Barbu CIOCULESCU (10.VIII.1927 – 19.III.2022)

 

TREBUIE SĂ AI TALENTUL EXPERIENȚEI

 

– Stimate domnule Barbu Cioculescu, ieri a fost anunțat laureatul Premiului Nobel pentru literatură, italianul Dario Fo. De fiecare dată când aflați de o atare decizie a Academiei suedeze, trăiți vreun sentiment special?

– Iată ce se întâmplă: sentimentul este întotdeauna de interes. De interes oarecum dinafară, pentru că pe mulți din laureații Nobel nu-i cunoaștem. Nici pe departe premiații-scriitori nu sunt de o asemenea notorietate, încât să fie cunoscuți și în România. Lasă că și chiar de-ar fi cunoscuți în Țară, nu neapărat ar trebui să-i cunosc și eu. Însă, aceste premii se dau după niște criterii relativ curioase, încât nu întotdeauna primează elementul pur literar, pur estetic. Pe de altă parte, sunt 148 de țări și un număr de limbi incalculabil, încât e ca și cum ai trage un număr câștigător dintr-o pălărie. Sunt pe urmă bucuros să pot citit traduceri din acea operă, mai cu seamă dacă este vorba de poeți. Dar, în genere, nu constituie pentru mine o paradigmă. E un eveniment printre altele. Pentru că sunt atâtea premii în lume și cel puțin în Franța două-trei la fel de importante, poate că mai la obiect, ca să zic așa, care nu sunt acordate pe criterii nu neapărat literare.

– Sunteți preocupat (și) de Caragiale și, fără a ne exalta prea mult orgoliul, ni l-am putea imagina și pe le luând Premiul Nobel?

– În timpul vieții l-ar fi meritat cu prisosință. Mai cu seamă că astăzi în lumea întreagă se știe că există un dramaturg universal puțin cunoscut. Când i se joacă „O scrisoare pierdută” într-o capitală îndepărtată, are atâta succes, încât în Peru s-a crezut că este vorba de o mistificare,  în realitate, adică, piesa fiind scrisă de un peruvian și trecută pe un nume străin. Ba chiar și în Japonia, ceea ce m-a uimit în mod special. Așadar, Caragiale ar fi meritat Premiul Nobel, cum l-ar fi meritat și Creangă.

– Astăzi, în viața social-politică românească se mai pierd  scrisori. Oare ele sunt „găsite” de scriitori, precum se întâmplase în cazul lui Caragiale?

– Fiecare scriitor aleargă după capodoperă. Însă este o mentalitate modernă, este mentalitatea scriitorului profesionist nu neapărat prin vocație, ci prin situație. Caragiale, fiindcă vorbeam de el, n-a „accedat” la această mentalitate. Spre norocul lui, spre norocul nostru, în același timp, pentru că în felul ăsta ne-am bucurat de o operă în care nimic n-a fost căznit.

Ce-aș putea să spun mai mult despre aceste scrisori care se pierd? Trăim într-o epocă foarte, foarte diferită de a lui Caragiale, chiar dacă îl înțelegem și chiar dacă îl îmbogățim prin straturile noastre care vin precum acele rânduri de lac pe care le dau chinezii pe un obiect, până când el își schimbă aproape substanța sub care se află lacul.

– Ca să invocăm titlul unui volum de nuvele pe care le-ați semnat, sub bolțile acestui Palat al toamnei, aici, la Neptun, v-aș întreba ce înseamnă, de fapt, pentru dvs. munca literară. Că vă justificați viața, destinul?

