DESPRE LECTURILE LA ZI ŞI CELE DE ALTĂDATĂ

Am încheiat de citit/ascultat (da, e ceea ce se numeşte audiobook; ceva mai puţin de 400 de minute) proza lui Murakami „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” (2007), tradusă în ruseşte cu titlul: „Despre ce vorbesc (povestesc) eu, când vorbesc (povestesc) despre alergări” („О чем я говорю, когда говорю о беге”). Deloc entuziasmat, mişcat. Aproape indiferent faţă de ce am citit.

În tinereţe, citeam enorm, poezie, proză, eseu. Bineînţeles, cu gândul de a învăţa de la alţii ceva din secretele scrisului ca profesie. Azi mă gândesc că nu ar mai exista mulţi scriitori de la care aş dori să deprind ceva. Cu atât mai mult, printre ei nu e şi Haruki Murakami. În lectura unor cărţi e pur şi simplu ceea ce ruşii numesc interes sportiv. Nu cred că e mare scofală în a fi la curent cu diverse noutăţi literare, lansate pe biblio-pieţele lumii. Cititul nu trebuie dus în snobism. De aia – înapoi la bibliotecă! La temeinica bibliotecă a capodoperelor scrise pretutindeni în lume. Apoi, ca să dau o comparaţie, bineînţeles că-mi produce o mai mare activizare a conştiinţei cititul şi recititul liricii elene antice, a grecilor de după, a poeziei latinilor, de care sunt re-ademenit azi, decât proza rară a lui Murakami. (Mă refer la excelenta antologie din celebra colecţie „Bibliotecă vsemirnoi literatură”, care apărea în URSS. E volumul 4, cuprinzând: lirica elină pretimpurie, Homer, poeţii din sec. VII-IV î.e.n., poeţii elenismului, de până în sec. 1 î.e.n., poeţii epocii romano-bizantine, etc., etc. Impresionant!)

Asta însă nu însemnă că n-o să mai încerc să citesc şi altceva din acest japonez, deja candidat-veteran la Premiul Nobel, însă care nicidecum nu e pe potriva unui Dostoievski sau Stendal, Moravia sau Buzzati, Céline  sau  Henry Miller etc., etc.

CREAŢIA LUI MANDELŞTAM ÎN ROMÂNEŞTE

În prima decadă a lunii noiembrie a anului curent, la Voronej, a avut loc Colocviul Internaţional dedicat lui Osip Mandelştam (să ne amintim că în acest oraş s-a născut şi Ivan Bunin, primul laureat Nobel rus pentru Literatură, în 1933, pe când se afla în exil).

Eu unul am poposit la Voronej pentru a cinsti memoria şi, bineînţeles, creaţia a doi mari poeţi care au trăit în secolul XX, însă care, ca spirit şi valoare, sunt şi vor fi contemporanii generaţiilor prezente şi celor viitoare. Unul, am spus deja, este Osip Mandelştam, celebru poet rus, al doilea, Nichita Stănescu, celebru poet român, al cărui bunic a pornit spre sud, spre oraşul românesc Ploieşti (iniţial, cu o corabie rătăcită, a ajuns la Constanţa), chiar de aici, din Voronej. Este vorba despre generalul şi fizicianul Nikita Cereacukin, care a fost ofiţer-educator al Corpului de Cadeţi din Voronej. În anul 1920, împreună cu familia, dânsul a luat calea exilului. Mama lui Nichita Stănescu, Tatiana, s-a născut, în 1910, la Voronej. Iar numele marelui poet român e unul dublu, împreunând în el pe cele a doi bunici: Hristea-Nichita. În această problemă, eu am avut un schimb de opinii cu colegul, scriitorul Dmitri Diakov, directorul Casei de Editură a Universităţii din Voronej, redactorul almanahului «Ямская слобода» („Slobozia cărăuşilor”). Printre altele, el îmi scria că îl consideră pe Stănescu „un geniu incontestabil, unul din cei mai mari poeţi europeni din ultima treime a secolului XX”. 

