LUMEA FĂRĂ CAP.
SCRIITORUL FĂRĂ LUME?
Leo Butnaru
– Cât de importantă mai este sau ar trebui
să mai fie literatura pentru lumea de azi? Constați o sporire a rostului ei ori
o scădere? Cum îți explici? Cine e de vină?
–
Deja e cam generalizată opinia că azi, în comparație cu altădată, literatura e
în diminuare de atenție ce i se acordă, numărul de cititori, tirajele cărților
se împuținează etc.
La
ce fel de altădată ne referim? Oare
pe timpul lui Dante sau Villon atenția pe care societatea, populația unei sau
altei țări o acordau literaturii era... exemplară? Oare tirajele cărților în
acele alte dăți erau extraordinare,
nu confidențiale? În socialism/comunism s-a editat mult? Să admitem. Dar oare e
de crezut că muncitorul sau țăranul care aduceau o carte, două, câteva în
casele lor chiar le citeau... integral? Iar dacă le citeau, totuși, aveau și competența
de a le înțelege adecvat? Acele lecturi modificau spre bine, competență,
soliditate de caracter a cititorilor în/din lagărul socialist, le insuflau
curaj social, simțul jertfei, pledoarie cât de cât palpabilă pentru libertate?
Așadar, e necesară o concretizare de termeni în
comparație cu cei din alte dăți.
Întrebarea nu trebuie pusă de ce se
citește atât de puțin, ci de concretizat că nu se mai citește „mult” în mod clasic. După părerea mea, azi,
din contra, se citește mult mai mult decât cândva, până la apariția
internetului, până la inventarea planșetei destinată special pentru lectură.
Da, astăzi cărțile apar în tiraje mici și foarte mici (nu erau mari tirajele
nici pe timpul lui Guttenberg sau ale lui Napoleon), dar vedeți câte adrese cu
poezie, proză, filosofie etc., etc., există pe internet. Și nu doar există, ci
chiar demonstrează, prin contabilizare, electronică și ea, că sunt accesate,
adică – deschise și – de ce nu am crede? – chiar citite. Într-o măsură mai mare
sau mai mică. Pe timpuri, formularele de cititori în bibliotecile tradiționale
nu ar fi demonstrat un astfel de interes pentru lectură. Apoi țin
să mai ținem cont că în prezent, pe căile internetului, se deschid
numeroase posibilități de a viziona spectacole, filme, ce au la bază opere
literare celebre din întreaga lume. Cititorul e și... teatrofil,
cinefilul.
Deja au fost scrise și se vor scrie studii despre cum influențează
internetul situația cărții în format clasic, dar, legat de aceasta, și despre
cum se modifică raportul dintre scriitor,
cititor, critic în procesul literar contemporan. Lanțul noțional e destul de
logic, deoarece cartea, de hârtie sau în format electronic, îi are de
plăsmuitori, dar și de adresanți tocmai pe aceștia: scriitorul, cititorul,
exegetul. Performanțele în domeniul tehnicii comunicării au activizat un mare
număr de cititori care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu
autorii de literatură. În această ipostază, cititorul își modifică statutul,
situația, ca și cum ieșind din anonimat și singurătate, într-o anumită măsură
devenind și… critic (literar), având posibilitatea de a a-și plasa în subsolul
cărții citite pe internet impresiile, doleanțele, dezacordurile. Ba mai mult:
stimulați de noua virtu-realitate,
anumiți internauți încearcă (unii chiar cu succes) să treacă de la rolul de
cititor la cel de autor, scriindu-și propriile texte, unele din care pot fi
chiar opere în toată legea.
Operele/textele de valoare provoacă reacții care apar, practic, în timp
real, ceea ce creează efectul comunicării pe viu. Forumurile web se transformă
în conferințele prin corespondență (la distanță, cum se zice azi, din știute
motive) ale cititorilor. Și astfel de manifestări au un anume rol în
popularizarea unor opere literare.
Bineînțeles, cyber-lectura are și minusul ei, uneori fiind mai puțin
concentrată, mai de suprafață. Însă nu s-ar putea spune că cititorul internaut
e mai puțin competent, ci doar e ceva mai grăbit în a-și exprima opiniile.
Însă, de pe alt versant, se ivesc raze de optimism, ce vor să ne convingă
că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum cred unii. A trecut perioada de
incertitudini și neliniști pe care le-a adus odată cu el internetul, încât
literatura contemporană a supraviețuit, deconstrucția (moartea) personalității
autorului fiind stopată. Iar cei mai optimiști susțin că internetul se înscrie
armonios în procesul literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar că
publicațiile apărute eminamente, ca proces, în rețeaua internetului nu ar fi
decât unele facultative, autorii (serioși…) preferând acestora plasarea în
spațiu virtual a operelor lor care, inițial, au fost editate (pe hârtie), cum
s-ar spune... guttenberghian.
