DIN POEZIA LUI JAQUES PRÉVERT

Din poezia lumii

S-a născut în apropiere de Paris într-o familie burghezo-aristocratică. La 15 ani trece prima treaptă a bacalaureatului, după care renunță de a mai urma, oficial, vreo școală, preferând universitățile bulevardelor pariziene, bistrourilor, ale boemei ca mediu existențial și de manifestare. După primul război mondial se încadrează în mișcarea suprarealiștilor, avându-i de colegi și prieteni pe Apollinaire, Picasso, Dalí, Magritte etc. Scrie poeme, scenarii, texte pentru cântece și pamflete acide. Debutează editorial la 46 de ani cu volumul de versuri „Paroles”, care devine foarte popular grație limbajului familiar, jocurilor de cuvinte și așa-numitului realism poetic. Alte volume de versuri: „Istorii” (1946), „Copiii care se iubesc” (1947), „Spectacol” (1951), „Ploaie și timp frumos” (1955), „Lucrurile și altele” (1972). A publicat mai multe cărți pentru copii, piese de teatru, are la activ o bogată filmografie.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Pârâul

Pe sub poduri trecu multă apă

la fel potop de sânge a trecut

Însă la picioarele dragostei curge

un mare pârâu strălimpede

Iar în grădinile lunii unde

fiece zi e sărbătoarea ta

pârâul cântă-n somn cântă-n vis

Că această lună e capul meu

transformă-n mare soare albastru

Iar soarele nu-i altceva decât chiar ochii tăi

Cursul vieții

Într-o duzină de castele cumpărate

pe o duzină de-mbucături de pâine

o duzină de bărbați plâng de furie

într-o duzină de băi aburinde

lor li se nimeri proastă linie de telegraf

cu vești foarte proaste din țări foarte proaste

Acolo un aborigen

din mijlocul orezăriei

c-un gest derizoriu – să vezi!

aruncă înspre cer

un pumn de orez

Înțelepciunea națiunilor

Minerva plânge

i se ivește un colț de molar

apoi crește crește măseaua de minte

și războiul reîncepe iar și iar

Timpuri modern

Expoziția e universală

Galeria mașinilor infernale și celeste

E deschisă

La post sunt sergenții orașului de apă

Vichy

Sunt atenți și cei

Grei

Iar toate celelalte orașe

Și toate celelalte țări

Dirijează circulația sângelui

Iar lumea întreagă face coadă

Pentru a vedea

La pavilionul de siderurgie

Un număr atracțios fără precedent

Libertatea pierdută într-o pădure de bâte albe.

Mea culpa

E greșeala mea

E greșeala mea

Aceasta e marea mea greșeală de ortografie

Ia vedeți cum scriu eu

Jirraffă.

Acalmie

Se ridică

În picioare

Și stă

Pe țiglele acoperișului

FULGER ÎN STEPĂ (Poeme noi)

Ceva în comun

Ce aș avea eu în comun cu

dispariția mamuților?...

...Posibil

tot

poezia...

Ușor nehotărât

Așa e – Hamlet în mare îndoială:

– A fi sau a nu fi?

Unii îl cred extrem de lucid

alții aproape nebun.

Și al Treilea

de fapt Primul peste Toate

Dumnezeu

întrebându-se nehotărât:

– Să-i spun sau să nu-i spun?

Mielul

Când

spre a-l ocroti de gerul iernii

părinții aduceau în casă

punându-l pe țol

lângă sobă

un plăpând miel de Astrahan

încă aburind de căldura placentei

de căldura burții mamei sale

(și a... mioriței în general)

cârlan cu chipul – cum ar fi zis poetul Ayghi – de

prunc egiptean

pictat plat în piramide

eu îl întâmpinam cu cântec din scripcă de hlujan

scârțâindu-i ceva – poate că

fără să știu

chiar „Hârciogul” de Beethoven

de care

de fapt

în satul nostru nu știa nimeni

sau doar poate cineva din cancelaria școlii

ar fi putut descifra ce-i cântam eu acelui miel-copil

cu chipul pruncilor de Nil.

PE UMRĂUL DREPT, PE UMĂRUL STÂNG, ÎNGERUL, FAUST

              POEME

P.S. la un manifest futurist

Cerul lumii

și cerul gurii – măi să fie!–

și sub unul

și sub celălalt

cuvintele suferă de claustrofobie

toate...

Trăiască Marinetti! Și

cuvintele în libertate.

