LISTA BASARABEANĂ
1. Șocul
întâlnirii cu „eliberatorii”
Adu-ți
aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a
scos din ea cu mână tare și cu braț întins...
Deuteronom, 5/15
Era tânără. Doamnă
sadea, alias boieroaică ce moștenea o anume avere, zeci de hectare de pământ
prin părțile Sorocii, în satul Țepilova din comuna Ocolina. Tânără și frumoasă,
după cum o înfățișează fotografiile de epocă. După cum și-o amintesc cei care,
la sfârșitul anilor ’30 ai secolului trecut, erau copilandri sau adolescenți.
Spre exemplu, profesorul universitar chișinăuian Aurel Marinciuc: „Nu încape
îndoială că viața acestei femei este un fenomen singular în lume. Raportat la
locul în care am trăit o perioadă și eu, pot să vă asigur că, încă din tinerețe,
ea a fost o celebritate a orașului Soroca. Orășenii mai în vârstă mi-au descris
escapadele ei în oraș: apărea călare pe un cal mândru, cu pușca pe umăr, cu
revolver la șold, iar la șa avea legați 3-4 iepuri și tot atâtea rațe împușcate,
pe care Eufrosinia le oferea cadou prietenilor sau rudelor.
Țăranii se mirau – cum o domnișoară,
fiică de boieri, mergea desculță în urma plugului, cosea grânele sau fânul,
întrecându-se cu bărbații. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii,
altoia pomii. Era fermierul universal. În același timp, cunoștea literatura,
muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreiește și țigănește
– limbi necesare în orașul nostru”.
Ce
portret! De tânără. Și boieroaică. Și frumoasă! Cutezătoare. Chiar și în acel
28 iunie 1940 rămânând să aștepte hoardele roșii. Și, poate, nu doar din
cutezanță, ci și din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a rușilor
ce aveau să treacă Nistrul.
De
a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Și așa s-ar fi putut
crede, cu toate că sângele ei avea afluenți de prin mai multe seminții –
greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba
rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei țintați cu stele
roșii? Și de ce? Deci, și-a zis să rămână.
Iar
mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, fata mamei, să plecăm și noi
peste Prut, că nu se știe cum o să iasă întâlnirea asta cu «ai noștri»”.
Însă
fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-și mama ce-și rânduia căruța în lungul
convoi al celor care fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.
Ea,
tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), hotărăște să rămână.
Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja
în Siberia, în Gulag, își amintește că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul
28 iunie 1940, radio București transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenții
asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componența generalilor
(cutare) pleacă cu avionul
–
Cum așa? Ce va fi cu noi?
Acum
mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea,
nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi
întâmplat ceva asemănător în Țările Baltice, ca și cum noi nu ne-am fi putut da
seama ce va ieși din toate astea!...”
Iar
dimineața, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Inițial,
tânăra boieroaică se gândise că mașinile ar fi românești, fără să știe că,
noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră
tancurile și blindatele armatei roșii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici
cea mai mică închipuire că în viața noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă și
că totul ce era obișnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia
orizontului!”
Astfel
că prin satul ei, Țepilova, treceau mașini murdare, tanchete, unele dintre care
rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se
conturau în praful drumului, oșteni pătați cu negru reparau ceva. Una dintre mașini
se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva
negru și flăcăuanii satului, ghiontindu-se între ei, chicoteau și ironizau:
–
Ca oița: unde s-a oprit, acolo a și lăsat băltoaca...
–
Ce-i asta, bravilor? Abia ați trecut granița – și dă-i cu reparația?
La
care mecanicul face printre dinți:
–
A treia lună suntem în marș...
După
podețul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o mașină
răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.
Pe
marginea drumului stătea un oștean posomorât cu arma în bandulieră.
–
Cum s-a întâmplat? l-am întrebat eu.
–
Niște munți ca aiștia! Parcă frânele pot rezista?
M-am
mirat: ce fel de munți? Ia, o mică pantă!”
De
aici, din dimineața lui 28 iunie blestematul, și pornește șocul întâlnirii „cu
noii noștri stăpâni” care, imediat, se înfățișează în curtea casei și pretind
fân pentru cai. „Eu sunt uimită. Și cam dezamăgită. (Însă urmau să mă aștepte
ani mulți doldora de uimire și dezamăgire...).”
Dar,
odată ce noua putere cere fân, boieroaica hai să o ajute, astfel că saltă pe
iapa Svastica, „numită astfel nicidecum în onoarea lui Hitler, ci pentru că pur
și simplu pata albă din fruntea ei aducea a svastică”. Tânăra o ia în galop
spre aria de unde însoțitorii săi, bravii oșteni roșii pe caii lor, trebuiau să
ia fânul. Numai că, la un moment dat, amazoana soroceană își dă seama că i-a
pierdut undeva în urmă pe cei veniți cu rechiziția. Aceștia erau trei – un
veterinar, politrucul și un plutonier care – să vezi! – descălecaseră și își
duceau caii de dârlogi. Asta-i bună! își spune în sinea sa Eufrosinia, scriind
în memorii: „Îmi amintesc de mașina frâna căreia nu a rezistat pe fleacul cela
de pantă. Mai târziu, deja toamna, am văzut cum un soldat, fără să vrea, își
luă avânt de la sinagogă în jos pe o cărare ce ducea din Orașul de Sus în Orașul
Vechi al Sorocii. El nu se putea opri și alerga, repetând speriat:
–
Uite și țara asta Basarabia!
Se
dovedise că toți aceștia erau veniți de prin părțile Poltavei. Locurile lor
sunt de șes, iar dealurile noastre le par munți”.
Acolo,
la fân, politrucul îi vorbește despre infailibilitatea partidului care –
Doamne, ferește! – nu poate greși nici cât e negru sub unghie. Însă, pe cât de
cutezătoare, pe atât de naivă, boieroaica întreabă cum de s-a întâmplat ca în
partidul „fără cusur” să fi nimerit atâția
„păcătoși”, ca Tuhacevski, Uborevici, Iakir – „o legiune întreagă”, importanți
comandanți de oști sau oameni de stat
care, se știe, fuseseră executați. Adică, domn-tovarăș politruc, cam în ce ar
consta criteriile infailibilității partinice? „Politrucul lăuda colectivizarea
(pe cea benevolă, nu alta); eu mă întreb cum s-ar traduce în rusește «benevolă»
și prin ce s-ar explica foametea din 1933... Dat fiind că puteam să admit
posibilitatea foametei doar pe o insulă nelocuită, stearpă, după vreun
naufragiu, și nu în țara cu cele mai mănoase pământuri”. Ba chiar tânăra
Eufrosinia Kersnovskaia se interesează care e organismul social sau de stat ce
controlează faptele lui Stalin și cum ar putea poporul să-i limiteze acestuia
puterea, pentru a nu se ajunge la autocrație. Însă prin răspunsurile sale
politrucul o dezamăgește.
Așadar,
nu e nimic de mirare că: „chiar din primele zile de ocupație sovietică (se obișnuiește
a spune – «eliberarea de sub stăpânirea boierilor și capitaliștilor», dar de ce
să nu le spunem lucrurilor pe nume, pentru că doar hoțul nu spune «eu am
furat», ci zice «eu am împrumutat»), la mine au început să vină, rând pe rând,
oamenii satului, întrebând:
–
Duducă, ce se va întâmpla? Ce ne așteaptă?
Eu
însă eram optimistă... sau vroiam să mă conving pe mine însămi de așa ceva,
deoarece este cu mult mai ușor să-l înșeli pe cel care dorește să fie înșelat!”
2. O paranteză
Doamne,
ce diferit se văd lucrurile și ce diferit sunt interpretate! În acel timp, când
Eufrosinia Kersnovskaia, boieroaică la 33 de ani, de profesie „civilă” medic
veterinar, se arăta oarecum optimistă, dar fiind, totuși, mai mult tristă de ce
vede în primele zile de ocupație sovietică (așa scrie în memoriile sale), un
compatriot al ei, la 34 de ani ai săi, cu studii agricole la școala din
Cucuruzeni, vede exact invers – pentru el ocupația fiind... eliberare și, ca
timid condeier ce era pe atunci, ticluiește un așa-zis poem, intitulat „Sat
uitat”, în care – ce credeți că spune? – ceea ce nu credeam nici noi, la școală,
pe când ni se impunea textul respectiv, că ar fi fost, chipurile, cu adevărat:
„Ia ascultă, Nistrul cum grăiește; /oare noi vom sta și l-om privi? / Să strigăm la dânsul, și-or veni / frații să
ne-ajute voinicește. // Să-i strigăm
de-aici, de sub lăcată, / să pornească vajnicul lor stroi, / să ne scape satul
de strigoi / și de viața asta blestemată. //
Va veni ea, zariștea senină, / când le-om strânge mâinile cu drag / și
vom merge sub același steag, / înfrățiți pe drum înspre lumină”. (Andrei
Lupan.)
Iar un alt
basarabean, care la acea vreme avea 32 de ani, adică situat între Kersnovskaia și
Lupan, – deci, un alt „corifeu” al hăului,
Bogdan Istru (n. Bădărău), își secunda colegul întru aberații, scriind:
„Glasul de luptător al poetului îndeamnă pe frații săi țărani să-și îndrepte
privirile spre răsărit, spre Nistru, spre patria socialismului, de unde avea să
vie marea izbăvire a noroadelor asuprite ale Basarabiei”. Apoi o altă coincidență
face istoria noastră să rămână cu gura căscată: I. C., născut chiar în acel
blestemat an 1940, peste ceva vreme ajungând critic literar, bietul de el și-a
zis să le țină hangul celorlalți doi,
fiind de părerea (absolut... personală!) că: „În anul 1940 poemul «Sat uitat»
n-are concurenți în privința profunzimii cu care autorul a exprimat durerile
trecutului, bucuriile și speranțele basarabenilor la acel moment istoric”. Oh,
oh, oh, bieți scribi socialiști, să vă fi citit compatrioata voastră Eufrosinia
Kersnovskaia care – e de menționat – cunoștea perfect limba română. Numai că
tânăra boieroaică nu s-ar fi putut deda unor „delicii” de lectură pe baze și
teme autohtone (ocupația sovietică dată-trâmbițată, fariseic, drept eliberare)
din simplul și dramaticul motiv că foarte curând nimerise în Gulag, de unde
avea să iasă (dacă s-ar putea spune astfel; URSS mereu a fost un Gulag cu
cercuri infernale, de o mai mare sau mai mică intensitate a supliciilor) abia
peste circa 12 ani.
