UNDEVA, CÂNDVA...

21.VII.1994

 Alaltăieri, sosesc de la Galaţi dl Răsvan Angheluţă, preşedintele Consiliului Judeţean, dl Radu Moţoc, generosul care ne asigură periplul prin partea de vest a Ţării, ş. a. Radu îmi prezintă copiile scrisorilor de garanţie că vom fi primiţi frăţeşte, ceea ce, cred eu, e mai mult decât regeşte, la Oradea, Satu Mare, Braşov. Urmează să dea un răspuns şi filiala Sibiu a asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”. Depeşele respective conţin multe rânduri înduioşătoare. Traseele sunt foarte interesante. (Nu citez, pentru că scrisorile rămân la noi. Poate apelez la ele, când voi expune impresiile de călătorie.) Chiar astăzi am fost la gară şi am procurat bilete pentru mine şi Nicolae Leahu de la Drochia pentru Galaţi (autocarul Constanţa). Vom pleca pe 5 august.

Telefonez la „Luceafărul” lui Marius Tupan, să-i spun că, în sfârşit, dialogul nostru din ianuarie 1993 a văzut lumina tiparului astăzi, în „LA”. Îmi răspunde Ioan S. Pop, secretarul de redacţie. Mă întreabă dacă am văzut grupajul meu de versuri de după reapariţia revistei. Nu, pentru că nu am reuşit să mă abonez. Îmi promite că-mi rezervă numărul respectiv. Apoi vorbesc cu Petre Stoica – tocmai se nimerise să fie şi el în redacţie. Cică, a venit să-şi aducă articolul. Cartea de interviuri, zice, a ieşit mult mai bună decât se aştepta (Spunerea de sine). A citit o bună parte din dialoguri.

Azi, TVR dă un reportaj de la întrunirea angajaţilor revistelor literare ale Ministerului Culturii, care nu şi-au luat salariul încă din luna martie. Îl acuză de incompetenţă pe Mircea Tomuş.

Aproape gluma sau la fel de aproape seriozitatea cu legea bicicletei, în condiţiile de astăzi: dacă nu te mişti, cazi! – vine, cred, ca un ecou de mai de foarte demult (mod anapoda de exprimare pitoresc-parşivă…). În anul 1911, Leonid Andreev scria într-un articol despre teatru: „Recitind memoriile”… – dar hai să lipesc aici din „Contemporanul” citatul, decupându-l. Câtă economie de… răbdare! [Sau de nerăbdare? Naiba ştie… Sigur, şi pasta pixului sau cerneala din stiloul chinezesc (cu de astea sfidez caligrafia…), merg uşor, alunecând a rătăcire de posibilă idee mare sau doar cât de cât importantă]. Prin urmare, citatul despre mişcare: „Recitind memoriile lui Benvenuto Cellini, am rămas impresionant de numărul uriaş de turnuri din viaţa acestui artist aventurier medieval: câte evadări, crime, pierderi şi regăsiri neaşteptate, câte idei şi prietenii. Da, contemporanul nostru mediu nu-şi va putea nota de-a lungul întregii sale vieţi atâtea evenimente, câte îi ieşeau în cale lui Cellini în scurtul său drum de-acasă la barieră! Dar nu numai Cellini era aşa, ci toţi cei de atunci şi viaţa lor plină de briganzi, duci, călugări, mandoline. Era demn de interes şi plin de trăiri în acea vreme doar cel ce se mişca şi acţiona, iar cel ce rămânea pe loc era privat de trăirea vieţii înseşi – cel ce stătea pe loc era aidoma unei pietre de lângă drum, despre care nu ai ce spune. Fireşte, şi scena, în cazul prezentării geniului abuliei hamletiene, a fost nevoită să se umple de duci, spade, crime, fapte – măcar razant, de atmosferă, – altfel nici nu putea fi vorba de un om viu!

Dar să păşim peste câteva veacuri şi iată că în faţa dumneavoastră se află viaţa… ei, bine, a lui Nietzsche însuşi, cel mai tragic erou al contemporaneităţii. Unde sunt evenimentele, călătoriile şi acţiunile vieţii sale? Nu sunt. În tinereţe, când Nietzsche mai călătorea şi acţiona într-un fel îmbrăcat în uniformă de soldat prusac, era mult mai puţin dramatic: drama începe în momentul în care în viaţă i se instalează monotonia şi liniştea cabinetului său de lucru. Aici vom întâlni şi chinuitoarea reevaluare a tuturor valorilor, şi confruntarea tragică, şi ruptura cu Wagner, şi pe seducătorul Zarathustra. Dar scena?”

Şi încă un gând de al lui Andreev, din acelaşi articol: „În teatru viaţa a devenit mai psihologică, dacă ne putem exprima astfel; alături de eroii iniţiali ai dramei – iubirea şi foametea – s-a mai ridicat un nou erou: intelectul. Nu foamea, nu iubirea, nu onoare: gândirea, gândirea umană cu suferinţele, bucuriile şi bătăliile sale – iată cine e adevăratul erou al vieţii contemporane şi – de ce nu? – iată cine are prioritate în dramă”.