Îngerul, Faust

Pentru a-mi înțelege poemele cei care se plâng

că nu le-ar înțelege

consider necesară o precizare:

                                                 Sunt  poet

și deci

humani nihil a me alienum puto

de unde nu văd nimic scandalos că

atunci când scriu

am Îngerul lângă umărul drept

și pe Faust lângă umărul stâng

însă ei doar îmi propun variante

nu mă constrâng

nu mă dau în fărădelege.

Lecturi. Interpretări I

Păstrând proporțiile și osebirile

uneori, domnilor Cervantes și Dostoievski, 

– să am pardon – mi se pare

că Don Quijote ar fi chiar cneazul Mîșkin

însă călare...

Din troiene, în ninsoare

E de presupus că la un An Nou

după revelion

se va da startul Judecății de Apoi

și la Înviere

după care cei morți câteva minute în urmă

vor ieși deja bine-mersi prin gurile de metro(u)

dar și din fosele scărilor rulante ale magazinelor Metro

și chiar din fosele orchestrelor din teatre.

În atâta lume reînviată

cineva ar putea să-l zărească pe Homer

cel care a compus lucruri și ființe captivante

dar totuși inexistente

sau totuși atât de captivante

încât

pe alocuri păreau trans-aparente

adică reale.

Atunci

la început de an

pe reînviatul Homer

sau pe mai descurcărețul Don Quijote – la gură de metro(u)

la ieșirea din supermarketul Metro

la pragul teatrului de operă și balet

sau al teatrului No

probabil îl va aștepta

sau îi va aștepta în plurală frăție

calul troian

de data aceasta necioplit din lemnul arborilor de pe coasta

strâmtorii Dardanele

de pe lângă Hisarlik; calul troian

pur și simplu înălțat

modelat din zăpada noastră autohtonă

troian cu troian din

neige aujourd'hui

sau

neige d'antan

așa – ca un om de zăpadă

ca un călăreț de omăt

fie ăla Homer

sau Don Quijote învăluit

sau învăluiți într-o ninsoare albă-albă

curată-curată

oarecum neauzit-polifonă

ca un desfăt diafan

neige aujourd'hui

sau

neige d'antan.

TREI PROZE DIN „APOSTROF”

Troia îndoielilor

1

De fiecare dată când e să-mi împrăștii sau să-mi împărtășesc îndoielile, mai întâi îmi adun gândurile, acum unul dintre ele, protagonist, cum ar veni, fiind că – unica întâmplare de care nu mă pot îndoi e că m-aș putea îndoi că mă îndoiesc. Altfel spus, îndoiala e un adevăr cert, cu care nu mă cert, când, în mereu reluatul cunoașterii cerc, încerc să dovedesc că dovada e posibilă ca necesitate conștientizată și, deci, posibil aflată, până și în unicitate, cum ar veni – fără variante, pe care le-ar da calea păianjenului, calea furnicii și calea albinei, fără fantome și idoli care, dacă nu ar fi atât de slabi, atât de incerți, nu ar fi atât de răi în generalul fundac al scepticismului, raționalismului, în care o rază de optimism ar fi și unica întâmplare de care nu mă pot îndoi că m-aș putea îndoi că mă îndoiesc. Asta, pe una din căile care duc la Troia îndoielilor dintotdeauna, unde e de aflat că, chiar dacă nu a fost inspirat de Dumnezeu, Solomon s-a arătat foarte inspirat, când și-a scris Ecleziastul. Consolator sau nesigur-motivațional, unii spun că, prin Ecleziast (și autorul său), Dumnezeu a vrut să ne întâlnim cu frământul dezamăgirilor celui fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Oricum, nu l-a lipsit de harul creației pe un necredincios. Ecleziast (Solomon) și Zarathustra sunt cei care continua confruntările sub zidurile Troii îndoielilor, dezamăgirilor, dar și aspirațiilor nemaivăzut de temerare la posibilitatea atingerii condiției de supraom... supramort.