Remarc toate astea
oarecum răzbunător, cu un anumit sentiment de satisfacție pentru dreptatea și
punerea la punct ce se pot întâmpla peste ani, precum reiese din cele
constatate de colegul Arcadie Suceveanu: „Au dispărut din context operele
«clasice», ideologizate, conjuncturiste, care populaseră ani lungi manualele școlare,
culegerile tematice și antologiile, tot felul de serii și colecții editoriale
din Basarabia și fosta URSS. Retrase din circuit, asemenea opere ca «Tovarășul
Vanea» de Samson Șleahu, «Țara mea» și «Cresc etajele» de Emilian Bucov, «Deșteptarea»
de Alexandru Lipcan, «Lumina» și «Sat uitat» de Andrei Lupan, «Pohoarnele» de
Bogdan Istru, «Tinerețe fără moarte» de Liviu Deleanu, cascadele de poezii și
poeme lirico-epice care compuneau «Leniniana moldovenească» ori care deveniseră
colecții calendaristice în care se iubeau fierbinte partidul cu poporul, la
date fixe: 7 noiembrie, 1 Mai, 28 iunie etc. – toate aceste scrieri, după ce au
lucrat adânc în cugetele atâtor generații de tineri, lăsând în ele tone de
zgură ideologică, și-au luat locul binemeritat pe rafturile cele mai de jos,
rău famate, ale istoriei”.
3. Și
totuși, în pofida evidenței...
În pofida a
toate, Amazoana optimistă, chiar foarte optimistă, poate și din cauza
caracterului său volitiv, de tânără ambițioasă, care încerca să facă ceva bun
în lume, Eufrosinia credea că va putea îmblânzi puterea (fiara) bolșevică (ea,
amazoana, fiind medic veterinar, nu? – cunoștea la animale, bestii...) și
rămâne în Basarabia invadată de armata roșie. Mama ei o roagă să meargă
împreună în România, însă duduca o blagoslovește întru bine, dânsa cutezând să
rămână la Țepilova, în preajma cetății Soroca. Mama, mai experimentată – pe
undeva lângă Odessa, văzuse hoardele rusești dezlănțuite în revoluție, cum
devastau, nimiceau totul, ceea ce a determinat familia Kresnovski să caute azil
și rost în România,
Dar de ce să invoci pilduiri din trecutul de acum
douăzeci de ani, când, iată, exemplul prezentului este indubitabil: necruțător,
sfidător, cinic, sută la sută bolșevic: familia Kersnovski, mama și fiica, este
pur și simplu alungată din cuibul ei. „Ne-au izgonit din casă desculțe, cu
capul neacoperit”, avea să scrie Eufrosinia deja peste douăzeci de ani, când se
întorsese din deportarea în Siberia, de unde evadase, fiind apoi condamnată la
moarte, ulterior aceasta cumulată cu închisoarea; după care urmase o altă
deportare, în Norilsk, unde muncise din greu la infernalele mine de nichel...
În una din zilele negrei veri a anului 1940, Eufrosinia își găsește mama trebăluind în fața
lăzii cu bunurile familiei. Ce făcea? Pur și simplu era condusă de intuiție,
dar și de amintirea experienței trecutului, în care văzuse „umanul”
comportament al conaționalilor-muscali ridicați la răzmeriță și fărădelege:
mama alegea unele dintre lucrurile mai calde – un șal, o bonetă, ciorapi de
lână, un pulover... Fiica mai se revoltă de „bazarul” văzut în casă, însă mama
îi spune că a fost preîntâmpinată de o prietenă să ducă ceva din bunuri
Cum s-a întâmplat? Perfect în stilul vandalilor! „Un
tip smulgea din rame tablourile pictate de verișoara mea, pictoriță foarte
talentată; altul sfâșia pânzele în bucăți...
Am zvâcnit, convulsiv, când am văzut cum sfârtecau
portretul tatălui meu... În curte fusese adunat inventarul nostru agricol:
pluguri, semănătoare, cultivator etc. De ele atârnau etichete făcute din pânza
pe care fusese pictat Serghei de Radonej blagoslovindu-l pe Dmitri Donskoi în
ajunul luptei de
Ei bine, în „opera” de distrugere, ațâțată de bolșevismul
cazon, fără amânare se include cu succes și măria sa boborul! Sătenii
devastează totul, taie vite, păsări. „Nu a fost cruțată nici chiar vaca Vilma, medaliată
cu aur, pentru că dădea câte 29 de litri de lapte pe zi...”
Alungate din casă, mama și fiica văd că în față li se
închid toate ușile, și doar o bătrânică de 86 de ani le oferă,
Dar se mai putea încă pleca în România. Mama – cu o
intuiție providențială, prevenindu-și odrasla că, de rămâne, ar putea să
regrete amarnic, îi tot repeta cuvintele lui Victor Hugo: „L’avenir est’ a moi!” – „Non,
Sire! L’avenir n’est à personne; l’avenir est à Dieu. Chaque fois, que l’heure
sonne, tout ici-bas nous dit adieu”. Dar Eufrosinia e de neînduplecat,
rămânând.
Mama însă pleacă peste Prut, salvându-se. Boieroaică,
dar și profesoară, cunoscând perfect limba țării a cărei cetățeancă devenise
prin adopție, își va găsi un rost și la București. Fiica însă, tânăra și
incurabil optimista duducă Eufrosinia... se dumirește peste ani și umilințe că:
„Inima mamei a fost o prevestitoare. Toate argumentele mele, de fapt, stăteau
pe piciorușe strâmbe. Numai eu nu doream cu încăpățânare să văd că ar fi fost
suficiente o clătinare cât de mică sau chiar o simplă adiere de vânt, pentru ca
ele să se risipească precum o căsuță din cărți de joc. Însă aveau să urmeze
uragane și cutremure! Se prăbușiseră, făcându-se pulbere, țări întregi, se formaseră
munți și prăpăstii de netrecut. Nu doar destinele unor oameni, ci destinele
unor popoare întregi au fost spulberate, ca frunzele uscate în vânt!
Însă omul – bicisnică creație a naturii –, privat
chiar și de instincte elementare, își imaginează că viitorul i-ar aparține tocmai
lui...”
Acesta ar fi un pasaj edificator, pentru a ilustra că
memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia au și calități stilistice, literare
indubitabile, relevând harul și inteligența autoarei care, la timpul despre
care povestește, a refuzat să plece împreună cu mama sa în România, – ea,
tânăra boieroaică de ieri, amazoana care trezea admirația și invidia, – pentru
a ajunge nimic altceva decât... argată (batrak) la ferma colectivei
înjghebate peste noapte. Dar chiar și în această situație, cu nevindecabilul ei
optimism, Eufrosinia mai credea că nu peste mult timp se va putea reîntâlni cu
mama. Numai că aveau să se revadă abia peste 18 ani!
Astfel că tânăra Kersnovskaia, deja argata Eufrosinia,
nu se împacă, totuși, cu gândul că ar fi o înfrântă, având curajul să meargă la
mahării bolșevici și să le ceară cotă parte din... ce i-au luat, din ce i-au
furat ei, puterea lor sovietică. Unul dintre aceștia zice că dânșii, rușii,
sovieticii, 23 de ani la rând au tot flămânzit, au trecut prin nenumărate și
felurite lipsuri, pentru ca să le aducă libertate oamenilor din întreaga lume,
„În timp ce voi, aici, vă îndopați cu salam și pâine albă!” – reproșează
veneticul hămesit. Iar sfânta naivitate mai era încă la ea acasă, și o fătucă
îl întreabă: „Dar oare noi să vă fi rugat să flămânziți 23 de ani, pentru ca să
ne eliberați de salam și de pâine albă?”
Însă, de aici încolo, pruto-nistrenii trebuiau să învețe
discursul „adecvat”, corespunzător, adică – frica, frica, frica... Și
strâmtorarea, cum s-ar mai spune, pentru că memorialista ex-boieroaică observă
cu stupoare: „Curând, la vreo două luni de la «eliberare», de peste Nistru au
prins a veni familiile militarilor sovietici cu copii, bunicuțe, mătușele...
Uimitor ce de-a «rude» au năboit de pretutindeni!” Îndată, întreaga asta
viitură începe a jefui băștinașii prin mașinații valutare. Adică, în circulație
aflându-se, concomitent, banii românești și cei sovietici, leul fusese cotat –
arbitrar, batjocoritor! – la rata de 2,5 copeici! Un litru de lapte care costa
2 lei era cumpărat (furat!) cu doar... 5 copeici, un kilogram de zahăr (14 lei)
– cu 35 de copeici!... Musafirii nepoftiți, având șomoiegi de ruble, cumpărau,
pe nimic, tot ce le cădea sub ochi și sub mână. Iar după devalizarea populației,
după ce au ieșit din uz leii românești, prețurile au fost racordate la cele din
URSS – mari, inflaționiste. Copeicile nu mai costau nimic – pleavă! – totul
fiind procurat în ruble, ruble, ruble... Bătrânele de prin sate se mirau:
„Stranii mai sunt cucoanele iestea bolșevice: vin la piață cu lingura lor. Iau
din fiece oală de smântână câte o lingură, chipurile să guste. Și tot trecând așa
de la tejghea la tejghea, s-au și săturat!”
Iar protagonista noastră observa toate astea, însă
nicidecum nu-și putea potoli optimismul, lucrând la fermă, apoi, de aici, – robustă, vitalistă, amazoana (basarabeană)
ajunge a fi și... tăietor, spărgător de lemne! Prin curțile satului, pe la
consătenii mai înstăriți. Numai că, tovarășă – deja – Kersnovskaia, – ne-e!
net, nelzea! (Nu e voie, nu se poate!) Milițianul și ciclopul de
Șantajul, provocația nu puteau s-o ocolească pe
boieroaica de ieri, ce ajunsese deja (și) ex-tăietoare de lemne, prin somația
venită-răstită din partea mahărilor roșii. Care, bineînțeles, nu o uitau, nu o
scăpau din atenție. Prin februarie-martie 1941, cetățeanca Kersnovskaia este
chemată
Ceea ce, însă, nicidecum nu însemna că duduca noastră
nu va nimeri în capcana diavolului roșu: Siberia!
Era în ziua de 13 iunie 1941, când Eufrosinia
Kersnovskaia se pomenește înghesuită într-un vagon pentru vite, peste ani
scriind în ego-textul său memorialistic:
„Astăzi nu mai țin minte cum nimerisem în acel vagon. Îmi amintesc doar de
gloată, de soldați, de țipete, ghionți, îmbulzeală în vagonul supraîncărcat cu
oameni buimăciți și sfâșiați”. Acolo, în gara de la Florești, unde, dincolo de
scândurile grosolane ale vagonului, foșnea ciudat stufărișul oglindit în apele
Răutului... Răutul parcă ar fi prevestit răutatea care o aștepta, de aici
încolo, spre zările siberiene, închise, hașurate de sârma ghimpată a
Gulagului... Stufărișul Răutului foșnea straniu-sinistru a înstrăinare și a
necruțare; a inuman...
4. Auziți, citiți, domnule
Hollywood!
Domnule
Hollywood, domnule – eventual – mare regizor, generalizat, sintetic, esențializat
din toți regizorii pe care îi cunoașteți, vă rog să-i acordați puțină atenție
acelui vagon pentru vite, ticsit cu oameni (vii) – copii, bătrâni, femei,
tineri, adolescente gingașe și sfioase, rușinoase, bărbați; să-i acordați puțină
atenție duducii Eufrosinia Kersnovskaia sau chiar – însăși Măriei Sale Istoria
– Tristă Măria Sa! – pentru a lua aminte că deja amazoana soroceană iubitoare
de „matușka-Rusia” prindea a se dumeri. Sigur, în sinea sa, – chiar dacă nu
mărturisește, – duduca se întreba deja: „Oare aceștia să fie conaționalii
mei?... Neoamenii ăștia, care sugrumă oameni?...”
Ajuns
la capitolul 1-4 din memoriile
Eufrosiniei Kersnovskaia, intitulate „Cât valorează un om”, înclin să cred că
Hollywood-ul nu a avut prea multe scenarii de un dramatism de-a dreptul
sugrumător, precum cel care s-ar putea „extrage” – atât de... filmic prin el
însuși! – din scrisul tinerei moșierese înghesuite și ea în vacarmul din
vagoanele de vite de la gara Florești, de pe malul râului Răut, lângă comuna...
Varvareuca! Sigur, numele acelei pașnice și blânde localități de țărani nu avea
nimic în comun cu varvarii bolșevici ce invadaseră pământurile și duceau la
paroxism spaimele oamenilor. Dar acolo era, parcă dramatic-predestinat: la
Florești, lângă Varvareuca, deja de un an de zile, în 28 iunie 1940, varvarii
imperiului roșu-sângeriu își întinseseră bivuacul nelegiuirilor!
Dacă
am fi avut și noi luciditatea, perspicacitatea, onoarea și puterea evreilor,
dădeam nu o singură „Listă...”, analoagă celei a lui Shindler, ci zeci de
„Liste ale Dramei Basarabene”, provocate, regizate de țarism, apoi de bolșevism,
de fiara stalinistă, de inumana putere sovietică! Domnilor cineaști, domnilor bogătași, care ați
fi în stare să finanțați un film ce ar putea concura cu vârful de lance
hollywoodian, iată o scenă, una doar: în mașina în care erau aruncați oamenii
vânați, „rechiziționați”, se aflau și două fetițe „care mă impresionaseră până
la adâncă milă: erau îmbrăcate în rochițe albe de bal și încălțate cu
pantofiori albi cu tocuri înalte. Erau două surori, care absolviseră școala
medie: astăzi avuseseră «balul alb» – primul bal din viața lor, pentru care se
pregătiseră cu atâta emoție și pentru prima oară în viață își puseseră
pantofiori cu tocuri înalte și se coafaseră.
Stăteau
lipite una de alta și țineau împreună strâns de un patefon cu vreo zece discuri
lângă el – aceasta le era toată zestrea. Nu știau unde li se află părinții. Nu
plângeau, ci doar tremurau mărunt, chiar dacă ziua de iunie era toridă...”
Unde
ești tu, memorie a filmului românesc, a filmului (și) despre Basarabia?! Unde
sunteți, domnule regizor (poate că aude dl Cristian Mungiu?.. sau... sau...),
domnule finanțator care s-ar putea întâmpla să fi avut bunici sau părinți
deportați, înghesuiți, umiliți în același vagon de animale cu cele două
absolvente ridicate de la balul lor școlar? În același vagon cu o femeie care
naște direct pe podelele murdare, în mijlocul gloatei de nenorociți înghesuiți
acolo. Mamă care mai are în preajma ei alți 12 copii! Soțul ei, jandarm fiind,
a rămas dincolo de Prut, în serviciul – dacă ar mai fi fost nevoie de așa ceva
– țării căreia îi jurase credință... Dar, probabil, nu mai era nevoie de el, de
jandarmul român, fie și de proveniență basarabeană, – pentru că în Țară intrase
jandarmul-jandarmilor – sovieticul trufaș, crunt, prost alfabetizat, grosolan,
îndobitocit de ideologie, dar mai ales de frică. Iar spaima el le-o inocula cu
nemaipomenită râvnă și celor a căror țară
o invadase, o sfâșiase! Un laș, un rob trăiește o rânjitoare bucurie ascunsă,
dacă vede că, în jurul său, sunt cât mai mulți alți lași, robi, neoameni...
Înăbușitor
peste poate! Acoperișul de tablă al vagonului pentru animale e ca o vatră
încinsă peste creștetul captivilor. Ușile închise, iar prin cele două
dreptunghiuri nu prea mari din lemnul vagonului pare a nu veni aer cât de cât
alinător de spasm și agonie, ci, parcă, o masă densă, sufocantă. Vipie de
iunie! Vipie și viperă! Pestilență, duhoare în amestec cu putoarea de urină și
excremente.
Peste
două zile, la 15 iunie 1941, eșalonul osândiților pornește. Larmă, disperare!
„Din toate vagoanele erup vaiete: de obicei, astfel este bocit răposatul. Și nu
e a mirării: ei se despărțeau de patrie, de scumpul lor pământ basarabean... În
unele vagoane au început să cânte «De ce m-ați dus de lângă voi, / De ce m-ați
dus de-acasă?»” –Această melodie pe
versurile lui Octavian Goga avea să revină, contrapunctic, ca un refren al
disperării și acolo, în infernul siberian, reluată mereu și în memoriile
Eufrosiniei Kersnovskaia...
Însă
„binefăcătorii” se amuzau: „Trebuie să ai o inimă de piatră, pentru ca să râzi,
văzând cum plâng în hohote soțiile, cum își frâng mâinile mamele... Însă ei –
cei care ne-au eliberat de jugul moșierilor și capitaliștilor – priveau la ele,
râdeau în hohote, făcând glume deocheate, obscene”.
Nu,
nu, strânsura bolșevică nu avea inimă! Ea, în iunie 1941, în Basarabia, parcă
anunța prologul cinismului și barbarei care urmau să se arate în toate ale lor
în lagărele naziste de concentrare. Sufocantele vagoane de animale în care erau
înghesuiți, ucigător, zeci și zeci de persoane, înclin să cred că aduceau deja
cu anticamerele camerelor de gazare! Iar pentru a readuce la tribunalul
istoriei aceste ferocități nu ar fi cazul să se implice cineva dintre celebrii
regizori evrei de
Așadar
(așa… dar, Doamne!) unde e marele regizor al „Listei din iunie
În
vagon se afla și o domnișoară, elevă în clasele superioare. Muza, pare-se, se
numea. Tinerii din Soroca se topeau de drag de ea. Se afla în vagonul
blestemului împreună cu doi dintre cei care îi făceau curte – Lotar și Minca, și
îi era groaznic de rușine – vă imaginați! – să-și facă și ea nevoile acolo,
deschis, în prezența necunoscuților speriați; să se ducă la jgheabul de lemn,
să se așeze în necuviincioasă poziție și să... Din cauza refuzului de a decădea
până la acest gest animalic, biata elevă se alesese cu o paralizie spasmodică a
sfincterului. „O, oameni buni! Cei dintre voi care cunosc ce înseamnă rușinea –
arzătoarea, chinuitoarea rușine, – ce insuportabile erau toate astea! În Rusia,
multe lucruri sunt înțelese altfel: la școală se obișnuiește să se meargă cu
gloata la closet; la baie, femei de orice vârstă se află goale împreună; în
sfârșit, foarte mulți oameni au trecut prin pușcărie, unde sentimentul de rușine
nu mai există. Chiar și controlul medical e făcut fără a ține cont de rușine!
Însă la noi în Basarabia, unde mama nicicând nu se va arăta goală în fața fiicei,
iar tatăl – în fața fiului, părea rușinos până și să-ți vezi propria imagine în
oglindă. Iar aici, față de toți...”, își amintește ex-boieroaica de
Soroca.