– Iată ce pot să spun la o anumită vârstă: munca literară reprezintă întâi de toate un exercițiu de luciditate. A scrie în fiecare zi, nu două-trei rânduri, ci două-trei pagini, păstrează ceea ce în sport se numește antrenament. A ieși din mână, a ieși din formă reprezintă un chin și o mare primejdie. Trebuie să scrii, ca să-ți păstrezi toate virtuțile și să le poți pune în valoare în momentul când propriu-zis ai un meci. Pentru că fiecare lucru pe care îl pui pe hârtie în mod organizat (când mă refer la aceste două-trei pagini scrise pe zi, ele pot să fie și dintr-o traducere, pot să fie pagini de jurnal, pot să fie memento pentru mine, pot să fie chiar niște note privitoare la situația articolelor care trebuie să apară, care au apărut, ce se întâmplă cu ele, de urmărit ș.a.m.d.); deci, ceea ce pui pe hârtie în mod organizat, ca fapt de a-ți face gimnastică zilnică, este un fel de promisiune că, atunci când vei fi în partidă, nu vei constata că ți s-au dezumflat mușchii, ca să zic așa.

 – Probabil, un exemplu memorabil în acest sens vi l-a dat ilustrul dvs. părinte, Șerban Cioculescu, care își uimea colegii și cititorii prin fecunditatea și temeinicia scrisului său.

 – La el era o situație specială. Își făcuse de foarte tânăr o cultură fantastică. În liceu, un profesor care îl simpatiza, se numea Horvet l-a întrebat într-o zi: „N-ai vrea să ajungi ca mine?”, adică un om care să se susțină printr-o cultură autentică. „Ba da. Dar cum să fac?” întrebă liceanul. „Fă ca mine: citește în fiecare zi o carte”. „Dar de unde atâtea cărți?” „Vino la mine. Îți voi da în fiecare zi o carte”. Și multă vreme așa a și făcut: a citit în fiecare zi o carte. Avea obiceiul de a sublinia pe cărți și de a face însemnări marginale, așa încât, dacă venea o aniversare și trebuia să scrie despre asta sau dacă apărea o ediție Asachi, să zicem, sau un clasic mai puțin cunoscut, el avea problema proaspătă în minte, bazat și pe o memorie fenomenală, încât putea să ia acea ediție și, citind-o, să facă aceleași însemnări pe margine, care îl readuceau la cele din trecut. Adică, nu era găsit nepregătit în tema respectivă. Mai cu seamă în ceea ce privește clasicii. Când a început să scrie, după o pauză lungă...

– O pauză forțată, impusă de sus-pușii zilei.

ELENA ȘI AFRODITA ÎN BĂTĂLIE / POEME

 

Evrei 10:26,27. Altfel
 
Doamne Dumnezeule
încă nu cântase cocoșul
și eu deja
de trei ori
de trei ori
de trei ori
mă lepădasem de mine
 
pentru a nu mă lepădă niciodată de Tine!

 
Furtul
 
Din câte pot presupune
unicul furt în viață
(și din viață probabil)
mi s-a întâmplat
chiar la naștere:
                        pare-se
am furat startul...
 
 
Trasul cu arcul
 
Distracții cu trasul la țintă – aruncatul cuțitelor
în jurul-conturul siluetei frumoasei (nu
cea fără de corp ci chiar ușor corpo-
lentă) lipite cu spatele la perete
 
trasul cu arcul în mărul pus pe capul altei frumoase
(firește nu al Evei pe atunci existând doar mărul
nu și arcul) pe care săgeata să-l spulbere bucăți prin cosmos
 
și una ce duce cu gândul lui Dostoievski
cu frumusețea ce va salva lumea – trasul cu arcul astfel
încât săgeata să treacă exact pe sub gâtul arcuit
al lebedei.
 
Distractiv, nu?
Cumplit?
 
Vânătoarea
 
Pe durata destinului
nu o singură dată mi s-a întâmplat
să-mi privesc derutat mâinile goale
de parcă
iar m-aș fi întors de la ecleziastica
vânătoare de vânt...

POEME DIN REVISTA „NOI”

 

Leo BUTNARU

 

Zaruri în ceață

 

Când

în plină dimineață

cohortele ajunseseră la Rubicon    

apa râului

și împrejurimile

erau învăluite în ceață

încât

de întindeai mâinile

nu ți-ai fi văzut unghiile,

 

însă Cezar aruncă totuși zarurile

după care ordonă:

 

– Căutați-le!

