôtel bourgeois” (1926), „Chansons pour Caprine” (1930), „Reflets d’hélices” (1932), „Femme” (1946), „La Maison blanche” (1949), „La Voix du silence” (1951), „Images perdues” (1954), „Pigeon vole” (1958), „La Flûte au verger” (1960), „La Bien-aimée” (1965).   

 

 
Mamei
 
Oare voi putea să-ți mulțumesc din plin           

Pentru că m-ai adus pe lume,
Dându-mi
Atâția arbori de iubit,
Atâtea păsări de cules,
Atâtea stele de desfoiat,
Atâtea cuvinte de cântat,
Atâtea fete de ascultat,
Să strâng atâtea mâini de bărbați,
Tu, care mi-ai dat și sufletul unui prichindel care
Nu-i cere existenței decât
O mică boare de vânt
Ce i-ar înălța zmeul de hârtie.
 
 
Verdele
 
Am să vorbesc despre verdele fraged,
De verdele ce zboară prin arbori.
Am să vorbesc despre venele verzi
Ale tinerelor de sub pomii rotați.
Despre vânt voi vorbi,
Despre al verdelui smarald
De la a dimineții lizieră.
De verdele pe care-l iubesc voi vorbi,
Verde ardent
Din sărutări răspândite prin câmp,
Verde ce mă reîntoarce-n copilărie,
Traversându-mi mereu primăverile
Ca un cânt, ca un gând.
 
 
Rugă
 
O, Fecioară Maria! Mamă a lui Hristos!
Păzește-i pe tata și pe mama,
Pe mine păzește-mă,
Să fiu deștept și sănătos.
Păzește pisicuțul meu prichindel
Și fă ca el să prindă vreun șoricel
Sau câțiva pești
Pe care nu-i păzești!
 
 
Toamna
 
În luminoasa grădină
Toamna cântă la mandolină.
 
Ce fericite-s frunzele aurii!
Iată-le, iată-le valsând
La braț cu vântul ce le poartă
Între cer și pământ.
 
Se spune că frunzele ar fi moarte.
Însă lumea nu crede, zicând:
Nu, nu se poate.
 
Toamna în luminoasa grădină.
 
 

Leo BUTNARU Pod literar București - Chișinău 8 iunie 2021

DIN POEZIA AVANGARDEI: ARSENI NESMELOV

 

Din poezia avangardei

 Arseni NESMELOV   

(1889 – 1945)

 

Numele patern: Mitropolski. S-a născut la Moscova, unde avea să studieze la școala de cadeți. A fost ofițer – mai întâi în armata țaristă, apoi în cea a generalului Kolciak, unul din adversarii neîmpăcați ai bolșevismului. (Curios e să ne gândim că pseudonimul său e oarecum... derutant: Nesmelov înseamnă... Necurajosul... Probabil, doar în literatură, la începuturi...)

Primele versuri le publică în 1911-1912 în suplimentul revistei „Niva”. După primul război mondial, avatarurile destinului îl duc în provizoriu liberul Vladivostok (1920), unde editează primele cărți: „Versuri” (1921), „Tihvin” (1922), „Praguri” (1924).

În 1924, fuge din URSS, trecând frontiera chineză și stabilindu-se în orașul Harbin din Manciuria, unde, mai bine de două decenii, este considerat cel mai bun poet rus din China. A corespondat cu Marina Țvetaeva. A lăsat importante memorii despre viața literară a Vladivostokului anilor 20, unde, de altfel, se stabileau, provizoriu, mai mulți promotori ai avangardei, printre care David Burliuk și Serghei Tretyakov (acestuia, Nesmelov dedicându-i un poem).

În China, publică volumele: „Luciu sângeros” (1929), „Fără Rusia” (1931), „Halta” (1938), „Flotila albă” (1942) – toate în Harbin; poemul „Peste ocean” (1934), „Povestiri despre război” (1936) – în Shanghai. Pentru partidul fasciștilor ruși scrie poemul „Gheorghi Semena”, publicat cu pseudonimul Nikolai Drozdov.

În august 1945 (fatalitatea... euro-asiată a acestei luni!), când trupele sovietice intră în Harbin, Nesmelov este arestat și transportat în Rusia. Curând, moare de hemoragie cerebrală.

 

Traducere și prezentare: Leo BUTNARU

 

  DESCĂRCAREA ALBASTRĂ

 

2

 

Clopoțel de argint în clinchet, –

Peste o steblă subțire – viespea,

Și în creierul împovărat de visare

Minuni se târăsc, câteva.

Își desfăcură pumnișorii

Neuroni în prag de hibernare

Și dulce se pupă cu spălătoreasa,

Iar acoperișul sărută arcușuri lunare.

Iar un paznic slăbănog și gri

(Leoarcă de-a-ngândurării sudoare)

De la ușa sferei subconștientului

Descuie și aruncă lacătul mare.