Cineva
mai încearcă să facă, la acel loc... – scandalos, umilitor?... – noțiunile
prind a se deforma, grotesc, a se vida de sens, a se... – oricum, cineva
încearcă să facă la acel jgheab al osândei paravan ba cu vreun cearșaf, ba cu
un șal... În timp ce în vagonul vecin se declanșa calvarul unei nașteri în
captivitate și batjocură! Pentru că ce fel de naștere era, Domnule
Hollywood?... Mai venea pe (ne)lume un copil, ca să se adauge nenorocirii altor
18 minori, care fuseseră închiși acolo împreună cu părinții lor! Iar mama care
născuse era însoțită de... 12 alți copii! A treisprezecea, venise pe lume...
nu, – venise în închisoare! – o fetiță. Avea unghișoarele vinete, semn că se
născuse înainte de vreme. Mama sângerează neîntrerupt. Ex-boieroaica, amazoana
Kersnovskaia, medic veterinar de profesie, înțelegea multe lucruri și la
suferințele omenești, încercând să o ajute pe acea nenorocită, dusă în sclavie
cu tot cu rodul și rostul ei de o viață: cu cei 13 copii..
Domnule
Hollywood, eventual – domnule Steven Spielberg, luați aminte, dacă e posibil, și
la alte liste. Fie și la următoarea, alcătuită în baza „conținutului” acelui
vagon pentru animale, în care se afla și duduca Kersnovskaia, peste ani de
suferință – memorialista timpurilor de dezastru în cauză; duduca ce avea să
reproducă și un Pomelnic: pentru sănătate
sau pentru moarte? – astfel se intitulează unul dintre capitolele
cutremurătorului volum „Cât valorează un om”. Dintre cele peste patruzeci de
suflete omenești, care fuseseră încarcerate în vagon, autoarea nu le-a reținut
pe toate, însă o parte dintre ele – da, le amintește, mai specificând că, din
câte avea să afle, nimeni dintre acei nenorociți nu mai avea să se întoarcă
Meier
Barzac (50 de ani), patronul unui magazin de încălțăminte. Cu familia: soția
bolnavă de diabet și doi copii, de 8 și 14 ani. Și mama sa de 92 de ani.
Daniil
Barzac, fratele mai mic al lui Meier, patron de birt. Cu soția – extrem de
frumoasă, și fiul de vreo 6 ani. (Deja din Gulag, Kersnovskaia își amintește că
îl văzuse, „într-o scenă de ev mediu”, cum se zvârcolea la picioarele unui
mahăr, smulgându-și părul din cap, sărutându-i picioarele, implorându-l să-și
schimbe furia în milă.)
Zeilic
Malcic, patronul unei prăvălii. (Atenție, domnule regizor, domnule Hollywood, –
să-i urmăriți destinul: peste câteva luni, în Gulag, lui Zeilic i-a fost scos
un ochi de un disperat care, sărind pe umerii vecinului său, călca direct peste
creștetele gloatei ce se înghesuia la ghișeul de unde se elibera hrana, – el,
să ajungă înaintea altora! Mai apoi, Zeilic a fost găsit spânzurat în pădure,
iar cineva din rudele sale s-a înecat...)
O
tânără pereche de evrei, cu un băiețel de vreo șase anișori, vioi, neliniștit,
care se interesa dacă va fi posibil să întâlnească în taiga vreun tigru...
O
tânără de o frumusețe rară, ce se căsătorise cu un dughenar bogat, ridicat și
el, împreună cu fiul de vreo 6 ani. Ea nu-și putea ierta prostia de a se fi
legat sub pirostrii cu un bătrân, cu gândul la moștenire, dar, iată, nimerise
în vagonul pentru animale ce o ducea în ocna deportării!
Învățătoarea
Ana Muntean împreună cu fiul-student, pe care Kersnovskaia îi consideră cei mai
simpatici și mai inteligenți din vacarmul vagonului infernal.
O
altă învățătoare împreună cu fiul-student.
Mulți
țărani, necunoscuți. Printre care o săteancă împreună cu o fiică și doi
feciori. Biata de ea, atât de mult se pierduse cu firea, încât luase de
acasă... o glastră cu mușcată, iar fiica – un felinar aprins! (Recunoașteți,
domnule Hollywood, și aceste amănunte ar fi de mare efect în posibilul film
cutremurător Lista basarabeană!)
O
preoteasă, două reprezentante ale „profesiei libere” – prostituate din Soroca.
Surori, de altfel. Și de o ținută plină de demnitate... În comparație cu o altă
prostituată, din Bălți, dezmățată, lipsită de scrupule care, curând, sub
pretextul că e femeie de serviciu, fusese luată în vagonul vecin, unde era
exploatată nesățios de ostașii care escortau eșalonul.
O
fostă morăreasă care, măcinată de beție, decăzuse rău de tot.
Și
mulți alții dintre cei peste 40 de nenorociți închiși în acel vagon pentru
vite... Ceva din... mai ceva decât „Din adâncuri”-le piesei lui Gorki...
Dar,
domnule Hollywood, dat fiind că ești un celebru producător de filme, dat fiind
că ești un neîntrecut maestru în această a șaptea artă, bineînțeles că vei
accepta să mai detaliem puțin, să mai schimbăm planurile, optica, racursiul și
toate celelalte, spre a puncta și cu alte detalii care fac „sarea și piperul” –
ba nu – fac smoala și infernul! – unei opere de... artă (dacă nu e un
sacrilegiu să amintim de asta...).
Deci,
să aducem în plan mare unele momente, portrete din acea uriașă, groaznică
tragedie: bătrâna Barzac de 92 de ani! (ce vroia diavolul roșu de la un biet
suflet ce-și putea deja număra ultimele respirații?); băiețașul de 6-7 ani, ce
se interesează dacă în taiga ar putea să întâlnească... un tigru; alt preadolescent
– epileptic; tânăra frumoasă care nu-și poate ierta că s-a căsătorit, din
interes, cu un târgoveț bătrân și, în loc să ajungă la bogăția lui, ajunge-va
în Siberia (știi dumneata, domnule regizor, cum să scoți în relief „cazul”: un
monolog, un aparteu, ceva basarabean-shakespearean...); duduița care suferă
îngrozitor, pentru că nu se hotărăște să-și facă nevoile direct în fața
celorlalți inși din vagon, în special – în prezența celui care îi făcuse curte;
preoteasa Lupușor (în filme, fețele bisericești sau cele legate de ele arată
oarecum deosebit, sobru, creează atmosferă, nu?...); două prostituate-surori
din Soroca; o prostituată din Bălți care, să vezi, nu se pierde, ci ajunge
„dereticătoare” în vagonul vecin, de serviciu (peste 2-3 pagini, o precizare a
autoarei: la prostituată intrau oștenii de escortă, își făceau treburile dezmățului
direct acolo, în vagon. Odată, la fața locului apare și comandantul eșalonului,
pe care protagonista-memorialista noastră Kersnovskaia îl roagă să pună capăt
dezmățului, pentru că, vedeți, tovarășe șef, aici, cu noi, mai sunt și copii.
Iar gradatul ce credeți că-i răspunde? –
Sunt sigur, domnule Hollywood, veți aprecia la justa valoare replica, deoarece
sunteți obișnuit să angajați, pentru filme, virtuozi ai dialogului; pe lângă
cele ce dă scenaristul, există munca-arta dialoghiștilor – zice acel mucalit,
pervertit, cinic ins: „Da, vă înțeleg: ea, prostituata, e oarecum nemulțumită
că a fost egalată cu dumneata, fostă moșiereasă. Dar ce să-i faci? Va trebui să
vă suporte societatea!”).
Apoi,
precum înșiruie Kersnovskaia în acel „Pomelnic: pentru sănătate sau pentru
moarte?”, printre captivi se află și o păstoriță, o ciobăniță (de altfel, pe
alocuri, felul de a fi – răzbătător, perseverent al ex-moșieresei basarabene
îmi amintește cât de cât de Vitoria Lipan...)
ce luase cu ea ghiveciul cu mușcată, iar fiică-sa – felinarul aprins.
Unde, încotro să lumineze? O flăcăruie aprinsă în Basarabia în speranța de a
lumina în iadul siberian, sovietic?...
Și-apoi
trebuie să recunoașteți că autoarea memoriilor posedă cu adevărat spirit de
observație și articulație specific scriitorilor, creatorilor adevărați. De
pildă, vorbind despre Zeilic Malcic, cofetar, atunci când, la Florești, a fost
răzlețit de soție și fiu, le-a dat acestora toate lucrurile pe care reușiseră
să le ia cu ei, el lăsându-și doar... „o oală de noapte, verde”, care ajunsese
obiectul invidiei generale, dat fiind că Zeilic avea, totuși, un vas în care
să-și primească hrana...
Domnule
(eventual) regizor, nu am făcut decât să remarc câteva detalii, excepțional-zguduitoare
din potențialul dumitale film; detalii culese doar de pe o pagină din memoriile
duducii Eufrosinia Kersnovskaia; dar imaginați-vă câte sunt ele,
cutremurătoarele, în cele 12 caiete ale volumului „Cât valorează un om”, ce are
sute și sute de pagini, plus peste 700 de desene și acuarele ale autoarei!
Pentru că filmul trebuie să aibă și un pictor, nu?... (Și) din toate astea se
înțelege că cacofonicul comunism a fost primul – înaintea nazismului! – cel
care a început a împinge omul în animalitate, a-l arunca în abjecție, în
insignifianță!
Ar
mai fi nevoie și de alte groaznice detalii din eventualul scenariu încă
nescris, din eventualul film „Lista unui vagon” încă neturnat, pentru atâtea
Oscaruri care încă nu au fost acordate?!... Dar, în genere, de ce s-ar acorda
Oscaruri pentru marile filmele despre nimicnicia, despre mizeria omenească;
despre barbaria comunistă sau cea nazistă?... Nu știu dacă am sau nu dreptate,
întrebând. Însă e o întrebare, totuși...
