CIRCUIT 1994

5.VIII.1994

La Galaţi, împreună cu colegul Nicolae Leahu. De la Radu Moţoc aflăm despre părintele-arhimandrit Pandele, cu atingeri de inimă basarabene, stareţul reînfiinţatei mănăstiri gălăţene Mitoc.

6.VIII.1994

Cu dnii Moţoc, Pădure, directorul economic al Combinatului Siderurgic, traversăm Dunărea cu bacul, ajungând în Dobrogea. Satul Două-şi-trişti (23) august. O turmă de capre – cea mai numeroasă alcătuire de atare patrupede văzută de mine vreodată. Pe stânga – cetatea romană (cu substraturi getice) Dinogeţia, sec. III e. n.

Mănăstirea Cocoşu, apoi cealaltă mănăstire – Celic Dere (Pârâul de Oţel) şi o a treia, Saon. În prima şi a treia, bisericile în îndelungat timp de consolidare. Sunt primele mănăstiri dobrogene vizitate, despre care, până azi, nu aveam ştire.

Revenim la Cocoşu, unde prânzim. Pelerinaj de enoriaşi, azi fiind Schimbarea la Faţă. Pe albul chiliilor monahale sunt aplicate, din tablă neagră, literele unor versete din Biblie. 

La masă, în trapeză, împreună cu stareţul mănăstirii Gherontie Ştefan, originar din Fălticeni. Fără scrupule morale deosebite; a pierdut vocea aproape total. Zice că-i presupuneau un cancer. Slavă Domnului, chiar şi analizele din şira spinării au demonstrat că nu-l are. „M-au controlat până şi de sifilis”, zice arhimandritul, adăugând: „Mamă-sa pe gheaţă”. Mai apoi, după masă, la un whisky, spune şi un banc cu falusul. De, ştie părintele ce ştie.

(Paranteza e pentru a aminti că în cartea de impresii de la Mănăstirea Celic Dere inscripţia noastră e despărţită doar de o altă inscripţie de cea a Leonidei Lari, care vizitase locaşul pe 13 iulie a. c. Nu i-am citit impresiile şi cred că nu am făcut tocmai bine.)

Aşadar, rămăsesem la mai lungile taclale cu părintele arhimandrit la sticla de whisky. Apare şi doctorul de gradul I Chiriac de la Târgovişte. E pensionar. Se vede că se cunoaşte bine cu stareţul. Şi musafirul e moldovean, de la Bacău. Până în 1944, a făcut seminarul, apoi o şcoală de cântăreţi. Apoi a terminat medicina, profesând chirurgia.

[Altă paranteză: arhimandritul Ştefan citeşte impresiile pe care le-am lăsat în cartea oaspeţilor. Şmechereşte, în loc de „cuvioşii slujitori (ai locaşului)” citeşte: „cucoşii slujitori”, zâmbind în barbă.]

În drum spre Dunăre, îi rog pe dnii Moţoc şi Pădure să trecem pe la Dinogeţia. Nu ne abatem decât un kilometru de la drumul de bază. La cetate, ne întâmpină paznicul care ne dă pe mâna profesorului Barnea, cel ce conduce cu cercetările arheologice. Ziduri, castru, casa comandantului, turnuri în formă de potcoavă.

În perimetrul fostei cetăţi, menţionate încă de Ptolemeu, – şi urmele unei bazilici bizantine. Impresionant. Ca şi la Olvia (Oceakov), la gurile Niprului, acum circa 10 ani.

Concluzie după spusele profesorului Barnea: săpăturile sunt conservate din cauza lipsei fondurilor băneşti şi a braţelor de muncă. Ad hoc, inginerul Moţoc propune ca Asociaţia pro Basarabia şi Bucovina să caute finanţe, pentru a asigura aici prezenţa a 10 studenţi basarabeni care, timp de o lună, ar dori să participe la săpăturile arheologice. Să dea Domnul ca, până la anul, prin iulie, când trebuie să vină echipa, să nu fie uitată această iniţiativă înţeleaptă. La despărţire, îi spun dlui profesor: „Pentru ca să entuziasmaţi studenţii basarabeni, să le spuneţi că faceţi nişte fortificaţii contra ruşilor”. Înnegurata vorbă de duh îşi are, totuşi, şi un efect de destindere.

Pe la ora 21, 30, „aureolaţi” de roiuri de ţânţari, trecem Dunărea spre Galaţi.

Note răzleţe: Dinogeţia e situată la 2-3 kilometri de localitatea Gărvan, 11 km de Galaţi, la vărsarea Siretului. Deci, nu departe de Giurgiuleşti.

Mănăstirea Celic Dere a fost fondată de călugărul basarabean Atanasie Lisavenco.

Măicuţa care ne era ghid – cu ochi albaştri şi păr negru. La mănăstire e de la 18 ani.

7.VIII.1994

Dimineaţă la 10,00, ne întâlnim cu dl Moţoc în Parcul Eminescu. Mergem în vizită la dl Chiril Baroneţchi, preşedintele APBB. Pe masa medicului octogenar, fost şef la TEB, un manuscris: „Amintirile unui medic”. Dl Moţoc ne spune că a fost solicitat să scrie prefaţa. Medicul e de origine transpruteană. Până la război, a fost medic la Năduşina/ Târnova. Vorbim de multe. Whisky, cafea, urări de bine şi reîntâlnire.

Prânzim la dl Radu Moţoc. Trei bărbaţi – pregătim o masă voievodală, stropită cu un Cotnar savuros.

În apartament – lucruri şi lucrări de pictură vechi, moştenire a unei familii de intelectuali. Autograful lui Al. O. Teodoreanu pentru părinţii lui Radu. Moţoc e din spiţa celebrului neam despre care scrie Negruzzi.

De la Galaţi – la Bucureşti (avem un traseu finanţat de organizaţiile „Pro Basarabia şi Bucovina” din ţară; eu şi cu Nicolae Leahu – ca scriitori premiaţi în acest an, la Chişinău). O escală de vreo 4 ore. Bagajele – la camera de păstrare, iar noi, duminica, o luăm spre Casa Vernescu. Însă berea o bem în Piaţa Amzei, totuşi. Îi telefonez lui Călin Husar de la „Lăptăria lui Enache” (Teatrul Naţional). Acolo, din nou bere, o gustare. Apoi – tiu, tiu! cu trenul nr. 15 spre Timişoara.

Dar, până la plecare, un caz în Bucureşti. Lângă restaurantul „Pescarul” aparatele de telefon nu returnează fisa de 50 de lei. Ce să fie? Eu, detectivul, la două aparate, în deschizătura unde trebuie să revină moneda nefolosită, trăgând de „mădularele” de fier, descopăr câte o cârpă de pluş ticsită acolo! Moale, dom’le! Scot cârpele, cad monedele ce se opriseră deasupra „căluşului” de catifea! Cei care vroiau să telefoneze şi nu reuşeau, credeau că-i înşeală aparatele, însă vreun Mitică-şmecherul, bagabondul, a inventat chestia cu căluşul de pluş, pe care, scoţându-l periodic, se alege cu zeci de monede de câte 50 de bani. Ah! Bucureştiul cu diverse taine, multe din ele – mărunte, de 50 de bani…

Pentru prima oară în viaţă, călătoresc cu un „bilet în circuit”. Avantajele: e mai ieftin. Însă noi, „străinii” pruto-nistreni, nu putem beneficia de scadenţe, adică de un atare bilet. Iar dl Moţoc aflase ieşirea din situaţie: la fiecare staţie, facem întrerupere, confirmând-o la şeful gării. De câte 3 zile pauza. Iese… în circuit niţel şmecher.

Biletul în circuit îmi aminteşte de 4 martie 1977. Până în clipa declanşării dezastruosului cutremur, citeam din cartea de reportaje a Veronicăi Porumbacu, intitulată chiar aşa: „Bilet în circuit”. Iar când prinse a se zgudui casa (eram la etajul 3, româneşte) de pe Şoseaua Hânceşti 22 A, cartea îmi căzu din mână! Eu îl înşfăcai pe Vasilică, Zinovia – pe Angela (fratele şi sora ei veniţi la noi pe ospeţe de la Pereni, Rezina) şi o zbughirăm în jos pe scări.

A treia zi după nenorocire, am aflat că Veronica Porumbacu, Mihai Gafiţa, A. E. Baconsky şi Alexandru Ivasiuc (erau împreună) muriseră sub ruinele Bucureştiului… Astăzi, am trecut pe străzile care au renăscut. Au renăscut fără cei care s-au stins în seara de 4 martie 1977…

Las aici nişte litere cam ameţite: o caligrafie oarecum chinuită de clătinarea impulsivă a acceleratului. Controlorul ne cere sporul de viteză. Îl avem. Dl Moţoc cunoaşte ce înseamnă o organizare impecabilă.

Aşadar, scuturat drăceşte de trenul în viteză, de am impresia că aş locui, câteva ore, într-un compresor imens, fie şi ca cel de la pomparea apei acolo, la Dunăre, la Capidava. Îmi amintesc ce i s-a întâmplat amicului Ioan Mânăscurtă (mi-a povestit) care călătorea împreună cu Aurel Scobiolă spre Moscova, în tren. După uşurarea damigenei, după vorbă lungă şi curiozitatea de a afla ce mai au prin unele sticle cu eticheta berzei albe pe ele, colegii, cum era şi firesc, s-au culcat, să se mai odihnească. Ca mai june ce era, Mânăscurtă se cocoţă pe cuşeta de sus. Iar la o izbitură de tren, plus o nefericită întoarcere pe cealaltă parte, organismul tânărului scriitor se prăbuşeşte cam de la doi metri înălţime, cu bufnitura de rigoare, pe duşumeaua compartimentului. Ca prin somn, Scobioală zice: „Bre Ioane, parcă aşa se coboară omul de pe poliţă?”…

Apropo, bucăţile de urşinic cu care, hoţeşte, fuseseră înfundate telefoanele publice din Bucureşti pentru a capta dobânzi monetare, erau de aceeaşi culoare  – maro – cu bucata de catifea cu care eu îmi fac lustru la pantofi.

8.VIII.1994

O zi de luni repezită sau care doar ne repede, cu piciorul stâng, pe înţelesul lumii aşa stând lucrurile: ajunşi la Timişoara, o începem cu un fiasco, sperăm – provizoriu: scriu aceste rânduri după 5 ore de la sosire (la 7,00). Nu ne-a întâmpinat nimeni, nu ne-a aşteptat nimeni. Dl Costea Migai şi dna Vera Pop de la ASPBB sunt de negăsit (deocamdată?). Trecem pe la revista „Orizont”, cu gândul să-i aflăm acolo pe Cornel Ungureanu sau Mircea Mihăieş. E prea devreme. Îi telefonez dlui Moţoc la Galaţi, înfăţişându-i situaţia „aflării noastre pe drumuri/ străzi timişorene”. Sfatul: apelaţi la Mitropolie. Apelăm, telefonic. Răspuns: „Nu putem să vă cazăm, am desfiinţat căminul”. Bu-u-un!...

Intermezzo: revenim la Gara Timişoara-Nord. O cafea, o pepsi, o ţigară, o… o… Totul e la litera „O”(f), însă fără semnul exclamării, semn că nu suntem complet dezarmaţi. Nicolae Leahu ţine, e rezistent la nedumeriri.

Şi la Timişoara – muzică leşietico-lăutărească, zisă de o voce de semi-castrat (dacă e un el, i s-a scos un testicul; ei – un ovar…); acompaniament la un acordeon răblăgit, scăpat, vede-se, cam des pe jos de ţiganul ce piroteşte pe la petreceri.

La telefon, îl găsim, în fine, pe Mihăieş. Îl aşteaptă pe Ungureanu, „care deţine şi cheile, şi banii”. Mai revenim cu telefoane, din vreme în vreme. Acum e ora 12,00.

În fine, am fost primiţi şi cazaţi la Mitropolie.

La Timişoara ne-am întâlnit cu Adrian Dinu Rachieru, cu care am mers pe la casa universitarilor, unde ne-am reţinut la o agapă îndelungată. O domnişoară ce pleacă în munţi, cu auto-stopul, avea un rucsac nou, pe care, l-a un moment dat, ne roagă să-l botezăm, adică – să-i punem un nume. În fine, toată lumea convine că e bine să se numească „Rucsacul Leo”, ceea ce şi este inscripţionat ad hoc pe pânza lui aspră. Totul petrecându-se lejer (chiar dacă e aproape vipie), estival.

19.VIII.

Găvozdiţi cu Nicolae într-un „Trabant” – suntem totuşi doi bărbaţi destul de bine legaţi, ca să ne simţim cât de cât confortabil în astfel de vehicul, ajungem la mănăstirea Sâmbăta de Jos, unde, de la Mitropolie, se dăduse veste să fim primiţi creştineşte. Pe drum, ni se povesteşte despre ororile generalului ungur Bukov care a distrus multe lăcaşe creştine. La faţa locului, citim informaţia: „În anul 1785, la cererea administraţiei catolice şi la insistenţa episcopului greco-catolic Grigorie Maior, curtea de la Viena trimite pe generalul Preiss, care dărâmă mănăstirea Sâmbăta de Sus. Astfel încât chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină. Timp de aproape 140 de ani complexul monastic rămâne pustiu, până în 1920…”

Complexul monastic e reconstruit complet. În curtea largă a mănăstirii întrebăm de un călugăr în etate unde am găsi stareţul mănăstirii. El se oferă să ne conducă.

Apoi vizităm complexul monastic. Ni se arată şi locul de veci pe care şi l-a hotărât ÎPS Antonie Plămădeală. Basarabeanul va fi înmormântat în Ardeal.