 

3

 

Iată, mă înclin. În palma-căuș

Iau esența subtilă, praf ori suc,

Pe care pistoane-asupritoare

Aiurea prin lume ca uraganul le duc.

Iată – a victorios, triumfător spasm

Din pântecele contractat a născare

Lăptos-luminoasă plasmă –

Iat-o, iat-o, iat-o apare.

Prima fibră a viermelui de mătase,

Prima literă dintr-o scrisoare

Și uluitorul avânt fluturat

De-albastra descărcare.

 

4

 

Mai departe! Dar nimic mai departe!

Praful! Nu mai poți reține.

Îmi pare rău, înțelegeți, rău îmi pare

Visul de a-l povesti deplin, în fine.

Inspirând miros de anason,

Ai mai vrea să bei și un lichior,

Însă pe Adonis îl va găti frizerul

În frac meșterit de ales croitor.

Cuvântul și piatra sunt leneșe,

Verbul e un dar echivoc:

Ca să răsune – lovitura,

Ca amnarul – să scapere foc.

  

NEURASTENICUL

 

I

 

Când nu mai e viitor, nu mai vrei să trăiești,

Când nu mai e viitor – nopțile vine spaima,

Ce liniștitor sufletului i se prorocește

Apropiata catastrofă, ce nu se poate evita.

 

DIN POEZIA AVANGARDEI

 

Din  poezia lumii

Leonid CERNOV       (1899 – 1933)

                                                    Traducere și prezentare: Leo BUTNARU

Poet, prozator, publicist, dramaturg și traducător. Adevăratul nume: Maloșiicenko. A scris atât în rusă, cât și în ucraineană, prin urmare – este revendicat de avangardele din Moscova și Kiev, ca exponent remarcabil al imagismului. 

S-a născut în orașul Aleksandria din gubernia Herson în familia unui agent de asigurare. În gimnaziu i se dezvăluie precocele aptitudini literare. În autobiografie scria: „Învățam prost, deoarece nu dispuneam de timp suficient, pe umerii mei ducând revista noastră umoristică ilegală. Concomitent, eram și redactor, și editor, scriam, desenam eu însumi, – astfel ajungând să învăț în clasa a cincea trei ani la rând, iar în primăvara anului 1914 bunii mei îndrumători m-au alungat din gimnaziu”. După această întâmplare, Cernov pleacă la Chișinău, unde își încheie studiile gimnaziale. În anii 1917-1921 rătăcește prin Ucraina, lucrând ca jurnalist, un timp studiind la facultatea de matematică, apoi la cea de drept. Joacă pe scenele a mai multor teatre. Scrie piesele „Dumnezeul lui Avraam” și „Acțiune despre regele Maksimilian”, traduce din Molière și L. Andreev. În perioada anilor 1918-1921 scrie câteva volume de versuri, care rămân însă în manuscris. În toamna anului 1922 organizează un grup de imagiști ce întrunea câțiva tineri poeți și pictori. După călătoria în jurul lumii pe o navă maritimă, vine la Odessa, unde aderă la grupul „IugoLEF” (LEF-ul de sud), în revista căruia publică fragmente din „romanul cinematografic” (poemul) „Cooperativa idioților” (1924). În 1925, la Leningrad, e unul dintre membrii activi ai „Ordinului imagiștilor militanți”. Din acest an, până la sfârșitul vieții, a editat opt cărți, printre care un volum de impresii de călătorie „125 de zile la tropice” (1928) și poemul de proporții „Frontul” (1931).

În decembrie 1934, toate cărțile sale sunt scoase din librării și biblioteci, creația sa fiind interzisă pe zeci de ani înainte. 

Facultățile bucuriei

Cu vopselele zilelor zugrăvite în pripă –        

Cu hohot nebun trecem prin toate

Noi – clovnii demenți 

Ai tristeților nevindecate.

Cu dairele în zile de singurătate

Ar avea motiv să strige „ura!” orișicare! 

Noi târguind cu mărfuri de aur

Cu spuma Bucuriei scânteietoare.  

Hei, voi!

De ce ați dezlănțuit epidemia

Nudității grețoase-a unturii de castor?

În fiece birt noi avem academie

Și facultăți ale Veseliilor.

Scuipați, strigați sau urlați „răstigniți-i!” –

Voi ce râvniți doar luciri valutare.

Ca rodul Bucuriei pentru noi 

Se pârguiește-a revoltelor înspicare.

Doar cu cei primăvăratici ne este în drum,

Panglica zâmbetului – pentru cravată.

Nouă ne e totuna, încât și posomorâtului zeu

Îi putem oferi porții de soare – poftim, tată!

În Lumea închisă, în lumea ferecată

Cu hohot nebun trecem prin toate

Noi – clovnii demenți 

Ai tristeților nevindecate.

1923, Vladivostok 

Cariera de piatră a zorilor

Mi-am aruncat inima zbuciumului și buntului,

În fiece noapte – pe cântarul lor.