Apropo,
domnule Hollywood, dacă tot sunteți de pe meleaguri americane, vreau să vă spun
că și memorialista noastră, Eufrosinia Kersnovskaia, recurge la o paralelă
literară peste un șir de meridiane geografice – iat-o, de la gările
deportării-disperării, unde, pe linie moartă, stau vagoanele pentru vite, ticsite
cu oameni: „Ce am reținut eu mai acut-dureros în primele zile de
captivitate?... Trierea? Răzlețirea? Sfâșierea familiilor? Ceva asemănător
scenelor pe care le descrie Beecher-Stowe în „Coliba unchiului Tom”, când
familiile de negri sunt vândute pe părți. Numai că aici nu era vorba de negri. Și
toate astea se întâmplau în secolul XX”... – Eh, matușkă Rusia, ajuns-ai tu
precum cea care, ca ieri-alaltăieri, ținea atât de mult la tine, poate că te
iubea cu adevărat, să te asemene – și pe drept! – unei nenorocite țări
sclavagiste... În plin secol XX... Cum
ai vrea atunci tu, matușkă, să te îndrăgească „întreaga omenire”, căreia îi
promiți eliberarea prin exportul de revoluție proletară care, de fapt, e una –
proclet...ară?! Cum să te iubească străinii, dacă până și ai tăi se lasă de
tine?
5. Dumerirea
Oricât
ai fi de încrezătoare în forțele și capacitățile tale, oricât de optimistă ai părea
în ziua de mâine-poimâine, ce ar putea să-ți rezolve, totuși, ecuațiile
dramatice ale destinului, în care necazurile te vor descătușa; oricât de
independentă te-ai simți în felul de a fi și de – da! – amazoană de pe malul
Nistrului, domnișoară Kersnovskaia, odată ajunsă într-un vagon pentru vite, ca
într-o anticameră a infernului, nu puteai să o ții una și bună că, la urma
urmei, ei, tovarășii, sunt conaționalii mei, ruși, și eu îi iubesc și pe dânșii,
și Rusia, că...
Nu,
duducă, în vagonul pentru dobitoace conștiința omului liber ca ieri, astăzi –
încarcerată și ea, conștiința, face un salt dureros, unicul posibil – întru
dumerire, întru reevaluare și reproiectare a tot ceea ce înseamnă viața
umană...
...
Acolo, în vagonul umilinței, în subconștientul Eufrosiniei Kersnovskaia se
zămisliseră primele detalii pentru viitoarea, zguduitoare carte de mărturii
„Cât valorează un om”... Acolo, într-un vagon pentru transportul animalelor,
unde suprema creatură a Lui Dumnezeu, omul, nu valorează nimic...
Dureros,
sfâșietor, în atare vagon văzul conștiinței devine acut, necruțător, aducând în
lumina sa primele rememorări ale cauzelor care te-au adus în situația de a nu
valora absolut nimic ca om; cauze și efecte pe care le-ai fi putut evita,
dacă... Da, dacă erai mai perspicace, mai bine informat(ă), mai puțin... încăpățânat(ă),
credul(ă), optimist(ă), mai...
Primele
rememorări, primele regrete, primele dumeriri ale ex-moșieresei din părțile
Sorocii, de pe malul drept al Nistrului, căreia, până în iunie 1940, nici nu
i-ar fi venit să-și imagineze că, în afară de Occident, ar mai exista și Estul
bolșevizat. Se mai auzea oarece despre ororile și terorile declanșate de
stalinism în anul 1937, însă veștile erau prea monstruoase, pentru ca să poată
fi crezute. Într-o țară civilizată, cum era totuși România, informațiile despre
sălbăticiile ruso-bolșevice, despre Gulag păreau să țină de domeniul
fanteziilor, al născocirilor rău intenționate la adresa „primului stat al
muncitorilor și țăranilor”... Unde mai pui că și în România apăreau deja
grupuri de adepți ai bolșevismului.
Dacă,
în principiu, duduca boieroaică se prenumăra printre cei care încercau să se țină
la curent cu evenimentele politice din lume, inclusiv cu cele din apropierea
nemijlocită a frontierei țării – de dincolo de Nistru, în vagonul destinat
vitelor dânsa regreta că, la un moment dat, pierduse acest interes. Inclusiv,
după „eliberare”. E adevărat, ziarele erau deja doar sovietice, plictisitoare
prin frazeologia lor găunoasă. Rămânea radioul... În regiunea lor, posibil ca
aparatul de radio de marcă „Luxor” să fi fost primul – îl adusese
mama, de la București, prin 1928. Mama – împătimită de muzică, stând în preajma
radioului, ascultând concertele transmise din Viena, Paris, entuziasmându-se,
încântată, – reacții afective pe care și le transmitea și celorlalți din
familie, de unde și înduioșătoarea remarcă a fiicei ajunsă în vagonul pentru
animale: „Micul nostru «Luxor»! Tu m-ai familiarizat cu muzica lui Beethoven și
Ceaikovski, mi-ai dat posibilitatea să ascult opere transmise de
Planurile
rememorărilor și regretelor, mărturisirilor și dumeririlor se suprapun, se
întretaie, se învălmășesc, obsesiv, chinuitor. Duduca Eufrosinia Kersnovskaia
regretă că, la un moment dat, încetase să se mai intereseze de politică: „Eu
uitasem unul dintre aforismele lui Hitler, la care merita să meditezi: dacă nu
te interesezi tu de politică, politica se va interesa de tine. Din acel moment
– vai de capul tău! Însă ar fi mai corect să dezvolți această idee în felul
următor: te interesezi sau nu de politică, însă dacă ea este la cheremul unei
clici de indivizi plini de cruzime, fără suflet și, vârf la toate, proști, în
fața cruzimii lor generată de frică ești neputincios”.
Regretul
că nu a fost atentă la... antene: pe 11 iunie 1941 se dăduse ordin să se scoată
antenele și să fie predate autorităților bolșevice toate aparatele de radio.
Dar deja se știa, din câte transmiteau bulgarii, că, în Basarabia, sovieticii
pun la cale niște acțiuni de masă. Iar ca poimâine, pe 13 iunie, avea să vină
„cea din urmă zi de viață „pașnică”... În ultimele clipe dându-și seama ce
urmează să se întâmple – deportarea! – Eufrosinia Kersnovskaia se gândește ce
lovitură va fi această neagră veste pentru mama ei refugiată în dreapta
Prutului și, cu naivă ingeniozitate, procură 6 cărți poștale, pe care scrie
diverse „noutăți”, datate cu o altă lună: pe 20 iunie, chipurile, muncește la
vie și, slavă Domnului, o duce bine: sănătoasă, liniștită, atitudinea autorităților
este bună; pe ilustrata din iulie – că e la recoltare, apoi la fermă; în august
descrie treieratul, iar pentru septembrie, octombrie, noiembrie potrivește alte
lucrări sezoniere... Iar încolo?...
Nu,
optimista ex-boieroaică nu se îndoia că, până în decembrie, totul se va rezolva
și ea va fi, bine mersi, volnică și... Și mai cum? Lasă cărțile poștale unei
prietene, rugând-o să le pună în cutia poștală exact la intervalele de timp
indicate în ele... După care, memorialista scrie: „Cu inima ușurată m-am dus
să-mi bag capul în ștreang”. Vânată și ea, urcată în mașina plângerii, dusă la
gară, izbită în vagonul pentru vite... „Astfel se rupsese cordonul ombilical
care mă lega de patrie. Nu de cea, despre care se rostesc discursuri pompoase,
ci de cea, a cărei pământ nu poate fi luat pe tălpile încălțărilor tale. Adio, Țepilova!
Întregul meu trecut, adio!”
Peste
câteva luni, în blestemata taiga din Harâm, lângă un focușor bicisnic, cu care
se apăra cât de cât de cruzime țânțarilor-noian, își tot repeta în gând: „Slavă
Domnului că am trimis mama peste hotare!” După care își amintea cu amărăciune,
că cineva din sat îi spusese și ei să plece cât mai departe, să se tăinuiască,
ba chiar, un timp, se mai putea pleca peste Prut. Din nenorocire, s-a lăsat la
voia întâmplării, preluându-și drept deviză spusa Jannei d’Arc: „Advienne que pourra!” (Fie ce o fi!).
„Dar, urmându-i exemplul, nu trebuie să uităm că ea a fost arsă pe rug”,
conchide duduca soroceană cu amară ironie acolo, lângă focul din taiga... Ce
alta îi mai rămânea decât să... filozofeze, să filozofeze, să tot
filozofeze?... Pentru că, vedeți dumneavoastră: „Unghiul de vedere al iepurelui
e de 280 de grade, mai că circular. Pentru o astfel de deschidere l-a pregătit
mama-natură, dar, mai bine zis – frica. Pe când omul totdeauna nu vede decât o
singură parte și, adeseori, pe cea pe care chiar dorește să o vadă. Plus la
asta, omul însuși își pune ochelari de cal. Ba chiar și ceea ce cade în unghiul
său de vedere el nu percepe totdeauna corect”. Etcetera. Iar respectivul
capitol din cartea de memorii „Cât valorează un om” se intitulează: „Iepurele,
filozofia și optimismul”. Deja – fostul optimism... Sau, catastrofal de împuținatul
optimism... Iar bietul iepure, ca simbol al fricii, ce putea să facă? – Vede el
la 280 de grade, dar tot în bestiarul neputinței rămâne, în afara zodiacului,
ca și cum înafara unui destin, în genere...
6. Dincolo de obeliscul „Europa – Asia”
Trenul înaintează anevoios, sufocant, groaznic.
Cei din vagoanele pentru animale trec prin Ucraina, despre care duduca
Eufrosinia se întreabă mirată, nedumerită: „Unde ești tu, frumoasă Ucraină cu
grădinițe de vișini, cu albi pereți văruiți? Unde ești?”
Trenul
trece prin preajma satelor în care foarte multe case erau cu ferestrele și ușile
bătute în scânduri. Se vedeau și un fel de semi-bordeie, acoperite cu paie sau brazde
de iarbă... Iar câmpurile! Imense, nemărginite... Numai că e de neînțeles cu ce
au fost ele semănate – cu grâu? Cu rapiță? Cu pălămidă?... Unde sunt agronomii?
Nu! Bogata Ucraină arăta nici pe departe sărbătorească.
Dar
iată și Poltava. Livezi. Multe livezi. Dintr-o dată adie a ceva natal – amintește
de Basarabia. Dar de ce sunt ele într-o stare atât de jalnică? Ramuri uscate,
ba chiar arbori întregi fără viață. Neîngrijite... „Nu astfel ne imaginasem noi
orânduirea colhoznică!”, conchide tânăra ex-moșiereasă.
