DIN POEMELE UNUI MARE SCRIITOR PENTRU COPII, ȘI NU NUMAI...

 

Maurice CARÊME

(1899 – 1978)

 

Unul din cei mai importanți poeți belgieni de limbă franceză. Copilăria și-o petrece la Wavre. Începe să scrie de la vârsta de 15 ani. Din 1918 a fost învățător de lucru manual. După perioada futuristă (1928-1932), revine la poezia simplă, destinată tinerilor și copiilor. În anul 1937 se instalează în orașul Anderlecht, unde și-a trăit viața și și-a creat opera de maturitate. După anul 1943 se consacră totalmente literaturii. În anul 1972, la Paris, e declarat „principe al poeților”. Distins cu importante premii naționale și internaționale, inclusiv Premiul Academiei Franceze (1949). Creația sa, în bună parte pentru copii, este tradusă în peste 1000 de limbi. Dintre cărțile sale de poeme amintim: „Hôtel bourgeois” (1926), „Chansons pour Caprine” (1930), „Reflets d’hélices” (1932), „Femme” (1946), „La Maison blanche” (1949), „La Voix du silence” (1951), „Images perdues” (1954), „Pigeon vole” (1958), „La Flûte au verger” (1960), „La Bien-aimée” (1965).   

 

 
Mamei
 
Oare voi putea să-ți mulțumesc din plin           

Pentru că m-ai adus pe lume,
Dându-mi
Atâția arbori de iubit,
Atâtea păsări de cules,
Atâtea stele de desfoiat,
Atâtea cuvinte de cântat,
Atâtea fete de ascultat,
Să strâng atâtea mâini de bărbați,
Tu, care mi-ai dat și sufletul unui prichindel care
Nu-i cere existenței decât
O mică boare de vânt
Ce i-ar înălța zmeul de hârtie.
 
 
Verdele
 
Am să vorbesc despre verdele fraged,
De verdele ce zboară prin arbori.
Am să vorbesc despre venele verzi
Ale tinerelor de sub pomii rotați.
Despre vânt voi vorbi,
Despre al verdelui smarald
De la a dimineții lizieră.
De verdele pe care-l iubesc voi vorbi,
Verde ardent
Din sărutări răspândite prin câmp,
Verde ce mă reîntoarce-n copilărie,
Traversându-mi mereu primăverile
Ca un cânt, ca un gând.
 
 
Rugă
 
O, Fecioară Maria! Mamă a lui Hristos!
Păzește-i pe tata și pe mama,
Pe mine păzește-mă,
Să fiu deștept și sănătos.
Păzește pisicuțul meu prichindel
Și fă ca el să prindă vreun șoricel
Sau câțiva pești
Pe care nu-i păzești!
 
 
Toamna
 
În luminoasa grădină
Toamna cântă la mandolină.
 
Ce fericite-s frunzele aurii!
Iată-le, iată-le valsând
La braț cu vântul ce le poartă
Între cer și pământ.
 
Se spune că frunzele ar fi moarte.
Însă lumea nu crede, zicând:
Nu, nu se poate.
 
Toamna în luminoasa grădină.
 
 
Așa a fost
 
Așa a fost  – în adâncul tău
Eram strop de apă tremurător
Într-o vază pură.
 
Așa a fost – ochii tăi vedeau pentru mine,
Picioarele tale pentru mine mergeau,
Carnea trupului tău suferea pentru mine. 
 
Așa a fost – sărmanele-ți brațe
Oboseau luptând pentru mine
Și tu peste mine le-ai încrucișat.
 
Așa a fost – inima ta bătea pentru mine
Și chiar sângele tău
L-ai lăsat inimii mele.
 
Mama mea,
Binecuvântată
Printre mamele toate.
 
 
Soarele moare în părul tău
 
Soarele să moară-n părul tău tinde,
Seara roi de albine-și aprinde.
Nu mai cutez să-ți ating pleoapele,
Dormi, dragostea mea, minunea mea.
Sub luna ce trece pe cer, eu voi veghea.
 
 
Briza
 
„Acestea-s frunze moarte”,
Spuseră frunzele moarte,
Văzând fluturi fericiți
Prin tufari înfloriți.
 
„Acestea sunt fluturi”,
Spuseră cei fluturi,
Văzând frunzele moarte
Bătând la porți încuiate.
 
Însă a brizei suflare
Frunze și fluturi împreună
Îi mână spre mare.
 
 
Omonime
 
În țărână-i lucioasa râmă,
Mistrețul țărâna râmă
Stânga-dreapta și invers
Precum cap-coada în vers.
Și-apoi strânge frâu-n mână
Cel ce asinul și-l mână.
Și astfel eu, cu capu-n nori,
Vorbesc aiurea deseori.
 
 
Pisicul și soarele
 
Pisicul deschide ochii,
Soarele în ei se ascunde.
Pisicul ochii și-i închide,
Soarele în ei rămâne.
 
Iată de ce, noaptea,
Cânt pisicul se trezește
În beznă văd două bobițe
De soarele ce lucește.