2

Am tot intrat și intru, am cercetat și iscodesc prin biblioteci. Le-am tot admirat și le admir, am răsfoit și tot răsfoiesc vastele enciclopedii și alte bogății, pentru ca azi să-mi zic: Și totuși, ce temeinice sunt îndoielile pe care sunt clădite toate în lume, precum ne-o arată uriașele zidării de tomuri din biblioteci. O Troie a îndoielilor cu zidurile, dar și interioarele, inclusiv cu cei care o atacă și cei care o apără – cu toate, exterioare, interioare, personaje, eroi... – din cărți. Troia îndoielilor, sub zidurile căreia, de o parte sau de alta a lor, poți înțelege, sau nu, că, dacă te îndoiești de îndoielile tale, în anumită măsură te poți apropia, dar și îndepărta de adevăr. Sub zidurile Troiei îndoielilor, sub care scepticul practician e cel care verifică, iar scepticul teoretician se mulțumește doar cu îndoielile in abstracto, însă îndoiala propriu-zisă, „neutră”, îi face sau nu foarte greu să creadă în ce se părea că e ușor să creadă. Pe ei, care multă vreme nu se mai îndoiesc că îndoielile sunt inevitabile. Îndoielile ce sunt curbări ale conștiinței, sufletului, rațiunii; un fel de segmente, de porțiuni din cercul giratoriu al destinului. Iar în unele cazuri, în unele variante apar ca idei extensibile, nesigure pe ele înseși, îndoielile ca esență a vieții și a drumurilor curbate.

Dar, de fapt, e bine să supui totul îndoielii. Inclusiv, îndoiala. Și aveți grijă ca răbdarea să nu vi se transforme în îndoială. E de preferat varianta inversă.

Scrisul de uzură

Scrisul de uzură al prozei cu inflexiuni dramatice despre sângele rozei și al omului; discurs cu scurte abateri lirice în care de trei puncte țin licuricii și licuricele.

DESPRE „PERIMETRUL CUȘTII” ÎNTR-O NOUĂ CARTE DE ANASTASIA DUMITRU

Anastasia Dumitriu

LEO BUTNARU – ÎN PERIMETRUL CUȘTII

Am scris despre Leo Butnaru, poetul, prozatorul, eseistul, istoricul literar și traducătorul, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la naștere, când îi abordam universul liric, însă de data aceasta mă voi referi la jurnalul Perimetrul cuștii, publicat în 2005, în care absolventul facultății de jurnalism și filologie își descrie experiența de cătănie în Armata Sovietică și nu numai, din anii 1972-1978. În notă asupra ediției, autorul mărturisește că, după ce s-a licențiat, s-a pomenit cu ordin de înrolare în armată, în calitate de ofițer în rezervă, încât ,,tentativele de a evita tristețea kaki erau da capo excluse”. Astfel, căzuse peste el nu beleaua, ci ,,onoarea” de a-și face ucenicia la sovietici. Recunosc că este primul jurnal în care se prezintă această temă, avându-l ca protagonist pe loco­tenentul aflat în condiții cazone, dornic nu să se supună ordinelor, ci să se regăsească pe sine în atmosfera uniformelor kaki, interesat de a nu-și pierde ,,cont(r)actul cu realitatea”. Am citit recent jurnale de front și ale deținuților politici, însă un jurnal despre militărie la sovietici nu am mai întâlnit. Dintre evenimentele din jurnalul de junețe, editat în 2000, cu titlul Student pe timpul rinocerilor (1969 - 1972), le întâlnim și aici, în acest caiet post-studențesc, ca un șir de probe inițiatice prin care trece un intelectual aflat într-un cronotop ostil formării sale culturale. Autorul detestă mediocritatea, nepotismele, metehnele unor ofițeri și soldați, dar și ale ,,elitei” din C.C. care se dedau unor orgii bahice.

Consemnările din jurnal debutează în data de 10 septembrie 1972, când autorul trece printr-o  perioadă de aclimatizare în regimentul de infanterie. Tânărul diarist știe că ordinea militară îi creează dezordine, de aceea scrisul și lectura au funcție remedială. Refularea în citit și în reflecțiile estetice reprezintă o formă de protecție și o modalitate de a se elibera de lanțurile cazărmii. Autorul citește din întreaga literatură universală, însă francezii și rușii revin obsedant în universul preocupărilor lui culturale. Sunt numeroase citate din jurnalele și epistolele lui Flaubert care se autodefinea drept ,,omul-condei”, fiind convins că ,,arta va deveni științifică, după cum știința va deveni artistică, amândouă se vor întâlni la culme, după cum s-au despărțit la poale”.