Pe de altă parte, scriitorii (puri…) internauți azi caută posibilitatea
să-și publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel,
internetul este treapta/trambulina spre cărțile de hârtie. Multe din acestea
deja au și apărut, ba chiar au fost și premiate.
Da, cartea mai trăiește și va trăi în bibliotecă. Iar internetul e și el un mediu de existență a cărții, a literaturii. E o... bibliotecă și el! Într-un
altfel de mediu. Iar acest al doilea mediu-bibliotecă nu e nicidecum în plus.
Prin urmare, nu trebuie să deplângem destinul cărții de hârtie că, chipurile,
va dispărea, parțial sau total, ci să-i oferim șansa să cunoască o viață
deplină și în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea de hârtie
valoroasă poate să devină o audio-carte, ce înlesnește lectura, dar mai ales recitirile marilor opere. Și cine poate
exclude faptul că internetul ca formă de editare și lectură a cărții nu se va…
clasiciza, nu se va… academiza și el? Că doar fotografia nu a anihilat pictura,
filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se
prorocea/cobea destul de naiv și neinspirat. Totul intră în procesele generale
de diversificare și îmbogățire a entropiei globale, dar și a modalităților
operaționale de accesare (!), receptare și aplicare (inclusiv creativă) a ceea
ce te interesează pe tine personal din imensitatea entropiei.
– Internetul este sau nu o soluție
pe termen lung pentru Cultură? Dacă nu, ce anume îi lipsește?
– Încă acum 2-3 decenii, firea unui
debutant în ale literaturi era bântuită de o mulțime de zmeie de hârtie, pe
care îi lansa propria imaginație. Iar de când cu computerul, cu internetul
locul zmeielor de hârtie l-o fi luat altceva. Sau, poate, tot zmeie, însă de
pixeli... Astfel că, de când cu
internetul, gândindu-ne la formele și ritmurile de mișcare și transformare a
lumii, deja nu mai puteam vorbi, cred, de soluții
pe termen lung. Odată cu internetul, în internet ar putea apărea
(...neamânat!) forme de propulsie informațională, ideatică, emoțională, deci și
de cultură azi de neimaginat. Internetul ar fi spațiul de plăsmuire și afirmare
a lor. Ar fi laboratorul „alchimiei” electronice, digitale. Un fel de
conștiința elaborată în laboratoarele de mâine ale entropiei.
– Cât de mult influențează Lumea, cu toate
fețele ei, ceea ce scrii?
–
Îndrăznesc să cred că am avut mereu simțul intrinsec al necesității, inevitabilității
de contemporaneizare a ființei mele,
pentru ca ea să fie receptivă atât la antichitatea, medievalitatea,
modernitatea, chiar și la avangardismul lumii, când și cum s-au întâmplat toate
astea. Inclusiv sub aspect... exterior-tehnic, să zic, să simt momentele în
care a fost necesar să-mi înlocuiesc stiloul
(...cu pană de aur, chinezesc...) pe mașina de scris, iar aceasta – pe
computer. Dintru început, dintru debut, posibil în anume parte inconștient,
„mi-am dat seama” ce ar fi să fii viețuitor-debutant în literatură în deceniul
șapte al secolului XX, într-un post-avangardism în surdină, neagreat de
ideologia realismului socialist militant.
În
interrelația cu Lumea, cu fațetele ei, probabil că eu sunt dintre adepții și
actanții reînnoirilor temperate, ideatice, tematice, stilistice, în această
poziționare fiind plasat de unele particularități ale firii și destinului: m-am
format în mediul literar, cultural, internațional, interetnic dintr-un fost
imperiu, pe care, și ca jurnalist, a fost să-l cutreier, să-l cunosc în
componentele sale de civilizații etnice, numite republici unionale – Țările
Baltice, republicile transcaucaziene, cele din orientul apropiat și,
bineînțeles, țările... sovietice europene. Din acele medii, din acele situații
socio-culturale marcate de diverse particularități au intrat în cuprinsuri de
cărți și teme mai speciale. Apoi preocupările mele pentru fenomenologia
avangardistă, în primul rând cea rusă, imensă și dramatică. Firește, la Iași
sau București nuanțele, particularitățile afirmării și maturizării mele ar fi
fost oarecum altele. Poate că mai benefice, mai... accentuate, și mai vizibile,
bineînțeles, criticii literare.
