UN POET RUS CU EXPERIENŢĂ PARIZIANĂ

DIN ADÂNCURI

Pentru Mille Lioni

Eu, menestrelul Rusiei, Mark-Maria-

Ludovic Talov, acum mă pregătesc

Să le spun oamenilor despre dragostea mea

Şi despre marea ură faţă de viaţă.

Sper ca necomplicata povestire

Să-şi poată găsi simplul limbaj

Pe înţelesul tuturor.

Voi spune adevărul şi numai adevărul. Dezvăluind

Toate colţurile tainice ale sufletului,

Astfel eu însumi le voi vedea.

– Intră-mi în suflet, tu,

Trândav judecător al faptelor mele,

Tu, ucigaşul meu!... În faţa ta îmi voi revărsa

Sentimentele, ca la suprema spovedanie,

În faţa clipei fatale. Le vei înţelege tu,

Cititorul meu, chinuitorul şi călăul meu;

Le vei înţelege, fiindcă aceste sentimente

Sunt ca oglinda: în ea se va reflecta adevărat

Întreaga-ţi viaţă, năzuinţele tale.

Geaba te gândeşti să te fereşti din faţa ei

Sau să-ţi acoperi ochii,

Pentru că gândurile, imaginile şi simţurile,

Pe care eu le-adun în aceste cântece,

Sunt ale tale, – de altfel,

Parcă poţi de tine însuţi să fugi?

Oricât ai încerca să fugi de umbră,

Ea se va aţine mereu pe urmele tale

Şi, pentru ca umbra să nu te mai deranjeze,

Trebuie chiar tu să dispari pe veci!

Iar eu am vrut să fug cât mai departe

De mine însumi, însă chiar şi-n câmpul deschis

În faţa cerului curat, asemeni sufletului de copil,

Ca pe o beznă – întunecata inimă îmi port.

Acolo ciocârlia cea dintâi, floarea dintâi

Îmi aruncară-n faţă grea mustrare,

Întrebându-mă ce am făcut cu viaţa,

Ce am făcut cu luminosul suflet

Pe care Domnul mi le-a dăruit, – ce greu,

Ce ruşinos şi dureros mi-era să-ascult

Toate astea!

                   O, Dumnezeule!... Ce-am făcut cu mine,

Tu ai văzut de-acolo, din Tăriile Tale,

Însă eu mă jur chiar pe Înălţimea Ta,

Pe orbirea şi pe căderea mea:

Nu am vrut să trăiesc astfel. Pe veci

Odată cu voinţa, sufletul mi-am osândit.

L-am umplut cu murdăria obişnuitei vieţi,

L-am bătut cu pietre, l-am aruncat în beznă

Şi-acuma el pluteşte pe mările Păcatului,

Vrând să iasă în necuprinsul larg.

Şi fâlfâind din aripile-i boţite,

E numai jeluire şi rugă de-ndurare…

– Doamne Dumnezeule, mă iartă!...

ÎN FIECARE ZI

Lui Pieter Van Der Meer De Walcheren

Am pierdut totul la ruletă,

Ca cel mai bicisnic diavol,

Şi am băut în sănătatea mea.

Nu-mi amintesc cât o fi fost să beau.

Ţin minte doar că am băut.

Dar, ca din pământ, în faţa mea apăruse cineva.

Cel cineva mi-a spus:

                             – Eşti un beţiv!...

Iar un altul:

       – Eşti un milog!...

De ce-am simţit eu, totuşi,

Adevărul acelor cuvinte?...

De ce mă lovise adevărul

Precum un bici?

Plus că n-am prea priceput de fapt

Ce ar putea avea dânşii cu mine.

De ce s-ar fi băgat, nesuferiţii?

Şi am izbucnit în plâns, ca o femeie slabă şi nevrotică,

Părăsită într-o hudiţă murdară.

Viaţa îmi e nespus de tristă.

Zilele, totul mi-este indiferent.

De-ar fi vreo jinduire, vreun dor frumos,

Însă nu e dorinţa, ci doar plictisul.

Nimic nu mai atinge sufletul meu,

Ca şi cum el nici nu ar fi pe lume.

Inima îmi e atât de liniştită,

De parcă ea nici nu ar fi bătut vreodată.

Tihnă şi amuţire.

Iar când se lasă chinuitoarea seară,

Lampagii aprind felinarele pe străzi.

Şi eu o iau din nou spre cârciuma sordidă,

Unde feţele-s aceleaşi măşti,

Cu mişcări şi râsete perfide, mincinoase.

