vineri, 3 august 2018

UN POET DIN SLOVACIA: PAVOL JANÍK




S-a născut în anul 1956 la Bratislava. Poet, dramaturg, președinte al Asociației Scriitorilor Slovaci. Absolvent al Facultății de Dramaturgie a Academiei de Arte Scenice (Bratislava). Timp de doi ani, a fost directorul Radioului Slovac. Angajat în Departamentul Cinematografie al Ministerului Culturii (1983 – 1987). Redactor-șef al revistei Asociației Scriitorilor Slovaci „Literary weekly” („Cotidian literar”;  2010 – 2013).
Din cărțile sale de poezie amintim: „Mesaje neacceptate” (1981), „Oglindă la sfârșitul verii” (1984), „Un plural la revedere” (1985), „Ura, arde!” (1991), „Cineva, parcă dumnezeu” (1998), „Reparația Titanicului” (2005), „Toamnă cifrată” (2007).

În traducerea lui Leo BUTNARU



Cu o anume ocazie

Mie îmi plac versurile întâmplătoare.

Aromele lor plutitoare
și orbitoarele culori din văzduh.

Cuvintele lor sincere
necontrafăcutele suspine
și exclamații autentice.

Cascadele nocturne
luna de brocard
și concertele lor din turn – astea
le iubesc cel mai mult.

Când se va lăsa amurgul peste mahala
eu voi trece cu privirea
prin apartamentul nostru închiriat
în vârful degetelor intrând în dormitor
și culcându-mă alături de tine.

Deoarece îmi plac versurile întâmplătoare
de ocazie, cum se mai spune.

Cuvintele imprevizibile
sunetele repezi
și neașteptatele lor țipete.

Vară

Soarele ne-a spart geamul.
Din uliță răzbate cântare obsedantă.

Sub cerul de celofan
se lipesc aburii.
Se tot înmulțesc falsele noutăți
despre vânt.

Arborii sunt primii care prind a vorbi
despre noi doi.


Pentru tine

Tu provii din miros.
Floare frământată.
Eu te inspir, ca pe un fum, în noduri răsucite.

Viețuiești în cerul înstelat
și pe cadranul ceasului digital.

Mă îmbeți mai sigur
și mai repede decât lumina.

Din cauza ta mă doare capul
și până astăzi te mai confund cu muzica.


Exegi monumentum

Pe mine mă îngrozesc
noii îndrăgostiți peste noapte și poeții.

Mie îmi place smerenia celor
care-și înalță monumente
sau măcar garaje.


Îngerii de tracțiune

Iar la sfârșit
va fi cuvântul
la cine va fi
la acela va fi ultimul.

Însă până atunci
vântul va răspândi vești molipsitoare
despre sufletele absolute
care nu conțin
alcool, văzduh, țărână
și alte necurățenii.

Femeile acestea sunt îngeri de tracțiune
alcătuite din foc și apă
menite parcă a suporta de aici încolo
presiunea atmosferică
redusă la nivelul bărbaților.

Încât până la urmă
va fi să fie începutul.

Fulgerul singuratic

(Lui Miroslav Válek pentru ultimul său drum)

În mine au murit
lunile care-au trecut demult
s-au stins trandafirii
au înflorit cerneluri de antracit.

Așadar, tu ai zburat
spre stelele tale
încleștându-ți dinții în arzătoarele plete ale morții.

Lungă ca o limuzină, plutitoare
noaptea ne apare în cale.

Spre apus se arată zorii –
atotvăzătorul laser
și atotvăzătoarea heroină.

În grădina sufletului sângerează ploaia.

30.I.1991

Marile podoabe

Prosoapele de aici
ne vor supraviețui.

Cămășile vor aminti de noi.

Vor rămânea după noi
costume de haine și paltoane.

Atâtea obiecte
peste care se va așterne
doar praful
în care ne vom transforma.


New York

Pe oglinda orizontală
a golfului întins
mormăie turnurile orașului în muchii înalte
înfipte direct în cer.

În clipocitoarea mare de felinare
minunate sunt naufragiile
luntrișoarelor ce flirtează
împodobite cu paiete
din picioarele tale ațâțătoare
ce plutesc în cala
brocardului rochiei de seară.

Dintr-o data noi ne pierdem fără veste
precum acele în labirinturi de staniol.

Unele lucruri le luăm aproape de inimă –
limuzinele prelungi
veverițele ce năpârlesc în parcul central
și trupul metalic al libertății moarte.

La New York înserează mai devreme decât în alte părți.

Se înflăcărează întunericul scânteietor.
Candelabrul cu mii de brațe a mega polisului
seară de seară scrie pe luciul apei formula lui Einstein
despre viteaza luminii.

Însă până la acest moment amurgul
va potopi pânza argintie a cerului new-yorkez
cu hectolitri de sânge hollywoodian.

Încotro se îndreaptă imperiul de marmoră și sticlă?
Încotro sunt îndreptate rachetele zgârie-norilor?

La poalele străzii cu șaizeci de etaje înălțime
Dumnezeu își cumpără un hot dog.

Dumnezeu e un negru
care adoră culoare gri a betonului.

Într-o cutie de carton
s-a născut fiul propriului sine
conceput de la un sclav-model al ultimelor timpuri.


Kosovo

Un Goethe
de hârtie
arzând
se roagă sârbește
pentru patru copii uciși

În ochiul de piatră al lui Schiller
lucește o lacrimă de mercur

E un bocet de țigan
pentru mica rusalcă țigană
din adâncurile Mării Adriatice

Sângele are
inconfundabila culoare
a răsăritului de zori sinilii
din care el picură
ușor și scânteietor
asemeni, parcă, sprayului ploii de mai
care să îngrașe pământul rănit


Vis cu mașina de scris

În mașina de scris
și vopseaua tipografică
mor versurile
în care pulsa bătea
neîmblânzitul și arogantul
sânge albastru
al cernelurilor nobile.

Un comentariu: