LISTA BASARABEANĂ
1. Șocul
întâlnirii cu „eliberatorii”
Adu-ți
aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a
scos din ea cu mână tare și cu braț întins...
Deuteronom, 5/15
Era tânără. Doamnă
sadea, alias boieroaică ce moștenea o anume avere, zeci de hectare de pământ
prin părțile Sorocii, în satul Țepilova din comuna Ocolina. Tânără și frumoasă,
după cum o înfățișează fotografiile de epocă. După cum și-o amintesc cei care,
la sfârșitul anilor ’30 ai secolului trecut, erau copilandri sau adolescenți.
Spre exemplu, profesorul universitar chișinăuian Aurel Marinciuc: „Nu încape
îndoială că viața acestei femei este un fenomen singular în lume. Raportat la
locul în care am trăit o perioadă și eu, pot să vă asigur că, încă din tinerețe,
ea a fost o celebritate a orașului Soroca. Orășenii mai în vârstă mi-au descris
escapadele ei în oraș: apărea călare pe un cal mândru, cu pușca pe umăr, cu
revolver la șold, iar la șa avea legați 3-4 iepuri și tot atâtea rațe împușcate,
pe care Eufrosinia le oferea cadou prietenilor sau rudelor.
Țăranii se mirau – cum o domnișoară,
fiică de boieri, mergea desculță în urma plugului, cosea grânele sau fânul,
întrecându-se cu bărbații. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii,
altoia pomii. Era fermierul universal. În același timp, cunoștea literatura,
muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreiește și țigănește
– limbi necesare în orașul nostru”.
Ce
portret! De tânără. Și boieroaică. Și frumoasă! Cutezătoare. Chiar și în acel
28 iunie 1940 rămânând să aștepte hoardele roșii. Și, poate, nu doar din
cutezanță, ci și din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a rușilor
ce aveau să treacă Nistrul.
De
a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Și așa s-ar fi putut
crede, cu toate că sângele ei avea afluenți de prin mai multe seminții –
greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba
rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei țintați cu stele
roșii? Și de ce? Deci, și-a zis să rămână.
Iar
mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, fata mamei, să plecăm și noi
peste Prut, că nu se știe cum o să iasă întâlnirea asta cu «ai noștri»”.
Însă
fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-și mama ce-și rânduia căruța în lungul
convoi al celor care fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.
Ea,
tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), hotărăște să rămână.
Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja
în Siberia, în Gulag, își amintește că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul
28 iunie 1940, radio București transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenții
asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componența generalilor
(cutare) pleacă cu avionul la
Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai
dus ceașca până la gură. Mâna a început să-i tremure și ceașca reveni,
zângănitor, pe farfurioară.
–
Cum așa? Ce va fi cu noi?
Acum
mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea,
nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi
întâmplat ceva asemănător în Țările Baltice, ca și cum noi nu ne-am fi putut da
seama ce va ieși din toate astea!...”
Iar
dimineața, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Inițial,
tânăra boieroaică se gândise că mașinile ar fi românești, fără să știe că,
noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră
tancurile și blindatele armatei roșii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici
cea mai mică închipuire că în viața noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă și
că totul ce era obișnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia
orizontului!”
Astfel
că prin satul ei, Țepilova, treceau mașini murdare, tanchete, unele dintre care
rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se
conturau în praful drumului, oșteni pătați cu negru reparau ceva. Una dintre mașini
se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva
negru și flăcăuanii satului, ghiontindu-se între ei, chicoteau și ironizau:
–
Ca oița: unde s-a oprit, acolo a și lăsat băltoaca...
–
Ce-i asta, bravilor? Abia ați trecut granița – și dă-i cu reparația?
La
care mecanicul face printre dinți:
–
A treia lună suntem în marș...
După
podețul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o mașină
răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.
Pe
marginea drumului stătea un oștean posomorât cu arma în bandulieră.
–
Cum s-a întâmplat? l-am întrebat eu.
–
Niște munți ca aiștia! Parcă frânele pot rezista?
M-am
mirat: ce fel de munți? Ia, o mică pantă!”
De
aici, din dimineața lui 28 iunie blestematul, și pornește șocul întâlnirii „cu
noii noștri stăpâni” care, imediat, se înfățișează în curtea casei și pretind
fân pentru cai. „Eu sunt uimită. Și cam dezamăgită. (Însă urmau să mă aștepte
ani mulți doldora de uimire și dezamăgire...).”
Dar,
odată ce noua putere cere fân, boieroaica hai să o ajute, astfel că saltă pe
iapa Svastica, „numită astfel nicidecum în onoarea lui Hitler, ci pentru că pur
și simplu pata albă din fruntea ei aducea a svastică”. Tânăra o ia în galop
spre aria de unde însoțitorii săi, bravii oșteni roșii pe caii lor, trebuiau să
ia fânul. Numai că, la un moment dat, amazoana soroceană își dă seama că i-a
pierdut undeva în urmă pe cei veniți cu rechiziția. Aceștia erau trei – un
veterinar, politrucul și un plutonier care – să vezi! – descălecaseră și își
duceau caii de dârlogi. Asta-i bună! își spune în sinea sa Eufrosinia, scriind
în memorii: „Îmi amintesc de mașina frâna căreia nu a rezistat pe fleacul cela
de pantă. Mai târziu, deja toamna, am văzut cum un soldat, fără să vrea, își
luă avânt de la sinagogă în jos pe o cărare ce ducea din Orașul de Sus în Orașul
Vechi al Sorocii. El nu se putea opri și alerga, repetând speriat:
–
Uite și țara asta Basarabia!
Se
dovedise că toți aceștia erau veniți de prin părțile Poltavei. Locurile lor
sunt de șes, iar dealurile noastre le par munți”.
Acolo,
la fân, politrucul îi vorbește despre infailibilitatea partidului care –
Doamne, ferește! – nu poate greși nici cât e negru sub unghie. Însă, pe cât de
cutezătoare, pe atât de naivă, boieroaica întreabă cum de s-a întâmplat ca în
partidul „fără cusur” să fi nimerit atâția
„păcătoși”, ca Tuhacevski, Uborevici, Iakir – „o legiune întreagă”, importanți
comandanți de oști sau oameni de stat
care, se știe, fuseseră executați. Adică, domn-tovarăș politruc, cam în ce ar
consta criteriile infailibilității partinice? „Politrucul lăuda colectivizarea
(pe cea benevolă, nu alta); eu mă întreb cum s-ar traduce în rusește «benevolă»
și prin ce s-ar explica foametea din 1933... Dat fiind că puteam să admit
posibilitatea foametei doar pe o insulă nelocuită, stearpă, după vreun
naufragiu, și nu în țara cu cele mai mănoase pământuri”. Ba chiar tânăra
Eufrosinia Kersnovskaia se interesează care e organismul social sau de stat ce
controlează faptele lui Stalin și cum ar putea poporul să-i limiteze acestuia
puterea, pentru a nu se ajunge la autocrație. Însă prin răspunsurile sale
politrucul o dezamăgește.
Așadar,
nu e nimic de mirare că: „chiar din primele zile de ocupație sovietică (se obișnuiește
a spune – «eliberarea de sub stăpânirea boierilor și capitaliștilor», dar de ce
să nu le spunem lucrurilor pe nume, pentru că doar hoțul nu spune «eu am
furat», ci zice «eu am împrumutat»), la mine au început să vină, rând pe rând,
oamenii satului, întrebând:
–
Duducă, ce se va întâmpla? Ce ne așteaptă?
Eu
însă eram optimistă... sau vroiam să mă conving pe mine însămi de așa ceva,
deoarece este cu mult mai ușor să-l înșeli pe cel care dorește să fie înșelat!”