Mă îneacă fumul de tabac

Şi aburii de vin.

Dar stau acolo până târziu în noapte,

Respirând cu greu

Şi usuc paharele unul după altul.

Măruntaiele de urs primesc orice le dai.

Şi-atunci vine tristeţea,

Împăienjenindu-mi ochii,

Privind sperios prin părţi, asemenea

Unei domnişoare firave,

Ce crescu din neguri cenuşii.

Luându-şi înfăţişare de mireasă,

Părăsită de mine cândva, aiurea,

Încât nu-mi mai amintesc unde anume.

Şi ea îmi roade sufletul,

Nu mă lasă din strânsoarea-i surdă.

Şi astfel tristeţea durează nesfârşit.

La oră târzie cârciuma se-nchide.

Dar nu e de mers acasă.

Există locul pentru veselii nocturne.

Şi astfel noapte de noapte, până-n zori,

Noapte după noapte …

Şi zorii, împovăraţi de un nor negriu,

Se lasă peste oraşul

Sleit de Dragoste şi Foame.

Printre gunoaie,

În clarobscurul pre-dimineţii,

Mă-mpiedic de trupul unei biete femei,

Ucisă de amantul ei înfometat.

E cu faţa strâmbă de suferinţă,

Cu mâinile strânse cruciş

Pe pieptu-i alb, cu sânge închegat.

Alături – un cuţit însângerat.

Moartea i-a fost ca o milostenie

Primită pentru dragoste şi mângâiere.

Se luminează.

Am ajuns departe.

În timpane – scrâşnetul de tramvaie,

Ţiuitul cornurilor de omnibuze

Şi stridentele sirene de automobile

În lung de şosele netede, pariziene.

Lumina zilei bate dureros în ochi

Şi de la ea se-ndurerează trupul,

Dar şi sufletul atât de chinuit.

Biat-criţă, până-n măduva fiinţei,

În buzunar caut febril pistolul…

De ce pălăvrăgeşti atât de dezlânat,

Tu limbă biată şi proastă de poet?

Cuvintele-ţi nu-s mai puţin deşarte decât viaţa.

Tu ştii doar că nu există, nu, pistolul,

Dar continui să scotoceşti prin buzunar.

Chiar de l-ai găsi, nicicând tu nu-l vei duce

La tâmplă, unde, în pârăiaşe mici,

Ca un ciocănaş tot bate, bate

Sângele agitat. El bate-aşa:

–  Nicicând. Nicicând.

–  Moartea-i groaznică.

– Iar tu eşti un fricos sadea!...

O, Doamne, Milostive Isuse Hristoase!...

Când oare, când se vor curma acestea toate?

Când se va-ncheiat bazarul neobrăzat,

Târguiala ponositoare cu

Suflete guralive şi păcătoase?...

Au va veni vreodată,

Veni-va liniştea

Cu arborii, cu toate câmpiile sale,

Cu cerul întins şi azuriu,

Unde cântă păsări ce lumea o slăvesc?...

Dar negre-s cearcănele de sub ochi,

Trasate de mâna Patimii nesăţioase –

Oare Tu, Doamne, încă nu le-ai văzut?...

Însă Tu citeşti în ele destul de bine

Ale nopţii capitole de urâciune şi demenţă,

Pagini pline de încrâncenare şi beţie…

O, Doamne, Milostive Isuse Hristoase!...

Când oare, când se vor curma acestea toate?!...

PROMENADĂ DE PRIMĂVARĂ

Pentru Doamna Janne Bouvier

Ziua, am plutit cu vaporul

Pe Sena murdară. Valurile cântau încet.

Pe mal, bătrâni şi tineri

Cu pantaloni de velur

Aruncau undiţele.

Nu departe de ei, o femeie necunoscută

În rochie albastră, cum e cerul,

Zâmbind, îi striga cuiva:

– O-la-la!... Ques vous êtes beau!...

Însă bătrânii şi tinerii,

Fără să-i acorde atenţie,

Îşi aruncau undiţele, ca mai-nainte,

Aşteptând peştele jinduit.

Eu pluteam pe Sena de-o vânătă tulbureală.

Valurile cântau ca în surdină,

Învăluindu-mi sufletul în tihnă azurie.

Şi dintr-o dată mi se făcu foame de fericire,

Râvneam zâmbetul acelei femei,

Rochia căreia fâlfâia în vânt,

Desenând conturul trupului ei

Plin de-atâtea dulci ademeniri.

Mi-aş dori şi eu să izbucnesc în râset naiv.

