TREI VĂDUVE RĂTĂCIND PRIN LUME...

 CHESTIONAR „STEAUA”

Trei văduve cernite: Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea... 

 

Căderea închisorii Bastilia, la 14 iulie 1789, a rămas în istorie nu doar ca începutul Revoluției Franceze, ci și ca moment inaugural al afirmării valorilor care au circumscris modernitatea culturală și socială a Europei. Libertate, egalitate, fraternitate sunt de atunci principii care circumscriu idealurile Europei democrate.

Mai sunt actuale idealurile respective?

Există vreo contradicție între cele trei componente ideale formulate de Revoluția Franceză – Libertate. Egalitate. Fraternitate – sau nu?

 Leo BUTNARU

– Aceste năzuințe sublime de pe Pământ, poate că cele mai înalte, până la tronul dumnezeiesc, vor fi mereu actuale, însă, din păcate, niciodată atinse, cum s-a întâmplat inclusiv în respectiva revoluție franceză care, în loc să împlinească Marele Ideal, a capotat într-o Îngrozitoare Teroare.
...Și totuși, neogoita, înflăcărata, mereu trădata triadă Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea reprezintă, de fapt, prin ea însăși, perpetuumul mobile al tuturor îndemnurilor supreme ale umanității. Ea poate fi reluată la infinit, cu mai multă sau mai puțină pasiune, cu mai multă sau mai puțină speranță, pentru că Libertate, Egalitate, Fraternitate nu se vor curma ca necesitate care, însă, în vecii vecilor nu va rămâne decât lozincă, virgina virginelor dintre slogane, fata bătrână etern nedeflorată din faimoasa ei înflorare / înflorire – Libertate, Egalitate, Fraternitate, și celelalte...
    În toate ale Cerului și Pământului sunt infinite diversitățile. Iar diversitatea, mai mult sau mai puțin, înseamnă inegalitate, înseamnă altfel. Diferența pune în gardă experiența tocmai ca imposibilitate a coincidenței, adică a egalității. Fie și la modul nobil, particularitatea, diferența, originalitatea presupun disproporția, sau – altfel de proporții, configurații, esențe. Mai mult sau mai puțin. De unde pornesc celelalte... – suspiciunea, nemulțumirea, comparația (în detrimentul etc.), inflația de încredere, idiosincraziile, degradarea relațiilor dintre oameni, în societate...
În ce privește contradicțiile, ele nu că sunt posibile, ci chiar inerente, precum constatăm și în democrație ca, deocamdată, cea mai suportabilă situație socială, pe care, în lipsa – se spune – uneia mai bune, omul și-o ia de exemplu. (Provizoriu?...) Iar democrația e de neconceput fără libertate. Numai că, parcă în principiile de subsol ale trio-dezideratului, se dovedește că, unde e libertate în toată... libertatea sa, nu poate fi și egalitate. Iar unde e, concomitent, libertate și inegalitate – nu poate fi fraternitate. Iar unde nu e fraternitate, nu poate fi egalitate etc. etc. – din toate astea, și altele, reieșind că democrația se mulțumește cu mult mai puțin decât se preface lumea că ar crede – democrației îi este suficientă doar libertatea…
    Însă, de fapt, e un cerc vicios. Precum s-a văzut / se vede în urma altor revoluții de după cea franceză; un cerc fără ieșire spre mai bine, spre echitabil, spre mai aproape de ce ar trebui să însemne fraternitatea. Această tripletă de noțiuni ca aspirație la echitatea socială generală sui generis pare să alcătuiască o ecuație de nerezolvat, ce poate fi asemănată, pe cât de poetic, pe atât de filosofic, cu un perpetuum mobile al spiritului, existenței umane, cu toată noblețea visului, aspirațiilor, idealității jinduite; un perpetuum care, ca și perpetuum mobile „clasic”, fizic, să zic, ce nu poate fi „construit”, ca să se ajungă la o mișcare ciclică permanentă, fără o sursă „externă” de energie. Pentru că astfel s-ar încălca (ceea ce în vecii vecilor nu va fi permis!) legile fizice / cosmice de conservare inerente, sau încălcând ireversibilitatea fenomenelor din natură, ireversibilitate de asemenea... clasică, acceptată, constatată ca iminentă. Însă în cazul Libertății–Egalității–Fraternității, odată ce sunt imposibile (cel puțin în democrație ca cea mai cea etc.), ce se încalcă? Pentru că s-ar încălca, totuși, ceva, tocmai la acest CEVA umanitatea meditând de la Revoluția franceză încoace, dar de fapt – de când e lumea conștientă pe Pământ; meditând filosofii, clericii, politicienii, sociologii, săracii, poeții etc., etc., fără să se ajungă la vreun liman. Sau, poate, ajungând, în chip teoretic, însă, din păcate, nicidecum practic (ajungându-se); în practica socio-umană. Nicidecum și niciodată, ca un negru Nevermore al vieții sociale pe Pământ...
    Numai că, în chip ideal (aspirație spre acesta), lumea se tot gândește la Libertate, Egalitate, Fraternitate!, iar când le rostește numele, se creează impresia că totdeauna, parcă, ar fi două cuvinte în plus, odată ce una / unul din ele le presupune obligator pe celelalte două. Numai că... Precum am spus mai sus...
    În fine, reiese că Libertatea, Egalitate, Fraternitate ar semăna cu trei văduve cernite, biete cerșetoare ce rătăcesc din s(t)ate în s(t)ate; ele – Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea...  imposibil(e) de a exista și a face bine împreună...

 

O cronică: DE LA „POEZIA CICATRICELOR” LA „ARS AMANDI”

 

 

Valeria Manta Tăicuțu

 

DE LA „POEZIA CICATRICELOR” LA „ARS AMANDI”

 

 

    Inspirația/muza e „un foșnet/ ca un zbor de buburuză”, ea vine din inefabil pentru a curma orice coșmar postimperialist cu tunuri, tancuri, lătrături de kalașnikov și voci – încă nestinse sub pământ – de dictatori care-au însângerat istoria; așa că, după cum zice Leo Butnaru, „Brusc mi se spulberă din cap orice precept militar/ fulgerător revenindu-mi în minte/ marea, oceanica poezie a lumii/ cu sonurile-i divine – prin/ culoarul de sârmă ghimpată” („Santinela, Muza și Ahmatova”). În imaginar se (re)construiește un postimperialism/ o post-istorie care repetă, la alte cote, desigur, erorile din real, mutația, lirică în fond, căpătând adesea virulență de pamflet: „Metropola aceasta (sau poate în genere toate metropolele)/ este ca fabula Frunzele și rădăcina/ (lor borțoasă de alte cuvinte); rădăcina unora dintre care/ străbate până și bolțile metropolitanului/ creând iluzia sonoră că și în subpământ s-ar răspândi/ demagogia lirică a foșnetului de frunzare/ și muțenia cu țărâna în gura lor,/ a rădăcinilor.// Metropola cu aglomerări de mahări ce își spun,/ neavând altceva ce face: <<Dom`le,/ dacă oricum în post-istoria asta nu se mai întâmplă evenimente,/ haideți să le înscenăm cumva/ să mai punem la cale vreo potlogărie, vreo inepție…>> – / zice vreunul din imprevizibila Rusie” („De la cucută – la coca-cola”). Din „această metropolă peste care deja/ se înalță cronometrul lunii pătat de sângele lui Abel/ și al fiului lui Ivan cel Groaznic”, poetul evadează în istoria profundă, chiar dacă „E mare urgia în timpul biblic de aruncat, de izbit,/ Pietre-n pietre și-n oameni izgoniți de pe vetre […]/ căci pietrele nu cunosc legile biblice, pentru ele/ Ecleziastul e glas ce strigă-n pustiu și de pustiit,/ iar omul tot mai vrea să creadă că, posibil,  doar pietrele/ ar mai putea îmblânzi pietrele de neîmblânzit” („Între pietre”), pentru a găsi acolo motivația, „lumina porților ce ard” și luminează drumul de la „poezia cicatricelor” la „ars amandi”.

    Cele trei cicluri în care este structurat volumul sugerează săvârșirea unui drum inițiatic, prin care poetul își limpezește și își conștientizează imaginea de sine. E o călătorie din ospiciul unei hulite ere, „spre alegorie/ spre mitologie”, spre descoperirea valorii terapeutice a scrisului: „…A! mă întrebați,/ dar cum e cu poezia după destrămarea/ pe-alocuri sângeroasă/ a imperiului răutăților?// Cum să vă spun?.../ Să zicem suportabilă… Chiar dacă e/ poezia cicatricelor” („După destrămarea imperiului”). Pentru cititorii mai puțin informați, Leo Butnaru este un scriitor din Republica Moldova, traducător exemplar al marii poezii ruse și nu numai, dar și om de cultură legat de spațiul poetic românesc, de unde și repetatele trimiteri livrești la Arghezi, Ilarie Voronca, Lucian Blaga, Urmuz, Ion Vinea, Tristan Tzara, Ion Creangă ș.a., legăturile de suflet și de sânge cu acest spațiu frânt/ fărâmițat justificând trecerea, în volum, de la invectivă/ pamflet/ ton vituperant la lirism, la câte unul din „poemele naive”: „Ce dumnezeiește era!/ Ca în amintirile lui Ion Creangă./ Și eu, boțul de humă, mă gândeam/ că chiar Maicii Domnului i-ar fi plăcut/ să trăiască în satul copilăriei mele/ în Negurenii de pe apa Răutului/ în care mama mea/ neamul nostru viețuia/ împreună cu limba noastră-i o comoară/ în adâncuri înfundată/ care nu avea piedică/ în predică/ chiar de se tăinuia înfrigurată/ de urgia sovietică” („Unul din poemele naive”). Abandonarea satului pentru descoperirea unei lumi în care nimic nu este ce pare a fi aduce o profundă notă de lirism textelor poetice din care se compune cel de-al doilea ciclu al volumului, în care este decelabil, în plus, fiorul metafizic/ percepția filosofică asupra sensului existenței: „Adolescență./ Prima iubire./ Îndoieli/ confuzii aproape romantice/ poate și mici contuzii, cicatrici (astea, uneori,/ la examene, în studenție)/ în amestec cu ceva fericire// Dar vorba veche:/ timpul le vindecă pe toate/ timpul ce trece… – / o confirmă subsemnatul/ invalid al dragostei fierbinți/ de pe timpul războiului rece…” („Din secolul XX, anii `70”).

    Istoria personală este pusă în relație cu istoria unui conglomerat de popoare, prăbușit după legi cu explicație socială, psihologică și politică: „Prin urmare/ cu firava mea minte de muritor zic/ că ar fi indicat/ că ar fi potrivit/ ca înaintea tuturor/ și înainte de păturile sociale toate/ să reînvie orchestrele de fanfară cu/ suflete suflătoare și alămuri nichelate/ adică lumea să reînvie precum a murit – cu muzică/ de data aceasta/ bineînțeles/ cu hora reînvierii/ și reunirii – de o veselie cumplită/ și un entuziasm poate că ușor nepotrivit/ în imensitatea cosmică precum/ într-o nemărginită curte de țară/ zisă simplu: în bătătură/ afară” („Cu muzică”).

    În volumul nou apărut al lui Leo Butnaru, importantă este condiția umană în raport cu timpul istoric și astral. Nu evenimentele în sine – unele sălbatice, provocate de dictatori care și-au pierdut orice fărâmă de luciditate, altele, simple rezultate ale slăbiciunii morale a indivizilor care aleg supunerea – amplifică impactul emoțional, ci modul în care ele se reflectă în conștiința poetică și devin combustibil pentru scrisul autentic: „Am privit în țărână, văzând un chip de Neanderthal/ am privit la nori și alte chipuri de pre-oameni am văzut/ o galerie a trecerii prin cosmos a însuși cosmosului real/sau nu, în care unii din noi apărură, alții însă nu s-au născut.// Astfel, neștiutori, de la un capăt la alt capăt de nu se știe ce/ filosofăm înfrigurați despre taine eterne, enigme, mistere/ suportați în cutezanțe de însuși Magnum Mysterium, dar/ umiliți prin vămi, pe la ghișee absurde, stupide ministere” („Acoladă”).

_____________________

*Leo Butnaru: „Postimperiale sau poezia cicatricelor”, Ed. Limes 2021

Leviathan, Nr. 3 / 2021

ALEKSANDR BLOK - POEME

 

Traducere: Leo BUTNARU

 

*   *   *
 
E groaznic frigul înserării
Și-a vântului tăioasă-alarmă,
Inexistenții pași, puzderii,
În lung de drumuri se destramă.
 
Al zorilor contur de sânge
Ca de durere-o amintire
E semnul cert că dur ne strânge
Prea strâmtul cerc fără ieșire.
 
VII.1902
 
 
Înger de pază
 
Înger de pază, te iubesc în neagra tină
Ce mă prinde-acum, și-o să mai vină.
 
Pentru că mi-ai fost lumina mireasă,
Pentru că îmi știi enigma sperioasă.
 
Pentru că ne leagă taină, noapte adâncă,
Pentru că îmi ești iubită, soră și fiică.
 
Pentru-a mele lanțuri și jurământul tău,
Pentru-al căsniciei blestem sfânt și greu.
 
Pentru că tu iubești ce drag mi-i și iubesc,
Pentru că pe robi și pe săraci îi jelesc.
 
Pentru că nu știm în trai a ne înțelege,
Pentru că vreau să omor, dar nu-mi merge –
 
Să mă răzbun pe lași, pe cei fără Dumnezeu
Ce crud m-au umilit cu-ntreg poporul meu!
 
Cei care au pus oameni vrednici în cătușă
Și mi-au tot zis în loc de foc – cenușă.
 
Cei ce vor pe bani să-mi ia ziua de mâine,
Gândind a mă plăti pentru sluj de câine...
 
Și pentru că sunt slab și gata să afirm
Că robi mi-au fost străbunii duși în țintirim
 
Și că sufletul demult mi l-a ucis otrava
Și că n-o să iau în mâini cuțitul, arma...
 
Oh, cum te iubesc, iar pentru cazna mea,
Pentru amara soartă și credință a ta
 
Ce-a fost în focuri ars și dat cu plumb topit
În veci de veci o să rămână neclintit.
 
Cu tine priveam adesea zarea sinilie,
Cu tine azi privesc în beznă și-n pustie
 
Și e cu două sensuri soarta ce mi-i dată:
Parcă-am fi și liberi, dar și robi odată!
 
Deci, fii dârz. Și spune! Rămâi! Pleacă din drum!
Ce ne-așteaptă mâine – lumină, ceață, scrum?
 
Ne strigă cineva? Sau plânge mut? Și noi
Încotro ne ducem? Oriunde, dar în doi!
 
Ne-așteaptă reînviere? Moarte? Rece sloi?
 
17.VIII.1906
 

UN FOC DISTINCT

 

Din poezia lumii

 Paul VALÉRY

(1871 – 1945)

 

În traducerea lui Leo BUTNARU

 

S-a născut în Sète. După absolvirea liceului, în 1889 se înscrie la facultatea de drept din Montpellier. În același an publică primele versuri de nuanță simbolist (în  „Revue maritime de Marseille”). În 1892 se stabilește la Paris, frecventând cercul poeților grupați în jurul lui Stéphane Mallarmé, face cunoștință cu André Gide, se împrietenește cu pictorul Edgar Degas.

Poemele din perioada 1889-1898, afine creației lui Mallarmé și celei a lui Verlaine, le va publicate mai târziu („Album de vers anciens”, 1921).

Din 1892 ține caiete cu note, ce aveau să fie publicate după moartea sa în 29 de volume („Cahiers”, 1957-1961), inserând reflecții, eseuri, anecdote, aforisme și desene, cu tematică diversă, amplă, de la structuri fizico-matematice la comentarii despre viața intimă, emoțiilor resimțite în timpul creației, proceselor de conștiință sau viselor.

În anii 1894-1900 este redactor cultural la ministerul de război, apoi, până în 1922, – secretarul lui Édouard Lebey, directorul agenției de informații „Havas”. Curând ajunge un fel de „poet oficial” al Franței, din 1924 fiind președintele „Pen Clubului”, iar în anul următor fiind membru al Academiei Franceze”. Din 1937 deține catedra de poezie la „Collège de France”. În cel de-al doilea război mondial refuză să colaboreze cu autoritățile de ocupație germane, fiind suspendat din funcția de administrator al centrului universitar din Nisa.

Principalele sale cărți de poeme: „La jeune parque” (1917), „Album des vers anciens” (1920), „Le cimetière marin” (1920), „Charmes” (1922).

 

 

Elena

 

Azur! sunt eu... Venind din grotele morții

S-aud valul spart în sonore gradații

Și revăd galere-n a zorilor spații 

Din umbră urcând peste vâsle aurii.

 

Brațele-mi solitare cheamă monarhii

Ce-n bărbi de sare-mi primeau degete pure;

Plângem. Dânșii cântau triumfuri obscure

Și golful fugi spre ei, cei din bărci negrii.

 

Aud scoici și cornuri sunând din adâncuri,

Soldații ritmează zborul vâslelor mari;

Cântul năierilor răzbate-n depărtări

 

Și Zei, cu arcuri eroic încordate

În surâsuri de spume ornamentate

Îmi întind brațe miloase și sculptate.

 

 

Orfeu

 

...Eu compun în spirit, sub mirți zvelți, Orfeu

Admirabil!... Din circ foc pur coboară,

Transformând munte chel în mare trofeu,

De la zeu vine fapta-n fapt de seară.

 

Cânt zeiesc sfarmă-altar atotputernic;

Astrul vede-ngrozit zdruncin de pietre;

Jelirea orbește ziduri pe colnic

Și-n templu tihna oricărui perete.

 

La poala superbului cer cânți, Orfeu!

Piatra pășește, se-mpiedică stei greu,

Simțind povară sub azuru-n delir!

 

Templu pustiu scaldă-al serii patrafir

Ce se-adună, potrivindu-și aurul,

În imn de liră, imens ca sufletul.

 

 

DIN POEZIA FRANCEZĂ

 

Din poezia lumii

                          Eugène GUILLEVIC
                                             (1907 – 1997)
 
Unul din cei mai importanți poeți francezi. Debutează în 1939 cu versuri dedicate memoriei combatanților republicani spanioli. A făcut parte din Rezistența Franceză antihitleristă. Laureat al unor premii importante – „Marele vultur de aur” (1973), al Academiei Franceze (1976), Goncourt (1988).
Din cărțile sale reținem: „Recviem” (1938), „Din pământ și apă” (1942), „Executoriu” (1947), „Gustul păcii” (1951), „Carnac” (1961), „Sfera” (1963), „Altele” (1980), „Timbre” (1986), „Acum” / poeme 1986-1992 (1993); „Présent” / poeme 1987-1997 (2004).
 
                                                                                               În traducerea lui Leo BUTNARU
 
 
 

Cercul
 
Tu îmi ești frate
Ne putem înțelege.
 
Fă-mă asemănător ție,
Închide-mă.
 
Să ne încălzim,
Să conviețuim
Și să cugetăm.
 
 
Unghiul ascuțit
 
Neputând fi cerc,
Poți deveni unghi
 
Și, dacă nu e să trăiești în pace,
Ataci anturajul,
 
În fine, odihnindu-te
Și visând să închizi
Cealaltă parte
Deschisă spre străinătate.
 
 
Paralele
 
Înaintăm, spațiul e vast,
Alături,
Dorim să vorbim,
Însă ceea ce povestim
Cealaltă deja cunoaște,
Deoarece încă de la origine
Sensul e șters, uitat,
Ceea ce e curată aventură.
Ne întâlnim în vis,
Ne iubim, ne complinim.
Nu mai plecăm departe,
Decât în cealaltă parte, în sine.
 
 
Perpendiculara
 
E ușor să spui a cădea la țanc.
Însă și peste mine
Altcineva cade la țanc.

DRUM SPRE AVANGARDĂ

 

Mustangii Europei
 
Cai sălbatici la Cernobîl
mustangii Europei radiate
stafiile lor trecând aiurea prin noapte
la adăpat
spre Pripeatul cu mal de mătrăgună și mâl.     Iar când e lună, trăpașii sihaștri arată
roșcați, cu orbitele ochilor holbate
dilatate de pustiul de singurătate
parcă proiectați pieptiș prin haloul Selenei
prin elipsele tulburi ale constelațiilor
ca prin niște porți sparte, dărâmate
prin care se strecoară și nălucile
pompierilor, soldaților lichidatori
mai marele lor semănând cu Richard al III-lea
în ceas de înfrângere, fatal
iar alții spun că pare-a fi Gorbaciov-secretarul
care strigă spre zările toate:
– A horse! A horse! Dau imperiul sovietic pentru un cal!
 
Apune ceva
 
Văzui în Pompei acel câne roman...
mulaj conservat în materia morții.
                               Luician Blaga
 
Când Pompei cu pompele lui nimeri sub labă de lavă
cât țârâitul de greier, scâncet de țânc 
ori sfârâitul de lacrimă slabă se auzea, sâsâit,
fumegoasa lui și a lumii slavă
iar oase de om și de câine-prieten ajunseseră fosile umile
peste care parcă mereu apune ceva semănând a lumină moartă
prohodindu-se pe sine de sine însoțitoare; pe acolo
unde nimeni nimic nu oferă, nu pretinde, nu acuză, nu scuză, nu iartă
în stare de fapt resemnat-confuză
ca o grevă de cerșetoare sau
de vestale în vasalitate vernală
cu învolburări de petale din scrumuri letale, învăluitoare
plutind în absența vântului care atunci, la eruperi de lave
s-ar fi zbătut în miez de noapte exterminatoare
dăinuind doar în memoria turistică, migratoare
de azi până mâine deja demagnetizată
din destinul, spiritul, istoria orașelor nimicite
peste care vise nevisate, iluziile deziluzionate
dăinuie metafizic ca imaginabile naturi moarte
peste morțile omului și câinelui din Pompei
monstruos monumentalizate
la care – fii atent – sunt avertizare
că și în interiorul tău ar putea erupe Vezuviul
făcându-ți prăpăd în destin – deci gândește-te
vezi dacă ai fi gata să treci prin lavă
prin cădere de pietre, prin vâlvătăi
din propriul tău destin pe tine însuți de-a te salva
ca pe un om
sau ca pe un credincios câine
din Pompei...
 

POEME ÎN IULIE

 

 
Apă vie
 
Apa vie! – minunăția reînvierii
adevărata filosofie
sau poate religie a basmelor.
 
Apa vie... – atât de puțină până și în basme ca
sui generis fantezie; puțină
de ar ajunge doar pentru a reînvia
un mort dintr-o mie...
 
Atât de puțină încât
nimeni nu poate fi angajat sacagiu
să care în lume apă vie...
 
 
Rocada frunte – piept
 
Când mă emoționez peste poate
tâmplele mi se zbat
fruntea îmi arde
de parcă inima-n locul creierului mi-ar fi urcat
și chiar ea în tâmple-mi bate.
                                               Ca și cum
sentimentele au înghesuit gândurile
apăsându-le, grele, în piept – rațiunea
mare
sau mică
nu abdică de la datoria sa
gândind în coșul pieptului
plăsmuindu-și ideile
la lingurică.
                    Asemănarea situației date
ar fi cu o inversare
cu o rocadă a polilor
și respectiva consecință – fruntea simte
pieptul gândește.
 
Și ce-ar fi de râvnit în această rocadă
frunte – piept
idee – sentiment
a iubi – a gândi?
Doamne, ajută?
sau:
Doamne, ferește?!
 
Sau, poate, românește: Fie ce-o fi?...
 
Visul
 
Cel mai statornic și mai chinuitor vis românesc
pentru ziua de mâine: poporul român
să ajungă cu un cap mai sus
peste sine
peste sine...