9.XI.1970
Deasupra patului meu
atârnă poza cu o secvență din spectacolul „Eminescu” după Mircea Ștefănescu. În
poză, actorul Valeriu Cupcea (Eminescu) îmbrățișat cu Chiril Știrbu (Creangă).
Când Nic. Roș. intră cu cele două sufletele naive, și nu prea, Vt. mă întrebă
cine sunt cei doi din fotografie. Mai mult în glumă, zic: „Tatăl și cu
bunicul”. O! și unde prinseră delicatele ființe a-mi găsi trăsături comune cu
Cupcea-Eminescu – nasul, gura, ochii! Pentru ca, după ce isprăviră cu „tata”,
să treacă la bunicu’ și nepotu’! N. R. prinse firul și confirma tot ce auzea.
La rândul meu, văzând că totuși, e de glumit cu musafirele, n-am mai intervenit
ca să divulg „falsul”. Unde mai pui că, inventiv și cam farsor cum este, R.
reușise să le descrie extrem de captivant, cu elemente-trăsnet, biografia mea,
legată, bineînțeles, de biografiile celor doi, îmbrățișați în spectacol.
Dar să trecem la o
geantă mereu... gravidă. Demult îmi tot ziceam să găsesc timp pentru a
„inventaria” conținutul genții mele de student. Iată, acum, o deschid,
întrebându-mă de ce mi-ar părea rău, dacă ar fi să pierd gentoiul.
Conținut-geantă:
manualul de economie politică, un volum de Mezelaitis („Liriceskie etiudî” / „Crochiuri lirice”), conspect după
Hippolyte Taine și Diderot. Alte fragmente de conspecte, în câteva
blocnotesuri. Un volumaș de Machado (tip caiet, colecția «Izbrannaia lirica»).
Caietul de poezii. Mapa de la conferința tinerilor scriitori, cu 1001 de
flecuștețe în ca. Carnetul de note, carnetul de cititor la b-ca „Jdanov”, permisul
de conducere, portmoneul voluminos (dar cam... găunos), pașaportul, chitanța
pentru căciulă și – niciun ban! Celelalte lucruri nu prezintă prea mare
interes. Așadar, dacă ar fi să pierd geanta, după ce mi-ar părea rău cel mai
tare? Firește, după caietul cu versuri. Cu toate că recuperarea celorlalte, în
special a actelor, m-ar costa mult mai mult timp și bani: în special,
neplăceri. N-o spun prea tare?
19.XI.1970
Imprevizibilă situație!
Și poate e bine că a fost să fie. După ora a treia de curs, dă peste mine
Clava, secretara catedrei de jurnalistică. Mă întreabă cine e șeful cenaclului
„Jurnalistul”.
– Ghiță Gorincioi.
– Nu l-am găsit. Se vede că lipsește... Dar cine
sunt membrii cenaclului?
– Mulți. Și eu printre ei.
– Hai la Ion Filipovici.
Vrea să știe ce întruniri mai proiectați.
Bu-un,
mergem la Ion F.
Mocreac, decanul facultății de filologie, în cadrul căreia respiră, cum poate,
și secția noastră.
– Cum îți zice? se interesează șeful.
– Butnaru.
– Leo Butnaru?
– Exact.
– Apoi, onomastica noastră a evoluat... Mata știi
de unde provine numele de Leo?
– Din latină.
– Care-i declinarea? Leo, leonis?
– Nu țin minte.
– Poate știe Clava? se întoarce decanul spre
secretară.
– Nu știu nici eu, recunoaște Clava.
(Firește, pe undeva pe
sus, de-acu s-a și vorbit. Ia saltimbanci!) Referitor la cenaclu, mi s-a spus că ședințele sale trebuie să
decurgă sub nemijlocita supraveghere a profesorilor. Tot tov. Mocreac ne-a
evacuat/ confiscat de pe peretele holului facultății ziarul de perete „Ion
Creangă”, pe când eram încă la anul întâi universitar. Întrebase: „A cui organ
este?” Cum al cui? Grupa a 3-a jurnalistică! Nu, nu era voie, trebuind să fie
organul comsomolului, al sindicatului, al… A
dracului viață, tovarăși studenți! O să vă meargă fumul.
23.XI.1970
Astăzi, am citit un
volum de versuri de Salvatore Quasimodo. Probabil, din cauza că e o traducere
în limba rusă, fără vibrație „latină”, unele poeme nu mi-au plăcut.
Mâine e marți,
afurisită zi a milităriei. Astăzi le-am trimis părinților o scrisoare, în
vederea ameliorării situației mele financiare.
24.XI.1970
(La acea vreme studiam
limba italiană, benevol, astfel că unele note le scriam în limba lui Dante. – L. B., 2017.)
Îmi amintesc de Volga.
Apă răcoroasă, prielnică sănătății. A fi mereu sănătos, e un vis al meu.
Mio didascalia nella lingua italiana sono molto sombri e oscuri e
sesse dubio, poveri. (Și... aveam dreptate! — L.
B., 2017.)
Oggi io riceverò (acogeiero) di Mosca por posta dei libri, tuti
nella una edizione bilingua: Ungaretti, Quasimodo, Lorca, Apollinaire, Eluard. (Este
vorba de binecunoscutul set din cinci poeți, apărut în 1968 la „Editura pentru
literatură”, București. Sistemul „Cartea prin poștă” nu fusese afectat de
aberantele interdicții de difuzare a presei și a cărții românești în RSS
Moldovenească, ajunsă, atunci, un fel de rezervație pentru „aborigeni”: oriunde
în alte teritorii ale fostei URSS se putea abona presa și procura cartea
românească, numai la noi – niet! – L.
B., 2017.)
25.XI.1970
Citesc Ungaretti. Emblematice,
pentru mai multe înecuri (urbane, dar și sentimental-umane) versurile:
Ascolto
il canto delle sirene
del
lago dov’era la città.
Dacă l-aș întâlni pe Ungaretti, l-aș întreba de ce
a preferat „il canto” lui „il lamento” care mie mi se pare oarecum mai
sugestiv. (Dar, să-1 întâlnești pe...
Ungaretti?!... Te poți scrânti...).
