Traducere: Leo BUTNARU
Din poezia lumii
Paul VALÉRY
(1871 – 1945)
În traducerea lui Leo BUTNARU
S-a născut în Sète. După absolvirea
liceului, în 1889 se înscrie la facultatea de drept din Montpellier. În același
an publică primele versuri de nuanță simbolist (în „Revue maritime de Marseille”). În 1892 se
stabilește la Paris, frecventând cercul poeților grupați în jurul lui Stéphane
Mallarmé, face cunoștință cu André Gide, se împrietenește cu pictorul Edgar
Degas.
Poemele din perioada 1889-1898, afine
creației lui Mallarmé și celei a lui Verlaine, le va publicate mai târziu
(„Album de vers anciens”, 1921).
Din 1892 ține caiete cu note, ce aveau să
fie publicate după moartea sa în 29 de volume („Cahiers”, 1957-1961), inserând
reflecții, eseuri, anecdote, aforisme și desene, cu tematică diversă, amplă, de
la structuri fizico-matematice la comentarii despre viața intimă, emoțiilor
resimțite în timpul creației, proceselor de conștiință sau viselor.
În anii 1894-1900 este redactor cultural la
ministerul de război, apoi, până în 1922, – secretarul lui Édouard Lebey,
directorul agenției de informații „Havas”. Curând ajunge un fel de „poet
oficial” al Franței, din 1924 fiind președintele „Pen Clubului”, iar în anul
următor fiind membru al Academiei Franceze”. Din 1937 deține catedra de poezie
la „Collège de France”. În cel de-al doilea război mondial refuză să colaboreze
cu autoritățile de ocupație germane, fiind suspendat din funcția de
administrator al centrului universitar din Nisa.
Principalele sale cărți de poeme: „La jeune
parque” (1917), „Album des vers anciens” (1920), „Le cimetière marin” (1920),
„Charmes” (1922).
Elena
Azur! sunt eu... Venind din grotele morții
S-aud valul spart în sonore gradații
Și revăd galere-n a zorilor spații
Din umbră urcând peste vâsle aurii.
Brațele-mi solitare cheamă monarhii
Ce-n bărbi de sare-mi primeau degete pure;
Plângem. Dânșii cântau triumfuri obscure
Și golful fugi spre ei, cei din bărci
negrii.
Aud scoici și cornuri sunând din adâncuri,
Soldații ritmează zborul vâslelor mari;
Cântul năierilor răzbate-n depărtări
Și Zei, cu arcuri eroic încordate
În surâsuri de spume ornamentate
Îmi întind brațe miloase și sculptate.
Orfeu
...Eu compun în spirit, sub mirți zvelți,
Orfeu
Admirabil!... Din circ foc pur coboară,
Transformând munte chel în mare trofeu,
De la zeu vine fapta-n fapt de seară.
Cânt zeiesc sfarmă-altar atotputernic;
Astrul vede-ngrozit zdruncin de pietre;
Jelirea orbește ziduri pe colnic
Și-n templu tihna oricărui perete.
La poala superbului cer cânți, Orfeu!
Piatra pășește, se-mpiedică stei greu,
Simțind povară sub azuru-n delir!
Templu pustiu scaldă-al serii patrafir
Ce se-adună, potrivindu-și aurul,
În imn de liră, imens ca sufletul.
Leo Butnaru
Neamul Șoimăreștilor,
Răutul și Copilăria
Alegeți să descrieți acel loc din țară de care vă simțiți foarte legat sufletește: datorită frumuseții sale sau din motive subiective, sau datorită valorii sale simbolice, fiindcă îl considerați emblematic pentru spațiul românesc. (R.L.)
Acțiunea romanului
sadovenian „Neamul Șoimăreștilor” avusese loc prin spațiile, reale, dar și
cvasilegendare, în care, peste patru secole și jumătate după isprăvile lui
Tudor Șoimaru, a fost să apară pe lume și cel care scrie aceste rânduri. Și
parcă ar fi o legătură între pergamentul letopisețului lui Miron Costin („Hârțoagele cele vechi” se intitulează
capitolul XXII din roman) cu pana și călimara maestrului prozei noastre,
Sadoveanu, și, iată, cu computerul, această invenție fenomenală (dar cine se
mai miră azi de așa ceva?!) din epoca digitalului.