Iar
orașul Kuibîșev aduce a sat uriaș de izbe cu un nivel sau două, negre, murdare.
Uimește absența copacilor, grădinilor. Gunoaie, coșuri, murdărie și fum,
funingine. (Subsemnatul poate confirma că, și prin 1969, când, student la
jurnalism, a vizitat acest oraș de pe Volga care mai avea un aspect ce nu-l
deosebea cu mult de cele văzute de Eufrosinia Kersnovskaia în 1941...)
Începând
cu stația de triere Ufa-Celeabinsk, gardienii din escortă se înrăiesc și mai
mult, în atitudinile lor fiind deja evidentă o dușmănie fățișă, ce luase locul
atitudinii batjocoritoare de până atunci. Cineva dintre bieții basarabeni găsește
o comparație oarecum de la... baștină: „Au devenit răi ca niște viespi”.
Eșaloanele
infernului trec linia „de demarcația” Europa-Asia, ceea ce o face pe viitoarea
memorialistă să mediteze: „De parcă deja s-a încheiat și anul din ziua în care
Asia a trecut peste Nistru, la noi, în Europa. Și totuși, inima se înfioară
când pe alături se perindă un simplu obelisc de piatră, pe o aripă a lui fiind
scris „Europa” și indicată distanța până
La
o stație oarecare, de vagonul ticsit cu basarabeni se apropie un muncitor
oarecare, întrebând de unde ar fi necăjiții, însă este gonit de santinelă, la
care curiosul și curajosul siberian zice: „Nu va mai rămas vouă mult să goniți
sub armă muieri și copii! Curând pe voi înșivă o să vă bage în astfel de
vagoane! Nu a mai rămas mult...”
Din
păcate, însă, avea să mai rămână – mult și timpul de batjocorire a omului, și
spațiul dușmănos de exilare și de încarcerare. Întreaga Rusie bolșevică era o
închisoare otova, de nu se mai putea ști care sunt călăii și care jertfele,
unde ar fi viitorii călăi și viitoarele lor jertfe. Din vreme în vreme, câte un
mahăr răsărit din foștii exilați, la rândul său ajuns el însuși torționar,
adună, serile, în club tăietorii de pădure sleiți, lihniți de foame,
strigându-le, în special basarabenilor, una și aceeași: „Noi o să vă nimicim,
fasciștilor”.
Și
totuși, deocamdată ex-moșiereasa nu pricepe explicit, precum li se întâmplă și
altora, că, în realitate, călăii stalinismului nu aveau nevoie de munca exilaților,
ocnașilor, ci ardeau de dorința de a lichida „elementul nedorit”, pentru a obține
supunerea necondiționată a celorlalți.
Kersnovskaia
constată că, de fapt, aceea nu mai era viață, ci o agonie, amplificată și de
atitudinea ostilă a localnicilor care ar fi putut fi și ei niște.... dislocați,
expatriați, dar din vremi mai vechi. Aceștia considerau că le-au fost aduși pe
cap niște trântori, niște chiriași cu pensiune, nu altceva. Iar dușmănia lor
agresivă pornea nu numai din considerentul că basarabenii aduși în vagoane pentru
animale le-ar fi concurenți pentru pâinea atât de puțină acolo, în Siberia, ci și
din resentimentul că, în timp ce ei sufereau, mureau de foame, alții acolo,
dincolo de Nistru, în România, în Europa trăiau în belșug și liniște, încrezuți
în ziua de mâine. „Iar această invidie retrospectivă e foarte puternică”,
remarcă autoarea memoriilor. În special acolo unde domnesc Regele-Foame și
ministrul său plenipotențiar – mahărul abject, nemilos, călăul, torționarul...”
Dezastru
în materialitate, dezastru în moralitate. Domnule Hollywooud, vă amintiți de
acuplările santinelă-prostituată din vagonul ticsit cu biete ființe nevinovate?
Păi, compatrioților noștri dezastrul moral abia prindea a li se releva: în
URSS, „ele” – prostituarea, depravarea, sodomia (și... gomoria-blenoragia) erau
la ele acasă! După ce ajung în Siberia, la locul de deportare și caznă,
preoteasa Grecu îi spune Eufrosiniei că este revoltată de nerușinarea fetișcanelor
pe care oricine dintre tăietorii de pădure le poate cumpăra pentru un blid de
zeamă lungă. Și nici că s-ar depărta, s-ar tăinui: își ridică poalele direct
aici, la colțul barăcii. Până și fetițele de 8-10 ani cântă ceastuște licențioase
despre perversități grețoase.
De unde și constatarea memorialistei căreia i
se pare că intelectul ei cedează, clachează, nu o singură dată o dă în nerozie:
„Întru îndreptățirea prostiei mele aș putea invoca doar că, din ziua în care am
fost ridicați din Basarabia, am cunoscut atâtea lucruri incredibile, încât «busola
mea s-a demagnetizat» și eu am încetat de a-i mai crede propriei logici.
Hotarul dintre credibil și incredibil a dispărut”. Unde mai pui că e ușor să
crezi anume în ceea ce vrei să crezi! Și nu fără temei se spune că mai
îngrozitoare dintre torturile morale este cea la care omul e supus de propria
speranță. „Pe de altă parte, fără speranță nu există viață. Iar mie mi se
părea, sau îmi ziceam astfel: nu ai la ce spera, însă de încercat ar trebui să
încerci să o faci”.
Pomenindu-se
în captivitatea Gulagului, tânăra amazoană își impune un principiu, printre mai
multe posibile, de a înțelege și aplica adagiul poetului – „o luptă‑i viața;
deci te luptă” să nu se lase pradă gândurilor rele, să nu permită ca acestea să
prevaleze asupra voinței și vieții, pentru că, iminent, ele duc omul la
pierzanie. Ca și roiurile de insecte neobișnuit de agresive în taiga. Duduca chiar
numără țânțarii pe care i-a lichidat. „Niciodată nu am să uit primul meu
«vânat». Numai sub maiou a fost să ucid 312 bucăți! A doua zi – 238; în a treia
– 112. Dacă fiecare dintre insecte m-ar fi înțepat doar de 10 ori, s-ar fi
adunat mai mult de 3 mii de înțepături! Mai poți să te odihnești liniștit?”
Frumoasă,
mândră, precum se considera și era văzută de soroceni, duduca se pomenește de-a
dreptul dezorientată, când cineva i se adresează cu: „Să fii sănătoasă, mătușică!”
„Bineînțeles, m-a uluit că acel bunic, care nu avea mai puțin de 60 de ani, ba
chiar 70 împliniți, mi se adresase cu apelativul «mătușică». Iar eu nu
împlinisem decât 33 de ani. «Doamne, la ce am ajuns, în ce m-am transformat»,
mi-am zis. Uite că un smiorcăit mă numește mătușică! Pe când acum câteva luni
nimeni nu mi-ar fi dat mai mult de optsprezece-douăzeci de ani!”
Gulagul
umilește, degradează, dezumanizează. Eufrosinia se întreabă dacă, în acele
condiții, ar mai fi putut să se salveze cineva dintre basarabenii deportați sau
dânșii erau condamnați pieirii toți până la unul. Foarte mulți – da, nu vor mai
ajunge să rămână în viață. Unii însă ar fi avut norocul să supraviețuiască. „În
comparație cu mine, unii dintre ei aveau mult mai multe șanse. Când au fost
ridicați de pe la casele lor, reușiseră să ia cu dânșii tot ce aveau mai de preț:
bani, bijuterii, diferite lucruri. Având bani în plus față de cei care ne erau
plătiți iregular, ei nu se vedeau nevoiți să lucreze pe stomacul gol 2-3 zile
la rând. Lucrurile aduse din Basarabia le schimbau cu populația autohtonă pe
cele necesare: carne, varză, cartofi de mărimea nucii, pește, ciuperci. Având
bijuterii, obiecte de preț... Păi, aici nu e complicat să pricepi ce și cum, în
primul rând cu ele putându-și câștiga protecția șefilor”.
Repet:
în timpul lecturii memoriilor, nu o singură dată încerci certitudinea că
Eufrosinia Kersnovskaia este un scriitor autentic, de o stilistică sobră ce
orchestrează sub aspect caleidoscopic un simț de observație extraordinar, mai
bine zis – liniile de subiect, ideația, detaliile pe care le reține, plus
plasticitatea portretistică a autoarei care, amintim, a fost și pictoriță,
ilustrându-și cele 12 caiete de ego-text cu zeci și zeci de imagini, cu
personaje, scene, situații-„explicații”, să le spun așa. Naratoarei îi reușesc
atât portretele individuale, cât și cele colective, unul dintre acestea fiind
al tinerilor colhoznici, aduși la muncă
Ce
și cum i-a adus pe acești tineri „atipici” în Siberia? „Se spunea că ar fi fost
copiii deportaților care și-au pierdut părinții și „înfiați” de colhozuri.
«Părinți pierduți»?... Sau poate aceștia muriseră la foametea din anul ’33?
Numai că atunci, în primul rând, mureau copiii. Sau poate că părinții li se
pierduseră în anul ’37, cel mai groaznic an al terorii staliniste? Sau poate
părinții le mai erau în viață, însă în închisori, iar copiii le fuseseră luați,
cum le-au fost luați basarabencelor soții, feciorii?”
Iar
peste câteva pagini memorialista se întreabă: „Unde s-au prăpăstuit acei flăcăi
înalți, ce pășeau atât de semeț prin Norilsk? Distrofia alimentară, dizenteria
cronică, toate formele de tuberculoză au făcut din ei schelete mari, pe care
stătea întinsă o piele gri solzoasă și care, unul după altul, s-au călătorit în
mormintele comune de la poalele muntelui Șmidt”.
Iar
printre tineri – și Pașka, flăcăuan la 18 ani, măcinat de tuberculoză. Tăietor
de pădure. Iubește cărțile, în firea sa fiind el însuși scriitor, poet. Și încă
pictor: desenează cu un vreasc pe nisip, dat fiind că hârtia lipsește, iar în
taiga pământul nu e decât ceea ce înseamnă turbă și nisip.