Din acel oraș străin nici nu poate să telefoneze celor dragi la Chișinău, însă are timp de reflecții asupra unor teme esențiale. Autorul captiv compară jertfele din balada românească Meșterul Manole cu alte spații culturale din cele mai vechi timpuri. Diaristul analizează legendele medievale din orașul german Magdeburg, ale cărei porți de trei ori la rând s-au tot prăbușit, până când doamna de onoare a reginei și-a vândut fiul pentru ca acesta să fie zidit la temelia cetății. Se referă apoi la întemeierea orașului Copenhaga, terasamentul căruia stă zidit peste o fetiță, superstiție prezentă în tot arealul slav care cere sacrificiul uman pentru dăinuirea unor temelii, jertfe cunoscute și în Asia, obicei care a luat sfârșit în perioada creștinismului, când jertfele umane au încetat odată cu sacrificiul suprem al lui Iisus Hristos. ,,El, nevinovatul, a fost jertfit de Dumnezeu Tatăl pentru întreaga omenire; nefericitul copil sau trecător plătea prin sacrificarea sa fericirea viitorilor locuitori și apărători ai orașelor și fortărețelor”^[1], scrie Leo Butnaru. După ce amintește de aceste jertfe, autorul relatează evenimente din viața celor aflați în cușcă, unde superiorii dădeau dovadă de cele mai crude metode educaționale, circumstanțe care îl determină pe autor să asemene armata cu teatrul absurdului. O altă scenă este aceea în care ostașii, nevoiți să măture strada, scutură și frunzele din pomi pentru a eficientiza munca. ,,Să fie curat! Ordine și gata! (exagerată…) Jos cu poezia toamnei!”, scrie cu umor diaristul, considerându-se ,,o curcă plouată cu epoleți”. Nu ne miră că, la vederea unor autobuze pe care e scris ,,Excursie”, tânărul locotenent Butnaru regretă că nu e și el printre călătorii liberi. Armata Sovietică nu era locul cel mai potrivit pentru a visa și a-ți desăvârși cultură umanistă. Cu toate acestea, deși nu era nici timpul și nici locul potrivit, împătimitul de lectură căuta orice portiță pentru a trece dincolo de limitele cuștii: el vânează orice ocazie: vrea să citească și în arest, unde locotenentul este captiv pentru că și-a neglijat îndatoririle de șef de patrulă, însă nu reușește din cauza poftei de chef a altor gradați consemnați în aceeași încăpere.

Pe lângă faptele din armată, aflăm și despre realitățile sociale din Ucraina: în localitățile rurale, pedagogii nu se pensionează, pentru că nu are cine să le mai ia locul, iar tinerii nu mai revin în locurile natale. Referindu-se la romanul satului Negureni, identifică unele scene memorabile: carul în... copac, florile pentru împodobit scena (furate, noaptea, din grădini), un localnic, care umbla mereu cu pantalonii rupți în genunchi a murit ca Hagi Tudose, iar banii tăinuiți au fost găsiți într-o movilă de grâu din podul casei. Nici orășenii nu sunt uitați. Aflăm că la Tiraspol, mulți procură ziarele numai pentru a înveli în ele sticlele de votcă.

 Realitățile culturale. Cronicarul de serviciu scrie despre ,,moșnegismul” din proza ,,contemporană”, prilej de a compara Uniunea Scriitorilor din RSS Moldovenească cu un troleibuz rablagit, unde pe locurile din spate și în picioare stau câțiva scriitori de valoare și un grup de tineri talentați, iar în față se înghesuie nulitățile cu putere administrativă și politică. Aflăm și despre închiderea secției române a librăriilor din Chișinău, care limitau ori chiar interziceau accesul la cultura română. În data de 6 ianuarie a anului 1973, își descrie drama celui care nu a putut să-și serbeze ziua de naștere din cauza ordinelor de a fi pe poligonul înghețat. El își face timp să-i întâlnească pe scriitorii Iulian Filip, Nicolae Dabija, Costel Ciobanu și Valentina Tăzlăuanu, sosiți la seminarul tineretului de creație. În scurtele permisii, când ajunge la Chișinău, locotenentul dă iama prin librării ori îi revede pe unii dintre cei mai reprezentativi scriitori: Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Vasile Vasilache, Serafim Saca, Nicolae Costenco, Anatol Ciocanu, Ion Vatamanu, Iulian Filip etc., pe care îi  apreciază. Ei discută despre pseudocultura unor interpreți de muzică ,,pseudofolclorică sau ușoară (de tot)” ori a unor slugarnici, autori semnatarii versurilor: „E primăvară,/ Dar fi-va și vară, –/ Îți mulțumim, partid,/ A mia oară”.^[2]

LEV TOLSTOI ÎN MOLDOVA ȘI ȚARA ROMÂNEASCĂ (martie - septembrie 1854)

 I

În a patra zi a lunii decembrie din anul 2019 (o încep cu date precise, deoarece ele vor fi necesare și în continuarea textului), la dezvelirea plăcii memoriale în fața Casei Vernescu, dedicată aflării tânărului scriitor, pe atunci praporgic de artilerie, Lev Tolstoi la București, mi-am amintit de invocarea, cât de cât întemeiată sau prezumtivă, și a altor locuri din capitala Țării Românești de la mijlocul secolului XIX, legate de persoana, de atunci, de personalitate fabuloasă de mai târziu, a contelui de Iasnaia Poliana. Unele din ele au fost punctate, geografic-topografic, de autorii care au abordat subiecte similare: la „Hotel de France”, Tolstoi „degusta cu nesaț cupe de Clicot”, bea cafeaua și savura înghețata la Capșa, era unul de-al casei la „Hughes” sau la „Brenner” (mai târziu „Hotel d’ Europe”), întârziind la disputate partide de biliard, un eventual local următor fiind „apreciat datorită prețurilor și vinului de Drăgășani, din podgoriile deținute de Barbu Știrbei, suveranul țării”, scria Emanuel Bădescu în „Ziarul de duminică” (2013), mai precizând, în baza scrisorilor pe care le trimitea Tolstoi celor din Rusia: „...a urmărit spectacolele de la Teatrul cel Mare, precum și pe cele jucate pe vechea scenă a Teatrului Momolo, pe ambele scene, în funcție de noroc ori de contract, evoluând trupe străine, din Italia și din Franța”. Un alt comentator, Stelian Tănase, scria: „Brenner era locul său favorit, unde își pierdea la stos toată solda. Aici, sătul de mâncarea de cazarmă, avea parte și de o rafinată bucătărie occidentală” (Patronul localului de lux, Brenner, fusese în slujba armatei ruse în timpul războiului cu turcii din 1828-1829, ulterior stabilindu-se în București, pe strada Nemțească / astăzi Smârdan, în apropierea bisericii Stravropoleos. Aici a ridicat un han, devenit mai târziu hotel.)

Ei bine, praporgicul (în armata rusă, grad ofițeresc inițial – Oberoffizierе; company officers) Lev Tolstoi nu locuia de-a valma cu ostașii de rând și, deci, nu putea fi „sătul de mâncarea de cazarmă”, odată ce chiar de la sosirea sa prințul Mihail Gorceakov, comandantul oștirii din Moldova și Țara Românească, rudă a sa (verișor de al treilea, pe linie maternă, cu Nikolai Ilici, tatăl lui Tolstoi), îl invită să treacă oricând să ia masa la el: „M-a îmbrățișat, m-a asigurat că pot veni să mănânc zilnic la el și că ar vrea să mă păstreze pe lângă el...” (17.III.1854).

De fapt, nu se putea spune că invitația pentru tânărul praporgic ar fi fost ceva deosebit, o excepție, deoarece comandantului i se dusese vestea de amfitrion generos, precum își amintea N. Ușakov: „Masa se pregătea în fiecare zi pentru 30 de oameni, dar erau invitați mai ales cei nou sosiți; ceilalți veneau fără să mai fie invitați, dintre persoanele Cartierului general, începând de la general, până la locotenent inclusiv. Pe cei mai mulți dintre veniții la masă, prințul Gorceakov nu-i cunoștea, însă discuta de obicei doar cu purtătorii de grade mari”. Sau altă notă a lui Tolstoi... extra-cazarmistul: „Am prânzit acasă într-o atmosferă destul de liniștită, bine și ieftin” (4.VII.). Prin cazarmă, la subordonați, dădea destul de rar, mărturisindu-i mătușii că Bucureștiul, lumea pe care o întâlnește sunt acaparante și „toate acestea au făcut să nu stau nici două ore la mine acasă”. Plus că Tolstoi, dacă ar fi vrut, putea să-și ia un bucătar: „Eu unul nu am nevoie de bucătar bun, mă pot descurca și fără el, însă un om în plus este necesar, pentru a-l ajuta pe Dmitri la îngrijitul cailor, cât vom fi pe drum, și pentru ca, de cum ajungem, să-mi fie de folos” (în scrisoarea către mătușa Tatiana Ergolskaia, 24 mai 1854).

Chiar a doua zi de cum sosește la destinație, purcede în căutarea unei locuințe cu chirie. Se presupune că ar fi fost „o casă europeană, de boier sau de negustor înstărit, în formă de potcoavă, cu etaj și cu pian, casa Gae de pe ulița Izvor. De-acolo, coborând dealul și traversând Dâmbovița pe Podul Mihai Vodă, nimerea direct pe Podul Mogoșoaiei, maxim 10 minute de mers călare ori cu birja” (Em. Bădescu). Precizarea cu pianul nu e deloc întâmplătoare: tânărul conte avea preocupări muzicale serioase, cunoscând creația lui Bach, Händel, Chopin, din biografia sa reieșind că, uneori, se putea afla ore în șir la pian, interpretând opere de Mozart, Mendelson sau Schuman. Pe 24 mai îi scria mătușii: „...încă nu am reușit să miros praful de pușcă turcesc, ci trăiesc foarte liniștit în București, mă dedau muzicii”. Mai târziu, despre bucuria existenței însoțită de muzică avea să-i scrie și de la Chișinău: „...acum eu beneficiez de tot confortul vieții, având un apartament bun, un pian, un prânz gustos, studiez cu regularitate” (17 octombrie).

HERALZII NEGRI ȘI TROLEIBUZ SPRE CER

Leo Butnaru

Fiat! Sau poezia, inclusiv ermetică

Poezia ermetică nu e una cu intrare liberă. Uneori ea nu are nicio intrare. Și nici nu se știe dacă a intrat sau nu ceva în interiorul ei. Sau dacă o fi ieșit ceva din ea, după care cuvinte ciudate au zidit intrările.

Poezia ermetică e una în fața căreia să-ți pui întrebări, posibilele răspunsuri însemnând tocmai eventualul conținut al poeziei ermetice, aproape integral creată de cititor doar cu foarte parțiala participare a autorului care în fața propriei sale isprăvi de cuvinte are privirea, inima și cugetul temătoare. Pentru că nimeni nu se poate afla în preajma poeziei, în poezie, fără să se înfricoșeze puțin și cam în aceeași măsură să și mintă. Că ar înțelege-o, sau nu ar înțelege-o deloc.

Astfel, până revin la normalitate, la firescul cotidianului, cei în oarecare relații cu poezia au un comportament ușor ambiguu care, de fapt, e chiar starea de emanare, de evacuare a poeziei sau părerii acesteia din firea lor.

În genere, regalei, ba mai mult – cosmicei generozități a prezenței poeziei noi îi răspundem ușor înfricoșați, timorați, ambiguu. Încât, indiferent încotro va coti sensul acestui text, în limpeziș sau și spre mai multă obscuritate, eu știu una și bună, anume – care va trebui să fie finalul narațiunii în cauză.

Repet: indiferent de meandrele ei, de surprizele sau dezamăgirile cu care ar jindui să se finalizeze, acea încheiere va fi una pentru toate cazurile, previzibile sau imprevizibile:

            – De regulă, eu mă enervez foarte rar. Doar absența poeziei mă mai scoate oarecât din sărite. E un fel de a-i sări poeziei în ajutor. Această scoatere din sărite. Să apară poezia, adică. De parcă, atunci, la Geneză, Domnul ar fi rostit (și):

–   Fiat carmen!

P.S. Poate că ar trebui să spun și de unele efecte colaterale subiectului de bază. Să zicem, de a, ca din senin, protesta cu vehemență, când în minte îți revine chestiunea cu poezia ermetică. Dar de ce să protestez? mă întreb eu. Pe deasupra, cu vehemență...

De la heralzii negri la troleibuz spre cer

La Paris, în Cimitirul Montparnasse, pe când eram în căutarea mormântului lui César Vallejo, mă gândeam că locul respectiv ar purta o distinctă patină a timpului, pentru că poetul peruvian s-a stins în anul 1938. Însă presupunerile mele nu au avut șansă în fața pietrei de mormânt din granit verzui, pusă parcă ieri, 22 aprilie 2010. De ce zic – ieri? Pentru că ieri a fost zi de joi, iar într-un poem Valliejo scrisese: Muri-voi la Paris/ într-o zi cu ploaie multă.../ probabil într-o joi, ca azi... Sumbra sa premoniție s-a adeverit întru totul, chiar cum spune versul plin: ...într-o joi, ca azi, de toamnă.