MIC nu că dă dovadă de birocratism – la USM! – ci de un birocratism obraznic, sfidător, de mojic. Intră la el Ghenadie Nicu, sosit de la Ungheni, hăt!, să solicite carnetul de scriitor care-i mai atenuează din necazurile unui şomer care nu totdeauna are cu ce plăti un bilet de tren. Însă mojicul, bând vin împreună cu I. V. şi A. Sc., îi spune că, vezi, dumneata, pe ici şi pe acolo… Ce specimene de microbi, care se consideră… dar. Domnul cu ei. Va veni ocazia ca Nicu să-şi povestească unele întâmplări despre cazurile astea…

4.VIII.1994

În ajunul plecării într-un captivant periplu: de la Galaţi (oraş foarte cunoscut mie) – spre Timişoara, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Braşov, iarăşi Galaţi… însă, într-o derulare de imprevizibilă aventură, pe 29 iulie am mai trecut prin Galaţi. Ne-am oprit să bem un suc lângă cinematograful şi magazinul central, pentru ca, doar peste câteva minute, să vedem lângă maşina noastră (a lui Jan Mânăscurtă) un flăcăuan simpatic, explicându-ne ceva prin gesturi. De fapt, printr-un singur gest, mai mult – arăta la roata din faţă-stânga. A-ha! E blocată, dom’le! Vin şi cei care ne-au imobilizat. Reprezentanţi ai unei firme particulare care, vede-se, trebăluieşte paralel cu poliţia rutieră. Trebuie să plătim amendă 10 mii de lei. E-le-lei! Douăzeci şi ceva de litri de benzină, necesari să ajungem la misterioasa, dar deja, intuitiv, întristătoarea localitate Capidava, pe o insulă pe Dunăre, situată la 20 de kilometri în aval de oraşul nuclear Cernavodă. Să plătim suma, când leul chişinăuian nu ţi-l schimbă nimeni pe cel bucureştean? Ba nici dolarii nu ai unde-i schimba – e vineri şi e trecut de ora 19, 00. Însă funcţionarii-ficţionarii-stopişti zeloşi nu sunt receptivi la explicaţii: o ţin una şi bună, daţi banii! Cred că nu prea au mulţi clienţi distraţi, alde noi, şi, asta e, insistă, pentru ca să-şi îndreptăţească „profesia” de pândari rutieri şi – de ce nu? – să aibă cu ce-şi plăti benzina arsă pe străzile Galaţiului. Rezolvă problema domnul Răsvan Angheluţă, preşedintele Consiliului Judeţean, dar care nu aplică influenţa dumisale administrativă, ci, tacit şi rapid, ne pune în posesia celor 10 mii de lei, pe care ni-i aduce fiica domniei sale. Plătim amenda de-a dreptul deocheată şi, în plină seară deja, pornim în grabă spre spaţiul necunoscut care, intuitiv, ne cam deprimă. E consolator doar faptul că mai cunoaştem o parte de Ţară, că ne mai alegem cu ceva experienţă necesară scrisului, ba pur şi simplu unei simple vieţi de om.

Cum am pornit spre Capidava?... De fapt, eu eram pornit spre… Constanţa. Aşa îmi sugerase, în ajun, Jean, că mergem, dacă accept, la un simpozion S.F. ce se ţine la Constanţa. Dar, în realitate, Ioan înţelesese anapoda de la „fantastul” Al. Roşu care, la rândul său, nu se prea descurcase în textul unei invitaţii ce venise de la Departamentul Tineret. Invitate 6 persoane. Bun. Dar unde? Undeva în Cosmos…

Ei bine, cetind harta ferfeniţă, pe care mi-o dăruise încă în 1987 Nelu Şcerbina, la Bucureşti (era angajat la ambasada URSS), şi cu care m-am descurcat pe drumuri de zeci de mii de kilometri; deci, cetind harta şi, din vreme în vreme, mai şi întrebând, precizând, pe la ora 1,30, trecut de miezul nopţii, ajungem la Capidava, apoi coborâm pe un mal de Dunăre de unde desluşim, în depărtarea apei, nişte lumini. Presupunem că chiar acolo ar fi insula cu simpozionul. Se aud voci, melodii de discotecă…

Vine  barcă, la vâsle – lipoveanul nea Chirilă care-i transportă pe Mânăscurtă şi pe Roşu pe insulă, să afle pe cât suntem de bineveniţi. Peste mai bine de jumătate de oră, revin exploratorii noştri. Parcăm maşina lângă o zgomotoasă staţie de pompare a apei, luăm bagajele, urcăm într-o barcă de fier, plecăm spre insulă. Aici se terminaseră – spuneau cei întâlniţi – spectacolele, focurile de artificii, iar dl primar de Cernavodă, cu consilierul, cu soţia, cu alţii, mai stăteau la un pahar de vorbă lungă, susţinută în continuare şi de noi. Se termină totul cu ciondăneala dintre primar şi barcagiul care trebuia să-i ducă pe apă (barcă cu motor) spre Cernavodă.

În cabine, pe un bac plutitor, adormim pe la ora trei şi ceva. Dimineaţa, cercetăm insula. O fi bună ea sălbăticia insulară, dar nu atacată şi poluată nemilos de circa 300 de participanţi (autori şi fani) la o tabără de S.F. Fără condiţii elementare, junii fantaşti îşi lăsau excrementele pe unde găseau vreun loc mai ferit. Noi, cam blazaţi. Unica preocupare care ne mai sustrage de la mizeria unei sălbăticii… profanate e comunicare cu nişte tineri lipoveni, pescari. Ei ne servesc cu saramură, cu peşte copt pe jar. Ioan şi cu fiul său Călin merg să vadă cum lipovenii Vasea şi Tima aruncă plasele. Revin cu vreo 20 de peşti nu prea mari. Sâmbătă, 30 iulie, pe Dunăre pescuitul a mers destul de prost. Ioan îmi povesteşte cum el arunca apa din barcă, folosind un fel de căuş din plastic. Cu acelaşi căuş, Vasea-lipoveanul lua apă din Dunăre şi îşi potolea setea!... Eh, se ştie ce curată e Dunărea…

Tocmai peste cabina noastră, pe bac, se ţine discoteca: noapte de coşmar!

A doua zi, o întindem spre Constanţa. Bronzaţi o zi la Dunăre, pe la ora 14,00 ne aruncăm în Marea Neagră, iar peste alte trei ore o luăm spre Chişinău. Ajungem pe la ora două după miezul nopţii.

Pe insulă, m-am gândit la proza lui Panait Istrati, la cea a lui Fănuş Neagu, dar, în special, la cea din volumul „Echinocţiul nebunilor” al lui A. E. Baconsky, pe care ar trebui să-l recitesc. (O-ho! Ce de-a ani au trecut din 1968-1969, când A. Burac îmi împrumutase cartea cu acele nuvele stranii!)

Odată ce veni vorba despre Andrei sau odată ce veni el în vorbă, e ceva de povestit şi despre el. Totuşi, a fost, atunci, în mai, în Grecia. Îmi spusese, la Ministerul Culturii, Anghel Dumbrăveanu că trecuse Burac – se întorcea de la Atena. La Chişinău, A. negase că ar fi fost unde zicea Anghel…

Acum două săptămâni, eu deconspir, sau însuşi Andrei deconspiră cazul. Îmi telefonează Spiridon Vangheli. Zice: „Dacă nu v-a mers cu China, iaca avem o croazieră pentru noiembrie”… PEN-Centrul Internaţional suedez pune la cale o acţiune la care să participe scriitori din arealele Mării Negre şi celei Baltice. Noi, de, ca cei cu marea furată. Nedreptăţiţii de istorie, dar mai ales de vecinii hrăpăreţi, dar înţeleşi de unii colegi. Andrei îmi spusese că, la Atena, când se întocmea programul croazierei, ucraineanul protestase împotriva participării moldovenilor. „Păi, voi ne-aţi furat ieşirea la mare şi tot voi o faceţi pe cei cu balanţa dreptăţii!”, i-ar fi spus Andrei.

Aşadar, îmbarcarea ar fi la Odessa, apoi – Bulgaria, Turcia, Grecia… Să ne dea Domnul şansa cea bună!

Din câte am înţeles, candidatura mea a trecut cu greu. Cineva îşi promova simpatiile sale. În fine, componenţa echipei e următoarea: Beşleagă, Burac, Nic. Popa, eu şi Vangheli.

E greu să comentezi simpatiile şi antipatiile… Vangheli îmi zice: „Cu toate că n-ai vrut să scrii procesul verbal, la una din şedinţe, când te-a rugat Burac, noi am hotărât…” Mă rog, n-au hotărât rău.

Ţinem în taină plecarea şi componenţa grupului, dar poate ieşi cu interogaţii belicoase: „De ce Popa? De ce Butnaru? De ce Beşleagă? De ce, din nou, Burac şi Vangheli?... De ce nu eu? De ce nu el? De ce?...”

Dar, să fin noi sănătoşi, să ajungem până în noiembrie, să facem călătoria, să ne reîntâlnim cu gândurile lăsate aici, în Jurnal, astăzi, joi, 4 august, când, împreună cu Nicolae Leahu, suntem în ajunul unei mari călătorii, ce ar putea fi destul de interesantă şi cognitiv-instructivă.

Vorbeam de interogaţiile belicoase cu care se încheie fiece acţiune cu participarea unor scriitori… Pe o fişă, găsesc nişte gânduri pe care le-am scris/ transcris pe 11 mai 1994. Iată-le:

Noi, cei care, cu sau fără voie, suntem cam des angajaţi în coliziuni guralive, ar trebui să ştim cam de ce se întâmplă atare ciocniri. La 1650, Thomas Hobles vorbea pentru timpuri îndelungate şi perindări de generaţii: „În natura omului găsim trei cauze principale de ceartă – mai întâi concurenţa, în rândul a doilea neîncrederea, în al treilea rând gloria. Prima face pe om să dea năvală după câştig, a doua pentru siguranţă, a treia pentru reputaţie”.