Nichita Stănescu s-a născut în 1933, an în care Osip Mandelştam, văzându-se tot mai nedreptăţit, încolţit de ghearele bolşevice, scrie „Мы живем, под собою не чуя страны” („Noi trăim fără a simţi ţărâna ţării sub picioare”), poem recuperat, peste decenii din arhivele NKVD-ului, inclus în dosarul judiciar al poetului care avea să fie exilat la Voronej (mai 1934). Iată un fragment din respectivul text:

„Noi trăim fără a simţi ţărâna ţării sub picioare,/ Vorbele noastre la zece paşi nu se aud, nu mai ţin,/ Iar când ne încumetăm la un sfert de întrebare,/  Ni se aminteşte de munteanul din Kremlin.// Degetele groase i-s grase, cât viermele fiecare,/ Şi cuvintele i-s grele puduri apăsătoare,/  Zâmbitori i-s ochii de gândac pal-venin/ Şi turetcile îi sunt smolit-lucitoare”.          

UN GENIU AL AVANGARDEI - ÎN STEPĂ

În autobiografia sa, Velimir Hlebnikov, cel care avea să devină un geniu al literaturii avangardei mondiale, scria că s-a născut în stepa mongolă. A apărut pe lume la 28 octombrie (9 noiembrie stil nou) 1885 în tabăra Hanskaia stavka (Reşedinţa hanului), parte componentă a localităţii (ulusului) Derbentul Mic, judeţul Cernoiarsk, gubernia Astrahan, în stepa populată de calmuci nomazi care profesau lamaismul, unde se răsfiră braţele Volgăi ce se varsă în Marea Caspică. Numit şi supra-poet, geniu de o uluitoare amploare şi modernitate a gândirii, cu o viziune perspicace, înrudită cu cea a profeţilor.

Acolo, în stepa cu iurtele de cândva, se află şi monumentul lui Velimir Hlebnikov. În plin cosmos, în plină metaforă, în poezie interstelară.

(Cunună comună)

Desluşit, văd Racul, Capricornul

Şi orice zodie îmi pare-o scoică

În care perla este chiar cea

Ce mie unuia îmi cam lipseşte.

În foşnet fredonat mărşăluieşte, parcă,

Un ritmic sunet, ca şi cum un „C(e)”

Care-mi dă impresia că, iată,

Cu valul – marea, fruntea – cu-ngândurarea

Ar fi-n rudenie. Pe calea laptelui

Ici-colo, vin femei. Drăguţ cotidian

Banal umple-nnoptarea-n care

Chiar şi mormântul ar putea iubi...

Şi vinul înserării

Şi femei de seară – împreună

Se-mpletesc în singura cunună

Fratele mezin al căreia sunt eu.

1908

(Îmi zic că lumea)

Din desagă

Pe duşumea se-mprăştie boarfele. Îmi zic

Că lumea nu-i decât

Un zâmbet strâmb,

Cald încă pe

Buzele spânzuratului.

                    

1908

Din Crimeea

           

(al inimii ritm în liber înscris)

Turci fără turcoaice,

Mici trucuri de inşi mereu sclivisiţi – chiştoace

Împrăştiate pe ţărm,

Până departe.

Eu îmi ocrotesc

Peştişorii

În palmele

Împreunate.

Zâmbetele

Nu şi le pot reţine blonzii

Osmani¹.

Uneori fac ghiduşii – li-i a joc.

Dintre degete, las şi eu un chiştoc...

În acest golf marea piroteşte de-a binelea.

Adorm marinarii

În a năvoadelor răsfirare.

Cerul

În stânga... În chipul femeii

Aţi putea depista umbra seninului?

Pescarii nu sunt în stare:

Înclinându-se, ei plasează plase.

Muncitorul întreabă: „De unde să ştiu?”

Ca un ciurlan se rostogoleşte un căţelan.

Şi, aplecându-mă să ridic o pietricea,

Simt că trebuie să întind mâna mai ceva.

Sub îndrumarea mamei sale

Duduiţa deprinde să arunce piatra în bulboane.

Prin plutitoare azururi, prin senin

Vântul seamănă dulcie

POEME LĂSATE LA "VATRA"

Leo BUTNARU

 

(Auto)portret schiţat împreună cu Fănuş Neagu,

Adi Cusin şi Arcadie Suceveanu

 

Se zice că subsemnatul

spirit dezinhibat

ludic

emană o energie debordantă

Mâinile şi picioarele-i sunt muşchiuloase

ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice

trădând forţă şi vitalism (cărora

le rămâne fidel)

Barba-i scurtă ca de satir înmuiată în cărunteţe

pare să personifice ironia şi persiflarea

iar limba-i izvoditoare de anti-parnasianisme

se află non-stop în regim de replică

F.N. îl vedea drept diavol cu barbă

scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine

într-o lume din scoarţă de măr domnesc

plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul şi că

se vrea gladiator de destine

dar nu ştie să şi-l păzească pe al său

ceea ce înseamnă că L.B. e chiar cel adevărat

care trăieşte totul cu intensitate

încât s-ar crede că până şi supărarea îi face plăcere

(Nu e chiar aşa

însă e frumos spus – nu? – despre unul care

se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva

şi cele din viitor

dar fără a înceta să jinduiască secţiunea de aur)

Ce ar mai fi de spus?

 

A fost declarat intergeneraţionist

între generaţiile ce au respirat şi respiră a secol XX

şi secol XXI

Urbanizat sută la sută

Modern sau poate hiper-modern

şi – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit

Din ţărani

 

 

Alternanţa necesară

 

Jumătate din omenire e trează

când cealaltă jumătate a ei doarme.

Ar fi îngrozitor dacă toţi pământenii

ar fi treji în acelaşi timp – eu cred că

numărul nenorocirilor s-ar dubla…

 

 

Visându-mă în India

 

Pe la crăpat de ziuă

când prinde a se veştezi întunericul –

sunete dese mărunte înfundate de parcă

grindina ar bate în spatele elefanţilor

mesajele morse ale gheţii cereşti

şi pământenei cărni de animal – din asta

aş putea spune că am descifrat

conţinutul prezentului text.

 

Punctele cardinale

Acupunctură…

Ce de-a puncte cardinale are omul!

 

Epopee

 

Poemul despre clipă

trebuie să fie dintr-un singur cuvânt:

clipă.

(Iar ceea ce scriu eu aici e deja

o întreagă epopee despre clipă…)

 

Carte

 

O, ce carte tristă!… De parcă

toate poemele din ea

ar fi despre menajerie

însă în ea

de fapt

nu există niciun zoo-poem…

 

 

ÎN CURS DE APARIŢIE, CARTEA UNUI POET UCRAINEAN: MIHAILO KAMENIUK

Mihailo KAMENIUK

Ispitirea prin text

…veni. Se cuibări.

…Trăi în firea mea,

trezind fiara din mine.

„Dar cum te cheamă, cine ai fi?...”

…Spuse:

„Credinţa.

Dar tu nu-mi aparţii,

astfel că nu te mai supăra,

nu căuta alibiuri.

Tu nu depinzi de nimeni,

cum nu depinde zăpada

de schiuri”.

*      *     *

Viaţa…

complicată, în singurătate

toate-s amestecătură himerică….

…Lasă-mă să intru-n singurătatea ta

ca pe un păcătos

în biserică.

…şi spovedeşte,

şi iartă

pe cel ce greşeşte

fără să ştie

şi ca înecatului

las’ să-i intre-n trup

ultima melodie.

*     *     *

…prin efort de voinţă

părăsesc visul,

la balcon

strâng ţigara-ntre dinţi.

…umbra ta

dispare ca-n hău,

vântul de nord

readuce mirosul tău…

… întunericul sângeriu

iarăşi pulsează la tâmplă –

ţipăt la naşterile care

nu se întâmplă.

Serviciu

...de parcă umbra calului troian ar fi…

…şi tot aşa, zi de zi…

*     *     *

…au împuşcat în mine, în Hristos au nimerit –

istoria credinţei e simplă de neînchipuit…

*     *      *

… ca un gheţar

cimitirul alunecă

peste sat.

Ce demult

n-am fost aici eu,

cel depărtat.

LUCEAFĂRUL ÎNTREABĂ

 Din perspectivele mai mult sau mai puţin sigure: apariţia cărţii de poeme „Surfing în Galileea” la editura ieşeană „Alfa”. Iar de la Kiev voi aştepta o altă carte de poeme, „Метелик і Бог” („Fluturele şi Dumnezeu”) în traducerea ucraineană a poetului Mihailo Kameniuk.

Dat fiind că de mulţi ani şi traducerile mi s-au întrupat în destin, prin luna mai editura „Tracus Arte” planifică să înfăţişeze lumii cititoare româneşti „Panorama poeziei avangardei ucrainene”. Tot în primăvară şi tot aici, aş vrea să propun două volume ample din „Miniatura poetică rusă”, antologie care inserează mostre din creaţia a peste şapte sute de autori, „recrutaţi” de la clasicism încoace, până la unii din „răcanii” de recentă încorporare în postavangardismul şi postmodernismul rusesc. Iar editura „Junimea”, de comun acord cu subsemnatul, a transferat pentru anul viitor apariţia unei casete din cinci volume a marilor poeţi din „veacul de argint” rus: Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Anna Ahmatova, Marina Ţvetaeva şi Osip Mandelştam, pe care i-am tradus pe parcursul unui sfert de secol. (Astea toate racordate, poate, la ceea ce înseamnă Galileea: ţinutul neamurilor.)

UN POET RUS CU EXPERIENŢĂ PARIZIANĂ

DIN ADÂNCURI

Pentru Mille Lioni

Eu, menestrelul Rusiei, Mark-Maria-

Ludovic Talov, acum mă pregătesc

Să le spun oamenilor despre dragostea mea

Şi despre marea ură faţă de viaţă.

Sper ca necomplicata povestire

Să-şi poată găsi simplul limbaj

Pe înţelesul tuturor.

Voi spune adevărul şi numai adevărul. Dezvăluind

Toate colţurile tainice ale sufletului,

Astfel eu însumi le voi vedea.

– Intră-mi în suflet, tu,

Trândav judecător al faptelor mele,

Tu, ucigaşul meu!... În faţa ta îmi voi revărsa

Sentimentele, ca la suprema spovedanie,

În faţa clipei fatale. Le vei înţelege tu,

Cititorul meu, chinuitorul şi călăul meu;

Le vei înţelege, fiindcă aceste sentimente

Sunt ca oglinda: în ea se va reflecta adevărat

Întreaga-ţi viaţă, năzuinţele tale.

Geaba te gândeşti să te fereşti din faţa ei

Sau să-ţi acoperi ochii,

Pentru că gândurile, imaginile şi simţurile,

Pe care eu le-adun în aceste cântece,

Sunt ale tale, – de altfel,

Parcă poţi de tine însuţi să fugi?

Oricât ai încerca să fugi de umbră,

Ea se va aţine mereu pe urmele tale

Şi, pentru ca umbra să nu te mai deranjeze,

Trebuie chiar tu să dispari pe veci!

Iar eu am vrut să fug cât mai departe

De mine însumi, însă chiar şi-n câmpul deschis

În faţa cerului curat, asemeni sufletului de copil,

Ca pe o beznă – întunecata inimă îmi port.

Acolo ciocârlia cea dintâi, floarea dintâi

Îmi aruncară-n faţă grea mustrare,

Întrebându-mă ce am făcut cu viaţa,

Ce am făcut cu luminosul suflet

Pe care Domnul mi le-a dăruit, – ce greu,

Ce ruşinos şi dureros mi-era să-ascult

Toate astea!

                   O, Dumnezeule!... Ce-am făcut cu mine,

Tu ai văzut de-acolo, din Tăriile Tale,

Însă eu mă jur chiar pe Înălţimea Ta,

Pe orbirea şi pe căderea mea:

Nu am vrut să trăiesc astfel. Pe veci

Odată cu voinţa, sufletul mi-am osândit.

L-am umplut cu murdăria obişnuitei vieţi,

L-am bătut cu pietre, l-am aruncat în beznă

Şi-acuma el pluteşte pe mările Păcatului,

Vrând să iasă în necuprinsul larg.

Şi fâlfâind din aripile-i boţite,

E numai jeluire şi rugă de-ndurare…

– Doamne Dumnezeule, mă iartă!...

ÎN FIECARE ZI

Lui Pieter Van Der Meer De Walcheren

Am pierdut totul la ruletă,

Ca cel mai bicisnic diavol,

Şi am băut în sănătatea mea.

Nu-mi amintesc cât o fi fost să beau.

Ţin minte doar că am băut.

Dar, ca din pământ, în faţa mea apăruse cineva.

Cel cineva mi-a spus:

                             – Eşti un beţiv!...

Iar un altul:

       – Eşti un milog!...

De ce-am simţit eu, totuşi,

Adevărul acelor cuvinte?...

De ce mă lovise adevărul

Precum un bici?

Plus că n-am prea priceput de fapt

Ce ar putea avea dânşii cu mine.

De ce s-ar fi băgat, nesuferiţii?

Şi am izbucnit în plâns, ca o femeie slabă şi nevrotică,

Părăsită într-o hudiţă murdară.

Viaţa îmi e nespus de tristă.

Zilele, totul mi-este indiferent.

De-ar fi vreo jinduire, vreun dor frumos,

Însă nu e dorinţa, ci doar plictisul.

Nimic nu mai atinge sufletul meu,

Ca şi cum el nici nu ar fi pe lume.

Inima îmi e atât de liniştită,

De parcă ea nici nu ar fi bătut vreodată.

Tihnă şi amuţire.

Iar când se lasă chinuitoarea seară,

Lampagii aprind felinarele pe străzi.

Şi eu o iau din nou spre cârciuma sordidă,

Unde feţele-s aceleaşi măşti,

Cu mişcări şi râsete perfide, mincinoase.

Mă îneacă fumul de tabac

Şi aburii de vin.

Dar stau acolo până târziu în noapte,

Respirând cu greu

Şi usuc paharele unul după altul.

Măruntaiele de urs primesc orice le dai.

Şi-atunci vine tristeţea,

Împăienjenindu-mi ochii,

Privind sperios prin părţi, asemenea

Unei domnişoare firave,

Ce crescu din neguri cenuşii.

Luându-şi înfăţişare de mireasă,

Părăsită de mine cândva, aiurea,

Încât nu-mi mai amintesc unde anume.

Şi ea îmi roade sufletul,

Nu mă lasă din strânsoarea-i surdă.

Şi astfel tristeţea durează nesfârşit.

La oră târzie cârciuma se-nchide.

Dar nu e de mers acasă.

Există locul pentru veselii nocturne.

Şi astfel noapte de noapte, până-n zori,

Noapte după noapte …

Şi zorii, împovăraţi de un nor negriu,

Se lasă peste oraşul

Sleit de Dragoste şi Foame.

Printre gunoaie,

În clarobscurul pre-dimineţii,

Mă-mpiedic de trupul unei biete femei,

Ucisă de amantul ei înfometat.

E cu faţa strâmbă de suferinţă,

Cu mâinile strânse cruciş

Pe pieptu-i alb, cu sânge închegat.

Alături – un cuţit însângerat.

Moartea i-a fost ca o milostenie

Primită pentru dragoste şi mângâiere.

Se luminează.

Am ajuns departe.

În timpane – scrâşnetul de tramvaie,

Ţiuitul cornurilor de omnibuze

Şi stridentele sirene de automobile

În lung de şosele netede, pariziene.

Lumina zilei bate dureros în ochi

Şi de la ea se-ndurerează trupul,

Dar şi sufletul atât de chinuit.

Biat-criţă, până-n măduva fiinţei,

În buzunar caut febril pistolul…

De ce pălăvrăgeşti atât de dezlânat,

Tu limbă biată şi proastă de poet?

Cuvintele-ţi nu-s mai puţin deşarte decât viaţa.

Tu ştii doar că nu există, nu, pistolul,

Dar continui să scotoceşti prin buzunar.

Chiar de l-ai găsi, nicicând tu nu-l vei duce

La tâmplă, unde, în pârăiaşe mici,

Ca un ciocănaş tot bate, bate

Sângele agitat. El bate-aşa:

–  Nicicând. Nicicând.

–  Moartea-i groaznică.

– Iar tu eşti un fricos sadea!...

O, Doamne, Milostive Isuse Hristoase!...

Când oare, când se vor curma acestea toate?

Când se va-ncheiat bazarul neobrăzat,

Târguiala ponositoare cu

Suflete guralive şi păcătoase?...

Au va veni vreodată,

Veni-va liniştea

Cu arborii, cu toate câmpiile sale,

Cu cerul întins şi azuriu,

Unde cântă păsări ce lumea o slăvesc?...

Dar negre-s cearcănele de sub ochi,

Trasate de mâna Patimii nesăţioase –

Oare Tu, Doamne, încă nu le-ai văzut?...

Însă Tu citeşti în ele destul de bine

Ale nopţii capitole de urâciune şi demenţă,

Pagini pline de încrâncenare şi beţie…

O, Doamne, Milostive Isuse Hristoase!...

Când oare, când se vor curma acestea toate?!...