POEME RECENTE

 

Leo BUTNARU

 

ALFA ȘI CU OMEGA
 
Așa e cu omul devenit vechi din nou:
ajunge la vârsta când nu mai vrea să fie erou.E timp târziu
când mai în fiece vers
bucuria trece din viață în moarte
alteori – invers,
pentru a încerca să înfrunte căderea în splin
a mitologiei propriului destin.
Altfel spus
dar în același mod înțeles
această luptă a contrariilor e filosofia cimitirelor
cu alfa și cu omega
în zădărnicia de a afirma
așijderea de-a nega.
O, da!
Da, o!
Da!
 
 
PĂPĂDII
 
1. Eroi, memorie și durată
 
Poate că vei reuși să reții
fie și pe durata unei singure expirații
ceea ce spun eu
în această poezie
ca o păpădie
unei alte păpădii...
 
Ce-ți spun ție
ce vă spun vouă
ah copilărie
ah copilării
ce ne făceați eroi
la suflatul în păpădii
când respiram în albul lor
răspândindu-le peste câmp inflorescența
ajutându-le să-și înmulțească neamul – răspândit
ca un suflet alb...
 
Iar diminețile
la orizonturile satului
sau periferiilor orașelor
pui naivi de înger
încercau să se apele pe dinți cu
păpădii în rouă.
 
2. Mai departe
 
Iar după alte orizonturi
departe
din stepa înstrăinată
dinspre Cetatea Albă
un vânt fierbinte începea zădarnic semănatul de păpădii
și
peste marea brăzdată de spume sirepe
și sterpe
fulguiau resturile de alb ale vreunei veri jalnice ca
verișoara ce-ți rămâne fată bătrână
iar tu
din cauza interdicției de rudenie
nu ai cum să o ajuți.
 
3. Păpădii în cimitir
 
În cimitir se spulberă păpădii
parcă
în ele se suflă din pământ…
 
De la marginea satului – spre orizont
ca un cimitir al îngerilor
întinsul-ninsul câmp de păpădii.
 
4. Dar unde-s?...
 
Și totuși poeții par a fi cei care caută rigoare-n
destinul păpădiilor. Altfel
de ce-ar fi întrebat un confrate de-al lui Villon:
Dar unde-s păpădiile de altă dată?
 
ceea ce în franceză ar suna cam astfel:
Mai ou sont les pissenlits d’antan?
 
ELEGIE ÎN ALB
 
Asta e frate – de nu toate
multe vor fi nu doar uitate
ci și confundate
ca sens
ca menire inițială
și motiv de amintire, pomenire
încât
peste noian de vremuri bietele noastre cimitire
ar putea fi înțelese drept
oarece mine foarte sărace în zăcăminte naturale
de cărbune alb, să zicem,
deci – ineficace
și
neamânat abandonate…
 
UNITATEA
 
Negarea negației și unitatea contrariilor.
                                                     Hegel
 
Aceste versuri libere
ce râvnesc, vorace, o și mai mare liberate;
 
aceste versuri pe alocuri trăsnite
de propriile lor fulgere dezlănțuite;
 
aceste versuri nonconformiste impacientate
aș vrea ca tu, dragă cititorule,
să încerci a le citi cu cât mai mult calm
în cât mai multă pace
eu unul asigurându-te că ele nicidecum nu sunt un
impeachment
declarat poeziei turnate-n matrice antice.
 
în fine
aceste versuri libere
ce râvnesc tenace o și mai mare libertate
există aici
și în alte spații
în genere – umplu lumea cu grație
grație faptului paradoxal că au curajul de a fi propriul lor
impeachment
propria negație ca
unitate a contrariilor.
 
 
SUSPENSIE
 
În golful Theodosiei
în bătaia soarelui purpuriu
în apus
delfinii în sărituri arcuite – enorme hrinci de harbuz
care – e de presupus – în bătaia lunii aduc
a felii de zemos aurii (iar când aerul e nițel opac – a
felii de cozonac…) –
                                  aceste gânduri și
probabil
finalul de poem în care ele ar fi fost parte
duse – cine știe? – până pe-o filă / o felie de carte
a doua zi îmi fuseseră întrerupte (slavă Domnului – nu și sfâșiate)
de priveliștea de dincolo de geamul autocarului, când
dezlănțuită prin Crimeea cea dintre munți și mare
furtuna (sau, să zicem, briza în maximă stare de criză)
răsucea-vârtejea prin stepa cu maci
făcând moară de petale – trâmbă roșie ce lega raiul ceresc
de infernul subpământenilor draci… –
                                                               de aici încolo
până la Chișinău și – imaginar – până sus pe Parnas
metaforele din Taurida rămânând ca și suspendate
tăinuite ca în mânecă un as
încât până astăzi încerc să le urzesc într-un poem întreg (la minte
și sentiment)
                      chiar dacă
toată lumea știe că ceea ce e poem adevărat
e cumva  și alogic, adică – ușor-ușor dement…
 
GREU
 
Îți tragi sufletul
așa
cum parcă un edecar obosit ar trage la țărm
o barcă încărcată cu de toate
multe din care demult
demult trebuiau pur și simplu
aruncate în fundul mării
pe fundalul ciripitului franțuzesc al
vrăbiuței Piaf:
 
Non, rien de rien
Non, je ne regrette rien...
 
Însă omul ajunge greu
sau chiar nici nu ajunge la
                            înțelepciune...