Nu de asta oare 10 ani, o fi de numărat,

Din secundă în secundă

Pistolul „Colt” la tâmplă-mi stă ridicat? 

Aș fi zâmbitorul Marat cu chip de Menestrel –

Ce de-a cer și rachete,

Ce de-a lumini în orizontul viselor!...

Fiece petec al pielii mele e potricălit

De otrăvitele gloanțe ale zilelor.

Ca viermele

În cârlig

Am fost pus de astă viață,

În cleștele unui braț de fier –

Mă zvârcolesc înciudat

Holbându-mi

Ochii de un stânjen –

În revărsarea râului însângerat. 

După ce s-a scurs tot sângele stacojiu al apusului

Din umflatul balon al soarelui spart cu propria-mi mână,

Eu m-am repezit în codrul de placate urlătoare

Ca să arunc în sufletele voastre schije de furtună.

Însă ecuatorul parcă-ar fi strâns în hamuri,

Globul pământesc e ca măcelarul umflat, neam de cocoșați –

Ar fi să-mi lipesc pe frunte eticheta de paiață,

Rânjind cu coții putrezi ai munților Carpați. 

Scrâșnind dintr-o cutie de conserve, șuierând 

Ca arcu-ncordat în statura lui de-o sută de mile –

Să luminez cu toate culorile curcubeului în

Cântătoarele gurițe ale stelelor-copile.

1923, râul Amur

AVANGARDA - JERTFA GULAG-ului

 

Din poezia avangardei 

Boris KUȘNER                                              

(1888 – 1937)

 

Născut în orașul Vitebsk. A editat două cărți de versuri – „Semafoare” (1914) și „Taurorespiruri: Poem” (1918). Alte două volume ale sale, „Cel mai dârz de pe stradă” (1917) și „Mitingul palatelor” (1918), ar trece drept proză futuristă experimentală. Fragmente din „Mitingul...” au fost incluse în „crestomația revoluționară a futuriștilor” – „Cuvântul nechezat” (1918).

Boris Kușner a fost unul din organizatorii OPOIaZ-ului (Societatea de Studiere a Limbajului Poetic), scriind eseul „Despre aspectul fonetic al limbajului poetic”.

După revoluție, pledează pentru colaborarea artiștilor de stânga cu noua putere. Printre altele, îi critică dur pe editorii „Gazetei futuriștilor” (1918) D. Burliuk, V. Kamenski și chiar pe V. Maiakovski pentru, considera el, insuficient angajament politic. În ziarul „Arta Comunei” lansează ideea constituirii grupului „comfuturilor” (comuniștilor futuriști). A mai fost membrul LEF-ului (Frontul de Stânga al Artei). Jertfă a represaliilor stalinismului. Reabilitat post-mortem în 1957.

În traducerea lui Leo BUTNARU

 

 

*      *       *
 
Stăpânim în toată legea tălpigele timpului. Curând
Porni-vom pe urma cornutului elan, prin taiga:
Rânduri, se-nșiruie, inelat, noi vetre, localități – deja
Țin frâul asudat al celor gata de a da bici, de-a pleca.
 
Fără reproșuri, în subteranele miezului de noapte,
De cum vom porni în lungul pădurilor rare,
Să strângem plase, capcane, lăsând să se plodească
Neamul rapacilor lupi agonizând a salvare!
 
Prin zăpezi lăbuțele de câini rotocol-rotitoare
Înșelate-s de lupoaica prăpăstuită-n întunericul orb –
Prea de tot mici sunt gheruțele râvnitorilor – n-ar
Răzbi, n-ar izbândi nici uliu sur, nici negrul corb.
 
Iar iubitei-odor piciorușele desculți i-s degerate, o dor!
 
Și s-ar duce să răvășească, să scotocească desișuri,
În bârlogul ursoaicei furișându-se lunecat, temerar,
Iar la bazar prețurile vor sălta, vor crește abitir,
Scădea-va doar prețul la bolirea cea de pojar.
 
(1916)
 
 
*      *      *
 
Ursuleți albi din faianță daneză
Zboară ca stolul de gâște sălbatice
Ce ating cu aripile gondola de aur.
Și uscat ienupăr se înclină-n vâlcea,
Isoane argintii îngână înserarea –
Neliniștite strune de zare și stea.
 
Au inima luptătorului moleșită-i de carnaval?
Ce mai zângănea fierul înțepător!
Drumul s-a rătăcit prin pădurea neumblată...
Bătrânul voinic o ia pe lângă rarele crânguri;
Șarpele a fost să-l încolțească odată –
S-a zis cu bătrânul, s-a zis, s-a stins pe gânduri
Dus de sănii sau de șa legănată.
 
Iernatice hermeline, ca săgeți din toba vântului,
Ca fulgere călite până la alb orbitor
Multora le găuriră sângele – vene desfundate...
Coardele vocale în noduri gordiene legate.
Și nu mai cântă decât lungile ierburi, departe,
Pe iutele car de foc al lui Phaeton, pe capre-nalte.
 
(1916)