Capitolul XII din
narațiunea sadoveniană se intitulează „Codrul și tinerețile”, iar textul
subsemnatului s-ar putea numi „Răutul și copilăria”. Fiindcă în preajma acestei
ape, ce ar fi fost asemănătoare Ozanei destinului nostru, după două mii
de ani (ca s-o încep și eu grandios, triumfător, nu?!) de când Iulius Cezar
exclamase: Alea jacta est! (49
î. Hr.), trecând Rubiconul, apărut-am și eu pe lume, în Zodia lui
Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aștrii Vega și Altair, susținuți de aripile
clipocitoare ale Constelației Vulturului. Adică era în ianuarie, când
Capricornul își scapără coarnele de cremenea Carpaților și de gheața Răutului.
Nu, nu sunt
bântuit de himerele heraldice ale unei (posibile) genealogii aristocratice,
deoarece consider că noblețea necertificată a scriitorului ce avea să devină
copilul care am fost e în afara
tabieturilor ereditare (sau e una arTistocratică), precizând că părinții
mei erau simplisimi țărani proaspăt și dureros desproprietăriți de
colectivizarea și colonizarea ruso-sovietică.
Copilăria și Răutul,
apa ce mi-a scăldat, luminat și dezmierdat primii ani de viață și care m-a
făcut să cred că un copil crescut și în legănatul unei blânde ape curgătoare
altfel are a-și croi cursul vieții sale.
Iar această
zăcială
(așa se numea fiecare paragraf din
letopisețul cronicarului) e chiar despre locul, spațiul mie dragi, pe care mai
întâi le-am văzut din prag de casă, în comuna Negureni, cu numele său de botez
venind de la ceața blândă, îndelung plutitoare a dimineților în lungul albiei
Răutului. Prin preajma noastră, acest râu cândva destul de bogat în ape și
toate roadele pe care le poate da acestea, a mai dat nume și altor întemeieri
de localități – Vadul-Leca, Țânțăreni, Sărăteni... În județul Orhei e un întreg
ciorchine toponimic de adâncă istorie pe încrengătura apei Răutului, a acestui
„Drum spre Nistru” (cap. XVI din „Neamul Șoimăreștilor”). Spre Nistru, unde se
află cetățile noastre – Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Ismail, drept
mărturii că plugarii și codrenii din stânga Prutului au fost, în mare, de la
Munte la Mare, și apărători de cetăți.
Răutul ca drum spre
Nistru, spații în care într-un mod aparte se întâmpla atingerea dintre iarnă-primăvară în
fantastica epocă a zvăpăiatei mele copilării – scârțâitul / chițcăitul tălpilor
(...desculțe!) de sanie pe ulița mare și primele trosnituri de sloiuri, ce
aveau să pornească pe Răut la vale, se amestecau ciudat-armonios-scrâșnit cu
lichid-clipocitul (un fel de plici-plici!) ciripit al celei dintâi rândunici
trebăluind deja sub streașina satului. Apoi, peste două-trei zile, o săptămână,
să zicem, deja mulțimi de rândunele stăteau aliniate pe liniile de telegraf.
Unele, în desenul lor alb-negru, semănând cu semnul grafic paragraf (§), altele
cu note muzicale pe portative de simfonii... universale.
Copilăria cu lungul și
latul Răutului, cu stufărișurilor sale, cu „interstiții” de smârcuri, mlaștini;
alte „interstiții” – între moșiile satelor învecinate, cu crânguri, fâșii forestiere
de protecție, ponoare, cariere de piatră etc. Iar în firea mea și a camarazilor
de prime aventuri conviețuiau geograful, călătorul, „proprietarul de drumuri”,
cărora curiozitatea și neastâmpărul le erau de propulsie și bucurie.
Răutul și copilăria...
Spațiile prin care, serile, noi, copiii obosiți de goana, de
întrecerile de peste zi, abia de apăsam amânat pedalele; bicicletele alunecau
încet, plutitor, încărcate toate cu fluturi
ce li se odihneau pe rame și pe care din
luncile Răutului îi aduceam în satul amurgit, umplându-i cu ei mahalalele și
visele. Din minunățiile acelor spații pornind, presupun, și primele mele compuneri pre-literare, apoi
cele literare, de debut, – toate, de asemenea din copilărie păreau să
înmugurească. Ele semănau cu căutarea și regăsirea cutiei… negre a copilăriei
care, de fapt, e totdeauna luminoasă, portocalie, ademenitoare prin semnale
secrete.
Neamul Șoimăreștilor, Răutul și
Copilăria...