...Da,
ne amintim, o scenă din Biblie – și Isus se întoarse de la apostoli, și
scrisese ceva pe țărână, cu un ram...
Ce
a-i scris, totuși, Doamne, atunci?... Nu cumva și despre robii tăi, românii basarabeni,
ce aveau să fie aruncați în iadul siberian?
7. România/Basarabia versus Rusia. Pro și contra
Duduca
ex-moșiereasă își descrie viața în Basarabia cu înflăcărarea, vitalitatea,
agerimea unei permanente „ieșiri din situație/ situații” de amazoană a
sud-estului european. Este unică în felul ei, nu numai de a trăi – de a fi
trăit, – și de a-și aminti, ci – și de a povesti. Are nerv. Dar, oricât ar ține
să fie obiectivă, imparțială, autoarea nu poate face abstracție de faptul că se
trage din greci sau polonezi, că îi iubește pe ruși, că nu-i urăște, totuși, pe
români, că este din viță nobiliară, dar atașată „claselor de jos”, că... – în
fine, toate astea și altele nu pot „salva” (și nici n-ar fi trebuit să o facă,
pentru că modul de a mărturisi nu înseamnă – pardon! – intenție de... crimă
premeditată) de ceea ce spune Norbert Sullamy în „Dicționarul de psihologie”
din celebra colecție „Larousse”: „Amintirea evocată este totdeauna falsificată,
deoarece corespunde unei reconstrucții a inteligenței. Memoria nu este un
automatism cerebral, ci un act al psihismului, expresia persoanei în întregul
ei”.
Ei bine, tocmai persoana tinerei
Eufrosinia Kersnovskaia pare uneori... fabuloasă, supradimensionată, de un
activism și „descurcătorivism” de
invidiat, de o motricitate mai că legendară,
ghidată de o fermitate a caracterului, de o voință de oțel (sau... oțet!), de
o... poziție uneori incertă în rezolvarea ecuației: România/Basarabia –
Rusia/URSS.
În concepția duducii (ex-)moșierese
Moldova Estică (Basarabia) ba că a fost
ocupată de armata roșie, ba că eliberată de români, ba că... Să zicem, în acest
pasaj din cap. 75, caietul 1: „De fapt, moldovencele noastre nu sunt decât
ucrainence românizate...” Nota bene! – iese că basarabenii nu...
moldovenizează, ci românizează elementul alogen. Iar pe parcursul celor 12
caiete de memorii apar multe expresii în originalul lor românesc, comentarii, din
care se desprind ușoare urme de șovinism
în amestec cu cvasi-înduioșarea și cvasi-empatia față de români (ceva mai
accentuat – față de românii basarabeni, pe care dânsa îi numește doar:
basarabeni).
Iată unele dintre confuzii. La un moment dat, duduca-boieroaică susține
că: „România era o țară medievală, feodală, și când capul familiei devenise o
domnișoară, îndată se repeziseră rechinii în speranța de a se îmbogăți”.
Dar – atenție! – în această „țară feodală”, precum o numește, tânăra
boieroaică poate munci exact ca în Europa dezvoltată, modernă (și nu ca în
patria bolșevismului, cu adevărat medieval, inchizitorial): „Mi-am zis să-mi obțin
independența și pentru aceasta, întâi de toate, mi-am procurat un inventar
agricol ideal de la firma «Edelweiss» din Leipzig, considerată cea mai bună în
lume”. Sau, în continuare: „Eu (în limba rusă pronumele „eu” este mult mai
frecvent, mai «insistent», mai autoritar decât în română – L.B.) am
aclimatizat noi soiuri de cereale (secară, orz fără ariste, porumb «Cincuantino»),
Camerei Agricole îi livram semințe de calitate, primind în schimb un tractor
pentru prelucrarea pământului. În același timp, mi-am pus pe roate ferma
animalelor de rasă – porcine Lancaster și ovine-metise Caracul”. Ei bine, pe ariile tinerei boieroaice din Țepilova-Soroca
se regăsea întreaga Europă și SUA – nu?!
Dar ce (mai) crede, ce știe duduca moșiereasă despre patria sa
adoptivă, blândă, primitoare? (Eufrosinia Kersnovskaia s-a născut la Odessa de unde, salvându-se
de urgia ruso-bolșevică, împreună cu părinții s-a refugiat la moșia lor din...
România „feudală, medievală”). Păi, „știe”, presupune, „bâjbâie”, cum se mai
spune, lucruri aproximative. Iar, pe alocuri – dar în puține, totuși, – are
dreptate, parțială sau deplină. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să o ascultăm
și să fim îngăduitori cu amestecul de adevăruri și bizarerii, cu inofensivul ei
talmeș-balmeș.
În memorii apare un capitol aparte, intitulat: „Basarabia: geografia,
etnografia și limba”, din care aflăm că cititorul are a face cu o noțiune geografică destul de
concretă, Basarabia fiind conturată: „la vest – de Prut, la est – de Nistru; la
sud – de Dunăre și Marea Neagră (...) În
prezent (când își scria memoriile – L.B.) Basarabia ca atare nu există:
partea ei centrală cu orașul Chișinău au smuls-o și au lipit-o... de Moldova!
Dar ce reprezintă aceasta? O republică autonomă pe malul stâng al Nistrului. Cu
toate că întreaga lumea știe că Moldova e o regiune în România, pe râul
Moldova. Aberație! Precum e o aberație și alfabetul rusesc pentru o limbă
romanică, precum este moldoveneasca. Nu se știe de ce nordul Basarabiei a fost
alipit Ucrainei împreună cu orașul Cernăuți... Sudul Basarabiei e de asemenea
alipit Ucrainei (la fel ca și Odessa, chiar dacă știu toți că Odessa se deosebește
de Ierusalim doar prin faptul că în ea nu există arabi)”. La un moment dat
(pentru că trebuia să vină și el!), memorialista se întreabă: „De ce în anul
1918 Basarabia s-a aruncat spre România? Să fi fost cu adevărat o alipire
benevolă?”
Bineînțeles că răspunsul nu putea fi decât unul dihotomic: și da, și
nu. „Da”-ul fiind stimulat și de faptul că: „românii au promis să facă o
reformă agrară, în rezultatul căreia pământurile moșierești trebuiau să intre
în posesia țăranilor.
Așa e, însă puterea sovietică lansase și mai înainte lozinca «pământul
– poporului».
Pământul dintotdeauna a constituit visul țăranului. Însă el vrea să-l
primească pe cale legală, nu prin violență. Românii au înțeles bine acest
lucru: pământul a fost expropriat de la moșieri și vândut țăranilor. Practic, a
fost confiscat de la moșieri și dăruit țăranilor. Aparent, legalitatea era
respectată: moșierii au primit bonuri de expropriere (...), iar țăranii plăteau
statului o arendă eșalonată pe durata a 10 ani... Nici moșierii nu au fost
obidiți, în gospodăria fiecăruia fiind lăsate câte 100 de hectare”.
Apoi (relativ) tânăra moșiereasă de cândva, memorialista trecută deja
de 60 de ani, revenită din calvarul Gulagului, cam prinde a amesteca borcanele,
căutându-i hibe regimului românesc de atunci, ceea ce nu iese însă că poate
scoate „basma curată” bolșevismul rusesc, de o ferocitate inchizitorială.
Printre altele, zice că basarabenii au fost supuși unei... românizări forțate.
Iar concluzia merită să fie reprodusă doar pentru insolitul și ingeniozitatea
unei comparații pe care o conține (trebuie să recunoaștem, memorabilă): „Nu
fără motiv se spunea că Ciupercă, general-guvernatorul Basarabiei, ar fi
meritat ordinul Lenin – pentru modul în care prin șovinismul său neînfrânat a
reușit să facă să pară odios tot ceea ce era românesc”.
Păi, duducă moșiereasă, cum se leagă astea? – am a te întreba. Pentru
că generalul Nicolae Ciupercă a fost guvernatorul Basarabiei în scurta perioadă
23 iulie 1941 – 29 martie 1943, iar mătăluță, duducă, nu aveai cum ști ce se
întâmplase atunci, deoarece, în iunie 1941, fuseseși expediată în Gulag! Prin
urmare, nu broda, nu potrivi... anapoda!
Însă observația, mai bine zis precizarea aceasta (ar
putea să urmeze și altele) nu înseamnă că trebuie să renunțăm la principiul
conform căruia, odată și odată, e necesar să avem curajul să ascultăm/ citim și
opiniile (despre noi, despre „ai noștri”, în timp, istorie) ale străinilor,
alogenilor sau... cvasi-străinilor. Inclusiv cele ale Eufrosiniei Kersnovskaia,
opinii în baza cărora încerc să glosez, mai întâi, dedublat, apoi, imaginar –
împreunat.
Prin urmare, ce mai spune/ mărturisește duduca
Eufrosinia? (Așa era numită – duduca, precum
În capitolul „Soldatul român” (de fapt, este vorba
de un rus basarabean care ajunsese sergent în armata regală), autoarea face
următoarea remarcă (sigur – neplăcută nouă! Dar ce zice istoria, adevărul ei,
atât cât este?...): „Ofițerii (de aia și sunt ei ofițeri români!) au abandonat
unitatea la voia întâmplării (în 28 iunie 1940 – L.B.) și pe contul abilității sergentului. Sevka, așa se numea
sergentul, a fost totdeauna un băiat cu spirit practic dezvoltat și iubitor de
ordine. El a ars arhivele abandonate de șefi, a lăsat naibii bucătăriile de
campanie și brutăria, pe care nu se știe de ce le târau spre România. În
schimb, tunurile și munițiile le-a adus în bună ordine la podul de
Cam de aici pornise și marea noastră nedumerire națională,
marea confuzie soră cu lașitatea, –
adică, problema aia cu barem să se fi tras un foc de armă atunci, la
abandonarea Basarabiei...