Aş dori să-i strâng mâna acelei femei,

Mâna întinsă în aerul proaspăt, primăvăratic, –

O singură, dar îndelungă strângere de mână,

De la care ar putea să tresară inima,

Prinzând a bate cu putere

După îndelungata-i leneşă hibernare.

Dar nu a fost să se-ntâmple fericirea.

Ea altuia îşi adresa zâmbetele,

Iar mie nu-mi surâdea deloc.

Nicio simplă strângere de mână.

După frigul de ianuarie,

Soarele-şi cheltuia a demenţă razele,

Însă mie, ca şi până atunci, îmi era frig.

(Inimă – tu, inimă!... – a prins să îngheţe…)

Vaporul cu catargul scurt

Nicidecum nu putea să atingă podurile,

Podurile semiarcate, metalice,

Chiar dacă de câteva ori

El a încercat, totuşi, să le atingă.

Şi eu am trecut

Pe lângă Luvru. Ce să gândeşti despre el?

Multe vaze greceşti

Cu desene subţiri, reprezentând

Vânătoare de fiare. Acolo e bine

Şi liniştit.

Mă apropii de Câmpiile Elizee,

De podul Alexandru al Treilea.

La ambele capete de pod

Doi pegaşi de bronz

Cabrează şi muşcă zăbala.

Iar mai departe – Turnul Eiffel.

Aici am coborât de pe vapor

Şi pornii să rătăcesc prin parc,

Visând la ce ar putea să fie cu mine

Peste vreo zece ani şi ceva.

– Bineînţeles, eu nu mai sunt Talov.

Sunt un francez. Numele meu e: Rondel.

Aşa că iată, eu, Monsieur Rondel,

Scriu sonete franceze.

(Deja sunt un poet cunoscut

Şi chiar am propria şcoală.)

– Eu, Rondel, sunt invitat la prânz

De Paul Claudel, Francis Jammes şi Paul Fort.

Versurile mele sunt publicate

În „Mercure de France”

Şi doamnele, frumoasele doamne,

Asemănătoare rozelor,

Arată de departe spre mine:

– Tiens, regarde-donc!... Le voici

Ce poète Rondel dont j’ai parlé

Hiere encore…

– Când sunt la teatru,

Domni şi doamne privesc spre mine,

Îndreptând binoclurile-n direcţia mea,

Pe când eu, în cilindru, cu mănuşi,

Într-un costum impecabil de ultimă modă

Şi cu o garoafă albă la rever

Păşesc, fără a observa pe cineva,

Abia de răspunzând la plecăciuni…

– Eu sunt încă tânăr. Privesc cu vioiciune.

Celui căruia îi dedic poeme, e fericit,

Iar domnişoare mlădii de sânge albastru

Se apropie, zâmbindu-mi

Şi întinzându-mi cu graţie albumele lor…

La acest moment

Visarea mea a fost întreruptă.

În anonimat desăvârşit eu păşeam

Pe caldarâmul unei oarecare străzi nesuferite

Şi mai să nimeresc sub roţile unei trăsuri

Ce transporta cărbuni,

Venindu-mi în firea abia după ce

Căruţaşul mă plesni dureros

Cu biciul peste faţă.

Iar când am vrut să-l înjur,

El era deja departe…

Însă ceea ce m-a uimit nespus

A fost ceea ce n-am putut să înţeleg –

Cum de am putut eu să ajung

Pe acea uliţă murdară?

Mă gândeam că aş mai fi în parc.

Şi m-am supărat grozav de tare

Pe mine însumi.

Parcă nu era plăcut să tot visez?

Era foarte plăcut, – dar oare

Se va-ntâmpla cândva aşa ceva?...

Chiar după ce mă dezmetecii din visul de aur,

Încă mi se mai năzărea turnul,

Precum un schelet al unui monstru de până la potop.

Aş fi urcat pe el,

Dar nu aveam barem un sfanţ.

Ultimii ban mărunţi i-am cheltuit

Cu promenada de primăvară, iar pentru prânz

Nu se prevede să am gologani în timpu-apropiat.

Ce-i de făcut? N-am bani şi basta.

Se-ntâmplă şi din astea.

Dar nu e obligator să şi prânzesc.

Numai de n-ar fi cotidianul sumbru,

Apăsătoarele lui zile cenuşii!...

*     *     *

Ultimii bani i-am dat pentru violete,

Lipsindu-mă de prânz.

Cu mâna tremurătoare, i le-am oferit ei, –

La ce bun?... Florile au fost aruncate pe vânt…