 

Ești chiar ceea ce...

 

Dacă stai să te gândești... (Alții cred că

se gândește mai bine în mers; dar nu contează)

nu se vede tot ceea ce se vede

oarece se tăinuiește, se cifrează

 

și sensurile deduse din cele văzute sunt altele

sau oarecum deosebite

posibil chiar nițel oculte

decât ale acelorași lucruri sau doar imagini

însă tăinuite, cifrate, nevăzute.

 

Bineînțeles, în toate, cosmosul înseamnă

stratificare de materie propriu-zisă

inclusiv de materie cenușie

văzută și intuită cum e aievea

sau doar cum pare să fie

 

și dacă stai să te gândești

sau faci același lucru mergând spre un scop

sau la întâmplare

tu însuți ești exact ceea ce ești

plus ceea ce doar

inexact

ți se pare

 

în sinteză supremă, care, din câte se știe

sau doar se presupune că așa ar trebui să fie

ți se întâmplă în poezie

ceva ce ține de realitatea învăluită

într-o densă ceață de fantezie. 

 

Ceața Londrei

 

Ceața Londrei e tristă

de parcă ar fi încercat

să-l citească pe Schopenhauer.

Sau pe Cioran.

Tristă din motivul că

nu cunoaște nici germana

nici româna.

                     Și

așa

în incurabila-i tristețe

face ce știe mai bine

contopind omul cu peisajul.

 

MARII SCRIITORI ȘI ADEVĂRUL

 MARII SCRIITORI ȘI ADEVĂRUL

Mihail LERMONTOV (1814 – 1841)

 

*        *        *

 

Adio-ți spun, Rusie nespălată,

Țară de domni, tărâmul robilor,

Rămâneți voi, mundire-ștearsă pată,

Și tu popor umil, supusul lor.

 

Caucazul, poate, ca un zid înalt

Mă va feri de zbirii tăi tehui,

De ochiul lor oriunde la vânat,

De-auzul lor – pe urmele oricui.

 

(1841)

Traducere: Leo Butnaru

INTERVIU DIN „ARGEȘ”

 

 – După tradiționalele urări și mulțumiri pentru acceptul de a participa la acest interviu-mărturie despre viața scriitorului român din vremea pandemiei, vă rog să ne spuneți cât de diferită a fost aniversarea dvs. din acest an în raport cu alte vremuri, de dinainte sau de după 1989?

– Situația e cam generalizată, se cam știe, se poate presupune. Am fost și am rămas în concentrare, în restrângere, ca în apărare. Mai adevărat și trist fie spus, mai puțini prieteni au găzduit în casa noastă. Unii – împiedicați de restricțiile sanitare, iar un mare prieten, prozatorul, eseistul Ioan Mânăscurtă, chiar răpus, în martie trecut, de blestemata pandemie. Cu alți prieteni sau buni cunoscuți anul acesta nu am mai făcut schimb de mesaje, de urări de sănătate și inspirație, fiind și ei plecați pe căi de neîntoarcere în sicrie cu gemuleț, doar așa mai putând fi văzuți pentru ultima oară. Astfel că, oricât aș încerca să compar ziua de azi cu cele de până la 1989, din păcate raportul mă duce la o altă bornă, la martie 2020...

– Se scrie mai greu sau pur și simplu altfel în pandemie, în raport cu perioada de dinainte sau de după '89?

– Până acum doi ani, am scris poeme, proză jurnal și la Dunăre, și în Carpați; și în Grecia sau Franța, Turcia sau Rusia etc., iar de atunci încoace deja scrisul ca întrupare în destin (dacă nu spun cuvinte mari...) mi se întâmplă exclusiv pe strada Alecu Russo din Chișinău. E drept, motricitatea altfel a timpurilor noastre le-a permis totuși să călătorească (ce bine că nu e și o carantină bibliografică!) cărților mele, unele dintre ele fiind publicate în Germania, Polonia, Serbia, Rusia, Israel, sau, ca de obicei, și acasă, la Chișinău, Iași, București, Cluj. Dau atât de multe adrese editoriale, fiind vorba și de volume traduse – Marina Țvetaeva, Federico García Lorca, Aleksei Krucionîh, Alejandra Pizarnik, Yvan Goll, antologia „Internaționalizarea stepelor”, ce include mostre din creația a circa 50 de autori de origine semită din avangarda rusă (Premiul  US din Moldova). Apoi cele două volume de „Miniatura poetică rusă” (850 de autori), nominalizat le Premiul USR. Am fost întrebat, dacă aș putea fi prezent la Constanța, unde avea să se țină ceremonia, însă la acel moment încă nu eram vaccinat și... Cine știe, dacă mă aflam de față, poate că premiul venea spre mine, odată ce regula e că el se înmânează doar nominalizatului prezent... (Adică, nu e voie să chiulești de la premiere!)

– În cazul dvs., de unde simțiți că a venit salvarea spirituală: mai mult din lecturi, prin actul de a scrie sau în alt mod?

– Hai să glumim puțin: salvarea o fi venind din respectarea interdicțiilor pandemice, cu mască, izolare. Însă cu izolarea nu am prea făcut totdeauna casă bună, în locul ei sporindu-mi precauția în obligatoriile plimbări zilnice de câțiva kilometri, la frecventarea magazinelor, pieței. Da, și farmaciilor... Am scris mai multe eseuri, inclusiv despre... Covid. Ba chiar și un poem „Lenin și Covid-19”. Am publicat în ritmul meu obișnuit în cele mai bune reviste din dreapta și din stânga Prutului, dar și din Moscova, în unele din care, ani la rând, țin rubrici. Și, să vedeți, pornind de la o rubrică (Din poezia lumii), la revista „Argeș”, prietenii și colegii piteșteni mi-au propus să edităm o antologie. Excelentă ideea și, cred, pe potriva ei s-a întrupat volumul cu 80 de autori importanți, pe care i-am tradus și publicat începând cu 2008. În octombrie anul trecut, la Pitești a avut loc și lansarea respectivei antologii, „Clavecine și vecinătăți”, în cadrul marcării a 20 de ani de la apariția seriei noi a revistei „Argeș”.

– Ați avut sau ați participat la o lansare online? Ce se câștigă și ce se pierde în raport cu o lansare să-i spunem tradițională, față în față, de la o librărie?

– Așadar, la Pitești am avut o lansare în toată legea, în spațiu public, în marea sală a filarmonicii, care a permis... respectarea distanței, socio(...)-culturale, bibliografice. Mai puțin, în momentele în care subsemnatul era solicitat să acorde autografe. Dar s-a terminat cu bine. Iar o lansare online am ținut-o la Chișinău, cu elevi din clasele primare, care aveau toți până la unul în față, la ecranele de care ne vedeam unii pe ceilalți, volumul meu „Călătorie în țara piticilor”, apărut la editura „Junimea” din Iași. Tot o carte pentru copii, „Ceasornicul din măr”, dar nu numai ea, ne-a întrunit online la o întâlnire cu elevii colegiului „George Coșbuc” din Cluj, intermediată de Biblioteca Județeană, ajunsă la 100 de ani activitate. O lansare, un dialog la 560 de kilometri distanță, însă pe care internetul „o anulează/anihilează”. Cam la aceeași depărtare am dialogat în cadrul unui recital organizat de Simona Popescu la Muzeul Literaturii Române din București. Distanța s-a dublat în cazul dialogului/recitalului poetic cu unii colegi din Moscova, de la portalul „LiTERRAtura”, la care am vorbit și de o nouă carte a mea de traduceri în rusește, care, de fapt, fusese... prima gata de apariție, în 1993, însă trecută în planul așteptării de criza financiară din acele vremuri; volumul „Первый период” („Prima perioadă”), cu mai mulți traducători, unii dintre care, însă, între timp, au plecat spre terra promesa, alții în Rusia, iar prietenul Kiril Kovalgi din Moscova – la Domnul...

– În opinia dvs., târgurile de carte se pot reinventa și rezista economic în format online?

– De inventat se va inventa ceva, însă cartea, ca și omul, cititorul, nu mai e în largul său, în libertatea circulației. E paralizată, întârziată, uneori de-a dreptul imobilizată. Suspectată și ea că ar fi răspânditoare de Covid. Chiar acum când răspund, un coleg din Israel îmi spune că în țara sa poșta nu merge. De fapt, când am trimis sau trebuia să primesc colete cu cărți de prin unele țări europene, și ele, cărțile, au fost ținute în carantină, în izolare. Adresații și adresanții ne alarmam, făceam demersuri la poștă, pentru ca, în fine, peste o lună și mai bine (rău!), chiar două luni, uneori, să ne vedem cu cărțile acasă. Oarecât, tristețea e atenuată de posibilitatea de a citi cărțile în variante PDF. Fiindcă da, se va inventa ceva, pentru a mai da libertate de circulație (și deci de expresie!) cărților lumii prin lume.

– Dincolo de literatură, cât de dificilă devine viața unui român care este și scriitor în vremea pandemiei?

– Restricții de orice ordin ce merg contra vieții libere a omului (chiar contra... constituției, nu?). Dar nu ai ce face, lume dragă și tristă, trebuie să te supui, să admiți excepții întru constrângere și limitare. Și asta înseamnă dificultate, strâmtorare, stinghereală, impediment, inabilitate, posomorâre și aprigă, dar, pare-se, tot mai obosită dorință de a reveni la normalitate.

Greu de spus în ce măsură scrierea și citirea literaturii pot influența destine umane, rostul vieții unui sau mai multor pământeni, însă acest tandem ca și menit, obligatoriu, scriitori-cititori, chiar și în timpuri de restriște mondială, de restricții individuale, dar și statale, e posibil să facă tristețile și nedumeririle mai suportabile, ba chiar unora (și scriitori, și cititori) să le ofere clipe de beatitudine; clipele de fericire ale omului din primul pătrar al secolului XXI, care devine, va deveni și el personaj literar implicat în istorie cu toate ale acesteia, inclusiv cu poezie, filosofie, pură sau alterat-existențială.

– Dacă lăsăm la o parte dramele văzute la televizor sau citite în presă, în ceea ce vă privește, aveți fie și o singură amintire frumoasă din această perioadă?

– Scrisul de ieri e deja amintire. Plăcerea și bucuria pe care ți le dăruiesc poemul, eseul tău, proza sau traducerea ta țin, bineînțeles, și de frumusețe, subțiindu-ți, precum spuneam, mâhnirile, făcându-ți existența mai blândă, iar în anumite momente, chiar... aripată. Speranța, elanul, entuziasmul, franțuzescul plaisir de vivre nu dispar în vremuri de restricții, ci doar se atenuează, alunecând aproape artistic, chiar poetic în nostalgie, elegie, devenind ecoul a ceea ce ar însemna carpe diem și a ce se cântă în Gaudeamus igitur.

– Dar cea mai tristă sau emoționantă?

DIN POEZIEA SUPRAREALISMULUI FRANCEZ

Din poezia lumii

René CHAR

(1907 – 1988)

S-a născut la L’Isle-sur-la-Sorgue. Elev al liceului „Mistral” din Avignon, apoi student la Școala de Comerț din Marseille, unde citește Plutarh, François Villon, Racine, romanticii germani, Alfred de Vigny, Gérard de Nerval și Charles Baudelaire. În 1928 publică volumul de debut „Clopot peste inimă”. În 1929 fondează revista „Meridiane”. Vine la Paris, unde îi cunoaște pe Louis Aragon, Paul Éluard, André Breton, René Crevel, aderând la grupul suprarealiștilor, în revista acestora publicându-și profesiunea de credință. În 1930 publică „Mormântul secretelor” drept omagiu adus lui Rimbaud, Lautréamont și filosofilor alchimiști. Colaborează cu Dalí și Buñuel la realizarea filmului suprarealist 

„Vârsta de aur” (1931).
În timpul ocupației germane, cu numele Căpitanul Alexandre, participă la Rezistență. În 1955 face cunoștință cu filosoful Martin Heidegger, opera căruia o popularizează în cadrul unor conferințe organizate în perioada anilor 1966-1969. La rândul său, prietenul german îi va dedica un amplu grupaj de poeme. Cavaler al Ordinului Legiunii de Onoare, deținătorul numeroaselor premii. Din cărțile care i-au adus înalta recunoaștere: Căutând baza și culmile (1955, aforisme poetice), Nuditatea pierdută (1971), Cântecele Balandranei (1977). 

În traducerea lui Leo BUTNARU

 Lascaux

I. Omul-pasăre mort

și bizonul trăgând să moară

Trup alungit care avusese entuziasm exigent,

În prezent perpendicular pe Bruta rănită.

O, ucisule fără măruntaie!

Omorât de cel ce fusese totul și, împăcat, moare;

El, dansatorul abisului, duh încă nenăscut,

Pasăre și fruct pervers ale magiilor salvate necruțător.

II. Cerbii negri

Apele șușotesc la urechea cerului.

Cerbilor, voi ați străbătut un spațiu milenar,

De la tenebrele stâncii până la mângâierea văzduhului.

Vânătorul care vă înțeapă, geniul care vă vede,

Eu le iubesc pasiunea, de pe largul meu țărm!

Și dacă aș avea ochii lor, deodată la ce aș spera?

III. Fiara de nenumit

Fiara de nenumit închide marșul grațioasei turme, ca un ciclop hazliu.

Opt glume îi țin de podoabe, divizându-i nebunia.

Fiara râgâie cu devotament în văzduhul rustic.

Șoldurile-i lăbărțate și revărsătoare o dor, vrând a se goli de graviditate.

De la copită la zadarnicele apărări, este învăluită de fetiditate.

Astfel mi se-arătă în friza din Lascaux, mamă fantastic deghizată,

Înțelepciunea cu ochii plini de lacrimi.

VI. Tânărul cal cu coama vaporoasă

Ce frumos ești, primăvara, calule,

Acoperind cerul cu coama ta,

Acoperind cu spumă stufărișul!

Întreaga dragoste e în pieptul tău:

De la Doamna albă de Africa

La Magdalena cu oglinda,

Idol care luptă, grație ce meditează.

________________

*Lascaux – peșteră în apropiere de Montignac, descoperită în 1940, ornamentată cu picturi și gravuri parietale, reprezentând unul din cele mai remarcabile ansambluri de artă din paleolitic (magdalenienul mijlociu, circa 13 mii de ani î.Hr.).

Sfatul santinelei

 

Fruct ce crește din cuțit,

Frumusețe-a cărei aromă-i ecou,

Aurora cu gură de clește,

Amanți pe care vrem să-i răzlețim,

Femeie cu pestelcă,

Unghie ce zgârie peretele,

Deșertul! deșertul!

UNA DIN POETELE ÎNCEPUTULUI DE SEC. XX: ELIZAVETA POLONSKAIA

 

Elizaveta POLONSKAIA                                        

(1890 – 1969)

 

Era sora... „Fraților Serapion”, grup literar din care făceau parte Fedin, Kaverin, Tihonov, Zoșcenko ș.a.
A crescut în familia unui inginer evreu din Polonia, unde, concomitent cu limba țării, învăță și idiș. În 1905, pentru a evita pogromul, familia se refugiază din Lodz la Berlin, după care avea să se stabilească la Petersburg. În 1914 Elizaveta Polonskaia termină școala medicală de pe lângă Universitatea Sorbona. În timpul primului război mondial e medic-epidemiolog. Începând cu anii ’20 traduce din Shakespeare, Hugo, Kipling, Tuwim ș.a. Editează cartea de debut „Însemne” (1921), urmată de „Sub ploaia de pietre” (1923), „Ceasuri” (1925), „Calendarul îndărătnic” (1929). A publicat memorii.

                                                                                                            În traducerea lui Leo BUTNARU

 
Epistolie către un cocoș
 
Cocoșule roșcat, ce bine-ți este
„Cu-cu-ri-gu!” să strigi spre soare.
Dar s-or întâmpla schimbări în soarta ta:
Cândva și tu vei fi un om, poate – oricare.
Uita-vei cum miroase țărna după ploaie
Și gustul râmei din grămezi de bălegar.
Pe vernala-ți creastă fi-va să-ți tuflești
O cască barosană, un – radio-pescar.
Sub aripă – o geantă, lângă piept bombat...
Nu pur și simplu un „cocoș”, ci „rara avis”!
Și dacă-o fi să ne-ntâlnim cumva-cândva,
Ai putea uita să mi te-nchini, ferice ins...
 
(1921)
 
 
Pe ostrovul Vasilevski
 
Pe ostrovul Vasilevski e mare larmă,
Tremură, zângănesc sticlele în radă,
Iar la Kronștadt bubuie tunuri grele.
Peste Neva – negre vârtejiri de ciori...
În lung de iarnă-au slăbit ochii de corb;
Chiar oamenii prins-au hoituri să mănânce.
Unde-ar fi să ciugulești cărniță-om?
Pe bulevard se-adună nou detașament.
 
Pe bulevard se-adună nou detașament,
Pe caldarâmul dur armele clănțănesc.
Trecătorii o iau larg, pe înconjurate,
Iar cineva chiar merge de-a dreptul, încruntat,
Un altul, trezind râsul, se oprește-n loc,
Pe când al treilea ins abia dacă rostește:
„Sărmanii, ah... Ce juni la moarte merg!”
Iar de trec bătrâne, cruce mare-și fac.
 
Iată-o pe bătrâna care cruce-și face,
Ea se tot crucește și-n urmă privește,
Mijindu-și ochii prea slab văzători, –
N-ar putea cumva pe Vanika ei să-l vadă,
Cei de colo n-ar fi chiar camarazii lui?
Mai stă, se mai zgâiește, apoi dă din mână,
Vede-se, n-o mai slujesc bătrânii ochi.
Și-o ia, mărunt-grăbit, spre casă, spre ostrov.
 
Iar ajungând acasă bătrâna se-ntristează,
Fără-a ști că aprig prin lapoviță, pe
Gheața în scădere, prin foc cumplit și moarte,
Lanțul de soldați se-aruncă, înaintează.
Și teafăr fiul ei ajunge-va la capăt,
Duce-se-va, duce, capu-i fără minte.
Nici frica n-o să-l ia, nici haina moarte –
Mai tare decât toate-i este trupul tânăr!
 
(1921)
 
 
Despre violenții anului 1917
 
   Cu sălbaticul porfir al anilor trecuți
   Se-acoperi imperialul porfir.
                                                        Baratînski
 
Nu cu ardezie pe tăblița școlară,
Nu în văzduh cu elice de aeroplan,
Nu, ci spintecată în humă și nisip
Mai cască rana globului-bolovan.
 
Dar omul, umil supunându-se
Dușmanilor – ger, soare, înnorări obscure, –
Pierdu-n sfârșit coerența conștiinței
Devenind schelet, praf, lăstar de pădure.
 
(1921)