8. Păcatele tinereții
…Și vă spuneam – sau doar vă dam de înțeles, că
foarte optimista și vitalista duducă basarabeană uneori cam călcase în
străchini, încercând să comploteze contra patriei sale adoptive. De, păcatele
tinereții... Pentru că își amintește, deja „tovarășa” Kersnovskaia: „Astea s-au
întâmplat prin 1924. Dintr-o dată, Italia și România și-au amintit de rudenia
lor: pentru că romanii își exilau ocnașii în Dacia, pe malurile Dunării. (Uite,
duducă, nu-mi pot da seama dacă poetul Ovidius ar fi căzut sub incidența noțiunii
matale de «katorjnik» (ocnaș)... – L. B.). Din această cauză s-a aprins,
brusc, o mare prietenie. Însă problema nu ținea de faptul că Romulus și Remus,
întemeietorii orașului Roma, ar fi supt de la o lupoaică, ci că Mussolini,
fondatorul imperiului italian, ar fi supt cu plăcere petrolul românesc!...
Astfel că la noi la Chișinău a sosit mareșalul Spoletti cu corpul său de
generali și îi aduse orașului Chișinău de la orașul înfrățit Roma statuia
lupoaicei, la care sug doi prunci – Romulus și Remus. Statuia urma să fie
dezvelită la 10 mai, de Ziua Unirii Principatelor, într-o atmosferă foarte
solemnă. Un grup dintr-o organizație antiromânească ca și, semi-ilegală a decis
să pună la cale un act de sabotaj...” Etcetera.
Nu ne vom opri prea mult la infantilii antiromâni
Leideinius, Polzik, Konovalov, pe care și-i amintește memorialista. Deoarece,
în zigzagul narațiunii, în alt capitol, duduca dă din nou semne de regrete,
după zadarnică speranță investită în matușka Rusie/ URSS și bravii ei călăi roșii.
Atenție la titlul capitolului: „Aberație sufletească”, sub care Kersnovskaia
mărturisește/ se îndoiește, trece de la „Privet
tebe, Rossia!” („Te salut, Rusie!”) la... – „De ce am mai aminti iar și
iar, că cel mai ușor este să-l păcălește pe cel care el însuși vrea să fie
păcălit?” Pentru că, din deducțiile de „ne-prietenie” pe care o tăinuiau unii
cetățeni români de origine alogenă față de patria lor România, nu era a uimire
că, la 28 iunie 1940, „ostașii roșii au fost întâmpinați ca niște
eliberatori... Cum se mai emoționase mama că unul dintre soldați o numise «mamașa»!
Iar eu? Parcă sufletul meu nu se rupea spre ei?” După care, implicit, vine și
explicația titlului de capitol: „Dar de ce am mai sublinia că erorile sunt
caracteristice tuturor oamenilor? De ce am mai aminti iar și iar că cel mai ușor
este să-l păcălești pe cel care el însuși vrea să fie păcălit?”
Așa e, duducă ex-moșiereasă, ai dreptate. Nu, nu vom
mai repeta banalități despre eroarea omenească, despre cel ce vrea să fie
păcălit, pe scurt, precum spui, despre aberația sufletească... Să te fi orbit,
la început, irezistibilul optimism și apanajul apartenenței etnice?... Pentru
că anume unul dintre conaționalii tăi, Mișa, s-a dovedit mai perspicace și mult
mai neîncrezător față de rușii-bolșevici, propunându-ți să pleci de pe
meleagurile sorocene, unde te cunoșteau mulți, deoarece: „...pentru ei tu ești
un dușman! Și numai dușman! Iar dușmanii trebuie nimiciți. Ia aminte – ei
(sovieticii – L.B.) se tem! Se țin deoparte, neîncrezători. Soldații nu
umblă decât în grupuri și totdeauna urlă cântece. Ei nu vorbesc cu noi. Și nici
nu privesc în ochi! Pe la fântâni, stau santinele. Îți spun eu – se tem. Iar
cel care se teme este totdeauna necruțător!”
Tânăra ex-moșiereasă îi răspunde: „Ce să-i faci, așa
e, cu mine s-au purtat nemilos. Dar lucrurile țin deja de trecut! Această
suspiciune, despre care vorbești, nu e decât rezultatul dușmăniei cu care au
fost întâmpinați ei în Polonia. Pentru că majoritatea unităților militare,
înainte de a nimeri la noi, trecuseră prin campania finlandeză sau prin
Polonia. Iar tu cunoști că finlandezii sunt răzbunători și știu să urască! În
ce-i privește pe polonezi, vârf la toate, dânșii mai sunt și fățarnici, obișnuind
să comploteze. Iată, Iurik povestea despre un militar, pe care-l ducea cu mașina
în județul Hotin. Acela spunea astfel: «Basarabenii sunt docili și duioși ca niște
viței. Binevoitori și supuși. Pe când cu polonezii e o nenorocire! Călătorești
în tramvai, iar vecinul te-ar putea împușca drept în tâmplă; intri să te razi,
iar bărbierul îți trece cu briciul peste beregată! Așa e! Însă asta nu schimbă
nimic. Pentru a-i cuceri și a-i frânge pe cei puternici, semeți, trebuie să-l
înșfaci pe fiecare în parte de beregată, să-l sugrumi, să-i trosnească oasele,
impunându-i să cadă în genunchi, chiar dacă pentru asta va trebui să-i frângi
coloana vertebrală. Însă pentru a-i
impune întregii turme basarabene să se supună, este suficient să execuți
în fața ei unul sau doi oameni cunoscuți – și întreaga cireadă se va prăbuși în
genunchi! Crede-mă, și ție îți vor frânge coastele doar pentru faptul că alții și-au
amintit de Șevcenko care spunea: De la
moldovean până la finlandez, în toate graiurile – tac cu toții. Și, bineînțeles,
se vor supune»”.
Pe zi ce trecea, acolo,
De aici încolo, tot mai des apar comparațiile
România-Basarabia-URSS cu imbatabil câștig de cauză a tandemului
România-Basarabia care, pe lângă URSS, pe lângă ocna siberiană i se arătau
duducii moșierese, optimistei amazoane „de ieri” – raiul curat, bogat,
civilizat, de neuitat! (Cu atât mai de apreciat curajul și onestitatea ei, dat
fiind că memoriile și le-a scris în Rusia!)
Spre exemplu (unul dintr-o sută posibile!), iată ce
crede rusoaica Eufrosinia Kersnovskaia (cetățeancă a României, firește) despre
„celebra, mereu cântata” izbă rusească, în care,
Iar
în temnița în care-i înfundată pentru cine știe ce încălcare de regulament
draconic, deja ex-deportata este copleșită de alte și alte îndoieli (regrete...
voalate de, totuși, ușoara trufie a provenienței sale), alte interogații și
constatări de felul: „E greu de spus când am pornit pe calea care m-a adus în
închisoare. Să fi fost atunci, când am sărit din vagon și i-am adus apă mamei
ce abia născuse? (Încă de pe atunci am fost luată la ochi.)... Sau atunci când
nu am vrut să plec împreună cu mama în România? Sau și mai devreme, pe 28 iunie
1940, când am fost «eliberați de sub jugul boierilor»?” Sigur, gerul siberian
de 42 de grade te trezește la realitate,
ba chiar și... irealitate, ducându-te cu gândul la: „Ah, ce proastă am fost! Ce
tâmpenii mai credeam eu!...”
Apoi,
din rău în mai rău. Curând, Kersnovskaia cade jertfă delațiunilor: „Peste un
an, când în fața parchetului de judecată semnam articolul 206, că am luat cunoștință
de dosarul anchetei, am văzut că Hohrin scrisese pe seama mea o sută unsprezece
denunțuri, fiecare dintre care era suficient ca să fiu înfundată în pușcărie...”
Ex-boieroaica
de Soroca, ex-duduca-amazoană, apelată de soldații de escortă cu: „Hei,
muiereo!”, – are a auzi sfaturile unui bătrân (Lihaciov): „Ține minte ce-ți
spun – niciodată nu vorbi cu nimeni nimic! Ascunde-ți gândurile, pentru că
orice cuvânt scăpat din neatenție se poate întoarce contra ta, te poate duce la
pierzanie. Ascunde, dacă ți-a mers cumva în ceva. Ai putea fi invidiată și
atacată. Ascunde-ți durerea, ascunde-ți frica, pentru că suferința și frica te
vor slăbi, iar cei slabi sunt lichidați: aceasta e legea haitei de lupi.
Tăinuiește-ți bucuria, pentru că în viața noastră e atât de multă suferință,
încât bucuria devine suspectă și nu este iertată. Dar înainte de toate ascunde
fiece bucățică de pâine, pentru că vei înțelege curând că viața noastră e pe
muchia morții prin înfometare, și tu de asemenea va trebui să te învârți în
acest cerc blestemat: pentru ca să câștigi o bucată de pâine, trebuie să
cheltuiești multă putere, iar pentru a-ți păstra puterea – trebuie să mănânci
toată pâinea pe care ai câștigat-o. Foamea va fi însoțitorul tău permanent. Iar
la spate stă pitită moartea”. Concluzia protagonistei e următoarea: „Trebuie să
recunosc că viața nu a combătut niciunul dintre postulatele lui Lihaciov, însă
eu continuam să comit greșeli”.
Iar
spre finalul acestui capitol, tot la o comparație... antiromânească ne oprim,
Kersnovskaia spunând că femeilor cu care vroiau să se culce fel de fel de
împuterniciți le erau promise locuri de muncă ceva mai ușoare, decât tăiatul
pădurii etc. În special, se luptau între ele pretendentele de-a ajunge
bucătărese: „Pentru locul de lângă ceaun se dădea o luptă asemănătoare cu cea
pentru postul de ministru în România”, zice memorialista despre jertfele abuzului
sexual.
Iar
pe parcursul celor 12 caiete cu sutele și sutele lor de pagini, devenite carte
de mărturisiri, veți remarca – imposibil să nu o faceți! – că nici până la cei
33 de ani ai săi, când puterea sovietică o prinde
2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu