FESTIVAL DE LITERATURĂ, 20-21 IUNIE 2014

Uniunea Scriitorilor din România,

Institutul Cultural Român,

Filiala Chişinău a USR,

Uniunea Scriitorilor din Moldova

organizează

FESTIVALUL DE LITERATURĂ 

„BUCUREŞTI – CHIŞINĂU – ORHEIUL VECHI”

20-21 iunie 2014

Program

Vineri, 20 iunie

            Colocviul „Două state – o singură literatură”

–        09,30 – 11,30. Sala cu oglinzi a USM (str. 31 august, nr. 98).

–        Cuvânt din partea gazdelor: Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu

–        Cuvânt din partea oaspeţilor: Varujan Vosganian, Gabriel Chifu

–        Prezentarea participanţilor

–        Comunicări. Moderatori: Leo Butnaru, Mihai Zamfir.

–        12,00 – 14,00. Un grup de participanţi – Întâlnire cu studenţii şi profesorii Universităţii de Stat din Moldova (str. Kogălniceanu, nr. 65).

Componenţa primului grup din ţară: Gabriela Adameşteanu, Radu F. Alexandru, Gabriel Chifu, Petru Cimpoeşu, Dan Cristea, Vasile Dan, Dumitru Augustin Doman, Gellu Dorian, Marian Drăghici, Sorin Lavric, Angelo Mitchievici, Ioan Moldovan, Eugeniu Nistor, Victor Olaru, Ioan Es. Pop, Cornel Ungureanu, plus un grup de colegi din Chişinău, Bălţi. Oficiu de gazdă: poeta şi profesorul universitar Maria Şleahtiţchi, Leo Butnaru, preşedintele Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.

– 12,00 – 14,00. Al doilea grup de participanţi – Întâlnire cu studenţii şi profesorii Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” (str. Creangă, nr. 1).

Componenţa celui de-al doilea grup din           ţară: Corneliu Antoniu, Aurel Maria Baros, Ruxandra Cesereanu, Nicolae Corlat, Horia Gârbea, Ion Tudor Iovian, Ioan Lascu, Adrian Lesenciuc, Aurel Pantea, Nicolae Prelipceanu, Cassian Maria Spiridon, Victor Gh. Stan, Traian Ştef, Florin Toma, Ioan Radu Văcărescu, Varujan Vosganian, Mihai Zamfir, plus un grup de colegi din Chişinău, Bălţi. Oficiu de gazdă: criticul literar şi profesorul universitar Alexandru Burlacu, Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova.

–   17,00 – 18, 30. Prezentări de carte. Recital al poeţilor participanţi la Festival. Sediul USM.

Sâmbătă, 21 iunie

–        Ora 9,00. Plecarea la Orheiul Vechi.

–        10,30 – 12,00. Vizitarea complexului muzeal medieval Orheiul Vechi (localităţile Butuceni şi Trebujeni).

12,30 – 13,45. Continuarea recitalului poetic: „Pe stânci, la Butuceni” (În preajma bisericii „Sfânta Maria” de pe culmea Butucenilor); Înmânarea Premiului „Pe stânci” pentru cel mai bun poem (O lucrare a unuia dintre artiştii plastici notorii). Înmânarea Premiilor Filialei Chişinău a USR.

– 16, 30. Revenirea la Chişinău. Opţional: vizitarea Cramei de la Cricova (fiecare doritor îşi plăteşte intrarea).

DIALOGURI DE ALTĂDATĂ

14.VI.1993

Mihai Şora are totuşi magnetism în săltăreţul său gen de dialog, lucru verificat ad hoc pe propria mea nepăsare: abia încheind de citit volumul „Sarea pământului”, îl iau pe cel intitulat „A fi, a face, a avea”, ca să constat până la pagina 15 aceeaşi redundanţă jenantă: cei trei, Mai Ştiutorul, Tânărul Prieten şi Devotatul Amic, îi trag o refenea lingvistică soră cu sporovăiala estetizantă, în care, în măsura în care-i permite orgoliul de filosof, este conştient şi autorul în tripla sa eteronimie, explicându-se chiar în primul pasaj din „Verbul şi numele”, spunându-şi sieşi, prin gura Tânărului Prieten: „Tot pe căile bătute de metafizica occidentală de la Platon încoace umblaţi, şi tot văzul îmi dau seama că vă este simţul de bază”. (Nu cred că e chiar vorba de văz, însă, e adevărat, filosoficeşte, Şora tratează lucrurile la nivelul retinei.). Şi-i mai zice Tânărul Prieten: „Iar întrebarea pe care mereu v-o puneţi e doar penultima… nicidecum ultima… a supremei filosofii”. Uite aici, cu suprema filosofie, Şora îşi spune bine sieşi (…luiuşi?... – ar fi o posibilă bizarerie acceptabilă în limba română?). Autorul se dezvinovăţeşte prin copleşitoarea „mirare fascinantă” căruia îi este (sau i se lasă) înrobit.

Să ne amintim cum zicea Bacovia: „Nu râde… citeşte-nainte”. (În „Decembrie”, iar acum e iunie.)

24.VI.1993

Miercuri, 16 iunie, pornirăm cu trenul spre Bucureşti, de unde aveam să plecăm la colocviul „Publicul-Presa-Puterea”, pus la cale pe litoral, la Costineşti. Suntem 8: N. Negru – „LA”, Stici – „MS”, radio – Vulpe, Gherasim, Ursu; TVNM – Surdu şi Hodorogea. Ambasada Română avusese grijă să ne pună la (înde)mână bilete dus-întors. Am mers eu şi le-am luat, de la dl Ţăranu. Am făcut cunoştinţă şi cu dl Rujoi, împuternicitul cu afaceri. Se simţea cam prost – băuse nişte lapte şi-i resimţea neplăcutele invective digestive. „Trebuie să serviţi ceva tărie!” „Pe urmă mi-am dat seama”, zice. „Când vă întoarceţi, vă primim mai pe româneşte, aici, la ambasadă”, conchide dl împuternicit cu afaceri. Aluzia e transparentă şi caracteristică nouă tuturor.

La gara de Nord, în Bucureşti, ne întâmpină dl Denis Duţescu, reprezentant al Guvernului, şi dl Colea, alias Nicolae Dumitru de la Radio România Internaţional. Mergem la instituţia pomenită a doua în propoziţia precedentă, ne primeşte dl director Ionescu.

La ora 15,00, venim în Piaţa Unirii, de unde are a porni coloana de autocare. Îl întâlnesc pe Laurenţiu Ulici, care stă la cumpănă: să meargă sau nu. În fine n-a mai venit la Costineşti. N-au venit şi mulţi alţii din cei anunţaţi în registru – Pleşu, Manolescu etc., pe de altă parte – Păunescu, Vdim Tudor. N-au venit nici chiar comicii actori Lăzărescu şi Morar…

La Costineşti, în holul hotelului „Forum”, pe un careu din mese ne aşteptau ecusoanele, cheile de la camere şi bonurile pentru restaurant. Cele câteva sute de slujitori ai presei dau năvală şi iese ce iese: un mic tămbălău. Până la urmă, lucrurile se aranjează. Dar nu şi lucrările colocviului – neprezentându-se destui raportori, anunţaţi în program, o cam începem cu pauza de cafea, care trebuie să vină abia la ora 11,00… Împreună cu George Bocşa ne-am orientat just, pare-se, folosind nu doar pauzele pentru plajă şi băi marine. Uriaşul complex de odihnă de la Costineşti, ca, de altfel, toate celelalte de pe litoral, funcţionează la o capacitate foarte redusă: cam 15-20 la sută… Trist. Să dea Domnul să ţină cât mai provizoriu o atare situaţie.

Imprim două dialoguri, cu Florin Iaru şi cu Carolina Ilica. Dialoghez, fără reportofon, în gol, cu Mircea Druc, căruia îi spun cam direct că nu-i împărtăşesc ideile, care mi se par vetuste, cu „a face ordine în presă”, că, chipurile, aceasta, presa, e prea multă şi neserioasă. Democraţia are legile ei de-a aduce lucrurile la o anumită ordine. Druc mi se plânge de zăpuşeala ce sufocă Bucureştiul, îmi mai spune de garsoniera sa de la etajul 9, de alte mărunţişuri. Cică, avusese de gând să mă ia în prim-ministeria lui vreun fel de consilier, numai că, vezi, Doamne, am cam dispărut nu ştiu cum brusc din arena vieţii politice.  Ei, zic eu, mă prinseseră timpurile facerii, m-am retras şi mi-am scris două cărţi… N-am mai vrut să recunosc, franc, că mi se cam înăcrise de vânzoleala ala pseudo-pe-toate-planurile… Se cam ştie ce şi cine s-a ales din ea… O mare dezamăgire, foarte mulţi dezamăgiţi…

Duminică, 20 iunie, revenim la Bucureşti. La ora 21,50 trebuia să urcăm la tren, însă George Bocşa îmi propune să rămân la el, pentru ca să plecăm marţi cu avionul. Accept. Trec pe la unele redacţii – las versuri („Luceafărul”, „România literară”) şi ridic modestele onorarii ce mi se cuveneau pentru colaborările anterioare. Şi întâlnesc pe cine? Pe Helmut Britz, neamţul-român, care mi se plânge că, fiind în Germania, unde colaborează la un ziar şi la un post de televiziune, a scăpat momentul cu deşeurile nemţeşti de la Sibiu: putea câştiga bine. Zice: „Bre Leo, vezi tu, pentru că trebuie să fie deşeuri nemţeşti şi prin Basarabia. Dacă afli, îmi telefonezi de urgenţă, la Bucureşti sau la Berlin. Vin imediat. Iar tu ai o mie de mărci”. „Bine, zic, dă-mi tu mia de mărci, cu vreo cinci sute din ele cumpăr vreun butoi de deşeuri de la Sibiu, îl îngrop pe undeva prin Moldova Estică, te chem, tu faci reportajul şi, vezi bine, suntem ambii în câştig”. De, glumim şi noi, dar îngrijoraţi…

Întâlnesc pe: Adi Cusin, Petre Stoica, Nae Prelipceanu, Cristian Teodorescu, Ioan Vieru de la „Contrapunct”. Secretarul USR Jozsef Balogh îmi spune în mare taină că se preconizează un premiu pentru o carte a unui scriitor din Basarabia. Nu vrea să-mi spună numele, însă eu pricep lesne că este vorba – şi bine că este! – de Vasile Gârneţ, fapt pe care mi l-a confirmat, deja la Chişinău, ieri, însuşi premiatul cu care, împreună şi cu Nic. Popa, am şi servit un coniac mic la „Fulguşor”. La aeroportul Băneasa îl întâlnim pe Mircea Nedelciu şi Traian T. Coşovei – cu acelaşi avion, zburăm la Chişinău. Ei au fost invitaţi la colocviul revistei „Sud-Est”. Traian îmi oferă să citesc vreo 15 pagini de sentinţe/ adagii stil scherzo, puse sub genericul „Hotel Antipa” sau „Hotel Voltaire”, undele din ele – de-a dreptul ingenioase, dar serialul şi înşiruirea la care supune autorul (cu „tragerea din maimuţă”, să zicem), pe unele le cam subţie, ceea ce aduce, uneori, a supt din deget. Oricum, sunt cam printre primii lor cititori. Traina zice că ar vrea să le lase pentru publicare la „Sud-Est”. „Câţi ani ai?”, îl întreb pe Coşovei”. „39” „Mulţi înainte!”

O oră de zbor, în care i-am gustat vinul lui Mircea Nedelciu.

Şi toate astea, în amestec cu tângă şi tristeţe ce vine dinspre Negureni, unde trebuie să plec mâine. Tata e la pat.

DIN REVISTA

Nr. 3-4, 2014

Leo BUTNARU

Ţie însuţi

Se făcea că telefonam din vis de nesfârşită noapte;

telefonam în atât de îndepărtata – chiar de era pe tivul,

pe faţa pernei – realitate.

De zeci, de sute, de mii de ori încercam

să răzbat ca dintr-un neliniştitor

şi adânc abataj,

de la un moment încolo cuprins de teamă la gândul:

„Dacă nu-mi mai e dat să mă-ntorc?

Dacă sunt într-un vis fără de soroc?”

                                                          – mă întrebam

tot mai părăsit de curaj,

însă de fiecare dată, de fiecare dată, a infinita oară nu auzeam

decât ucigător de indiferentul ipsofon – încearcă să discuţi! –

care-mi răspundea neabătut: „După al treilea semnal

lasă-ţi ţie însuţi un mesaj…”

Ţie însuţi…

Catren naiv

Nu,  nu mi-am trădat visul de copil – să devin pasăre,

să mă-nalţ spre zenit…

De peste şaizeci de ani tot încerc.

E drept, deocamdată, nu am izbutit…

Vis

…şi se făcea că trăiam într-o lume atât de bună

în care ţara noastră intra printre cele două-trei de top

încât

chiar mulţi îngeri

prezentându-se la înaltul birou

solicitau cetăţenie română

în special specificând că ar vrea să locuiască

la Chişinău…

MANDELŞTAM - LA PARIS ŞI LA BUCUREŞTI

Primul însemn de cinstire a memoriei lui Osip Mandelştam a apărut în Frana, nu în Rusia. Se întâmpla în anul 1993.


Osip Mandelştam

*      *     *

Eu mă rog, ca de milă, de drag şi de îndrăgostit,

Franţă, de pământul tău şi de caprifoiu-ţi înflorit.

Dreptatea turturelei şi strâmbătatea piticilor

Viticultori în tifon trasând parcela butucilor.

În lejer decembrie când aeru-ţi e tuns minuţios

Şi se-acoperă cu chiciură – bănos, cam capricios...

Dar violeta şi-n închisoare: să-ţi ieşi din minţi în nemărginire! –

Fredonează cântecelul – miştocar, risipelnică trăire, –

Unde se revărsa, ducând regii cu valurile în trâmbă,

Uliţa de iulie, întortocheată, şerpuitoare, strâmbă*.

Iar acuma la Paris, Shartres, în Arles

Domneşte bunul Chaplin Charles –

În oceanică gambetă cu pierdute exactităţi banale

Se dă mare cu florăreasa, mai ieşindu-şi din balamale...

Colo, unde cu roza la piept în sălbatică evaporare

Îşi împietreşte păienjenişul fularul,

Păcat că nobil-aerianul carusel în perindare

Se răsuceşte, respirând cu oraşul, –

Înclină-ţi grumazul, fiinţă atee ce sfidează

Cu ochii căprui de capră cornută

Şi cu strâmbele foarfece care graseiază

Cupele tăinuitelor roze le întărâtă.

3.III.1937

______ 

*Aluzie la Revoluţia franceză din iulie 1830.

Traducere, prefaţă, note - Leo Butnaru. Volumele se află la Târgul de Carte de la Bucureşti.

ÎN SPRIJINUL VÂRSTELOR NOASTRE

7.VI.1993

Cum aş comenta aceste readuceri de fragmente de cândva în prezentul jurnal? Tot printre ele găsesc cel mai adecvat, cred, comentariu: „Sunt, sunt de spus lucruri în sprijinul vârstei noastre”, zicea Saint-John Perse. Asta e –în sprijinul oricăror vârste ale noastre se mai află câte vreun argument, două…

În „Missa”, Hendel exprimă ideea „morţii Morţii” (îmi amintesc de nuvela unui autor ungur „Doctorul şi Moartea”).

Prin 1968, din muzica clasică ascultam „Bărbierul din Sevilla”, „Scherzo” de Chopin, opera „Cneazul Igor” de Borodin, alta – „Grozovan” (autohtonă), ceva Şaleapin, Ravel, în special „Bolero”. Frecventam nişte prelegeri de popularizare a muzicii clasice, conferenţiar fiind Preanişnikov (la B-ca Naţională). Treceam prin sala audio a aceleiaşi instituţii.

Dar de ce, la o adică, aş fi atât de drastic cu caietele mele de note de cândva? Răspunsul ar fi cel pe care şi l-a dat sieşi Pierre Bayle (traduc din ruseşte, dintr-un caiet din 1969): „Sunt destul de mândru şi nu vreau să se ştie despre persoana mea ceea ce ştiu eu despre ea”.

E adevărat – ca să spun ceva neplăcut despre juneţea mea – în acele caiete sunt prea multe urme de naivitate, departe de un stil şi o ţinută superioară a scrisului.

Prin acelaşi an, citeam „Saloanele” lui Diderot. Din cel din 1761 reţineam şi următoarea remarcă despre picturile alegorice, licenţioase ale lui Boucher: „Câtă bogăţie de obiecte şi idei! Omul acesta are totul, în afară de adevăr”.

Citeam, în ruseşte, „Planeta oamenilor” de Saint-Exupéry, din care, pentru propria-mi încurajare, probabil, extrăsesem următoarea observaţie: „El emana încredere în sine, cum emana lampa lumină”.

Mai există un considerent care îndreptăţeşte drastica mea revizie prin naivităţile odinioarelor: Stângace, cam (bine) necioplită, dorind să pară mai mult decât este, juneţea mea confesivă cam trăda starea firească, afişându-şi gesturi studiate, dar neconvingătoare.

CHESTIONARUL REVISTEI

De ce scrieţi? În ce credeţi?

 Leo Butnaru:

De ce scriu… Probabil, Cineva mi-a spus că, la rândul meu, am ceva de spus (sau: trebuie să spun?) cuiva anumite cuvinte-idei-metafore, împreună cu care să avansez, să mă edific în(tru) spunerea de sine. Şi de alţii. Aceasta ar fi cea mai misterioasă probabilitate, care nu poate fi explicată, redată ca stare-situaţie-ocupaţie prin cuvinte (chiar dacă despre îndeletnicirea cu cuvintele e vorba în cazul scriitorului); nu poate fi redată-explicată cel puţin prin cuvinte şi cât de cât explicit prin cuvinte. E ceva analog cu – precum răspundea Sfântul Augustin – când a fost întrebat ce e timpul. Pur şi simplu, în loc de „timp” să punem „scrisul” (de ce-l practici), pentru ca răspunsul să fie, ziceam, analog: „Ce este timpul (scrisul)? Dacă nu sunt întrebat – ştiu. Daca sunt întrebat – nu ştiu”. De unde şi acel vag refugiu în a spune şi divaga (timid, incert) despre suflul tainic, poate că chiar divin; despre intuiţie, inspiraţie, subliminal etc. Toate astea ţin de enigmatica legătură şi intercomunicare a firii omului/ artistului cu Universul, cu efemerul fir de mac şi cu fabuloasele plan(e)te, constelaţii; cu infinitul şi eternitatea. S-o luăm aşa, la cât mai general şi probabil, pentru a încerca să evităm orgoliul, emfaza, declarativismul ce sfârşesc toate într-un fel de demagogie estetizantă condimentată cu ceva egoism.

În ce cred?... Cred că poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt „comune”, însă convertirea lor în limbaj diferă de expresia comună; poetul fiind naivul ce se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii. Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva.

Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că, odată ce spuneam ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători, trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau vei face. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, de fapt, o supoziţie.

Deci, intuiţia-creaţia ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin suduri esenţele conştiinţei, spiritualităţii, civilizaţie, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se face mâine, poimâine, viitor.  

ROCADE

5.VI.1993

Cu câţiva ani până la perestroika, prin 1982, Serafim Saka spusese: „În sfârşit, «Literatura şi arta» este un săptămânal democratic sau, poate, liberal: publică toate prostiile.

Cred că am zis şi eu bine, când am zis, tot pe atunci: „Ni s-a redus istoria într-atât, încât mai ar reieşi că ne suntem nouă înşine şi străbuni, şi nepoţi în acelaşi timp”.

Alte note din 1982

Nicolai Costenco despre Paul Mihnea: „Vedeţi ofticosul ista? E un poet foarte talentat. Tot moare cam de prin 1935 şi nu se mai mântuie. A mai scris vreo trei sicrie de sonete”.

Petru Cărare către Ion Bolduma, pe când acesta era director la Biroul de propagare a literaturii: „Bre Ioane, lasă, nu te mai linguşi, pentru că totuna rămâi argat”.

Banchetele, agapele improvizate, de regulă, după concertele profesioniştilor la ţară se înjgheabă în pripă, fără multă pregătire. La ele, poate şi din uitarea ce stă în seama grabei, lipsesc lucruri elementare. Şi iată că odată, la o atare manifestare, Nicolae Sulac se supără, chipurile, strigând: „Credeţi că dacă sunt fecior de argat, nu ştiu să folosesc furculiţa?!”

Peste câteva clipe apăru şi unealta respectivă…

Serafim Saka, sesizând devierea lui Ion Vatamanu de la ambiţiile tinereţii sale literare, când era poate că unicul poet modern de pe aici, zice: „Vatamane, dă-i cu rimă, căci în asta nu e crimă”.

În spectacolul „Pepi Cioraplung” Dina Cocea, protagonista, s-a lăfăit din belşug în improvizaţii, plasând replici care nu erau în textul piesei, fapt care o punea în încurcătură pe Cazimirova-învăţătoarea, aceasta cu mare greu rezistând de a nu izbucni în râs, iar uneori chiar făcând-o, când Pepi-Cocea flocăieşte căţelul şi întreabă, improvizând: „Da purici n-are?” Sau când îi dăruie doamnei învăţătoare o minge spartă, zice: „Na-o, să-ţi acoperi moţocul cu ea, să nu ţi-l ude ploaia”. Şi tot aşa, şi altfel…

DIN JURNAL 1981-1982

23.XI.1981

(Aşadar, continui extragerile notelor jurnaliere din doză blocnotesuri de acum 11-12 ani.) Oare pesudo-ambasadorii statului moldav, găsiţi de cine ştie şi în urma intereselor meschine, cunosc ceea ce a spus G. Macovescu? – „Nimeni nu te suspectă de diplomat dacă simte că nu eşti un slujitor devotat al ţării tale”.

26.XI.1981

Dacă aş fi întrebat sau dacă mă întreb eu însumi ce relaţii am cu proza S.F., n-aş ezita să răspund: „De neîncredere”. Este genul pe care, ca cititor, l-am frecventat cel mai puţin.

27.XI.1981

La Lucian Blaga: inele de iarbă. Dar eu trebuie să recunosc că pentru prima oară am citit despre aşa ceva la amicul Nic. Vieru.

30.XI.1981

Trebuie să-i spun şi lui Ioan Mânăscurtă – am auzit de un nume exotic: Mânăalbă. (De la ce o fi pornit? De la vreo mână de cucoană? De la boierie? De la trândăvie? De la ne-bătături?)

POEME DIN

Concomitenţă

Nimeni nu se poate trezi înaintea lui Dumnezeu

a cărei clipită de aţipire este exact

cea de trezire.

 Coautor, din punctul A spre punctul B…

1

Abia acum

peste mulţi ani

îţi dai seama ce subtext avea

subiectul problemei cu cele două puncte

A şi B

din care se spunea că au pornit cutare

şi cutare (oameni

maşini avioane fiare

etcetera)

pe când adevăratul subtext al subiectului

nu era decât acesta:

din punctul A ai pornit chiar tu

din al doilea punct

B

(vorbind pe şleau

fără subtexte)

ţi-a pornit întru întâmpinare

propria moartea… – chiar aşa

din punctul B

spre punctul A

întrebarea fiind: peste cât timp

şi unde

vă veţi întâlni?…

2

Vârstă.

Alineate de ani.

Şi tu

imposibil să nu fii

coautor al propriei morţi.

...Pentru că nemuritori pot fi doar

nenăscuţii.

Înainte şi după

Ceva-i interzis

cutare nu se poate  –

cu propriile coate

îţi împungi în coaste.

Dar deja s-a deschis

nu mai e interzis!

O, libertate!

Dar din păcate

propriile-ţi coate

au concrescut în coaste.

Între două măşti

Poezia nu mă lasă să-mi întrevăd viitorul.

La ce bun zice să te vezi cum te stingi

sau doamne fereşte chiar cum mort?

Ce plăcere să-ţi vezi masca mortuară

secondată de ultimul ort?

…Azi

la oglindă

în faptul dimineţii

m-am surprins că mă bărbieresc cu mare atenţie

de parcă nu care cumva de pe obraji

să-mi răzuiesc şi poezia – această

străvezie mască a vieţii…

Fila-standard

Atât mi-a intrat în destin acest A4

acest international standard paper

încât

mai că întregul alfabet a început să mi se pară

B4 C4 D4 E4… Q4… Ş4…etcetera

adică un 4 dominant

de la A4 la Z4…

Floare soarelui, ziare

Prin toată ţara la ţară prin arii – ici-colo

şi câteva flori de floarea soarelui

cu tulpinile viguroase

cu frunzele cât brusturii

leit atletele plantelor;

florile soarelui cu receptacole mari

zise site

învelite în ziare

să nu le ciugulească seminţele ciorile

graurii vrăbiile.           

  Posibil

în unele ziare sunt publicate şi versurile tale

ocrotitoare

cum ar veni

păstrătoare de seminţe.

Botez

Nicio legătură între placentele de la naştere

şi placentele de petrol ce acoperă oceanul

şi totuşi

aşa se face

că urme de petrol pot fi văzute până şi în cristelniţe

din care pruncii sunt scoşi cu – parcă –

alunele pe trupşor.

A Streetcar Named Desire

Pentru Anna Karenina

doamnă mândră

dar infidelă

în conjugală juruinţă

aruncarea sub tren

a fost cam acelaşi lucru

cu eventuala plonjare sub

un tramvai numit dorinţă…

Modificare de forme

În noapte

se aude un foşnet. Îl percep

ca pe o schimbare de forme. Da

în spaţiu

s-au modificat formele a ceva. S-a dezechilibrat

ce era fix

nemişcat. Altfel

foşnetul ca sunet

nu ar exista.

…Iar poemul acesta

neauzit

nu e decât

schimbare de forme

în conştiinţa ta…

COCOSTÂRC ÎN GREVĂ

1.VI.1993

Dar la USM apare o problemă… foarte gravă! Curând vor fi înmânate noile carnete de membru şi, domnilor, cum să fie ele numerotate, pentru ca să nu supere pe nimeni? (Auzi, să nu supere pe nimeni!) Propuneri: în ordine alfabetică. Bine, dar în acest caz nr. 1 e la Arsenieva care nu are nimic cu literatura noastră. Altă propunere: primele 5 numere să nu se acorde! Apoi: cronologic, conform vârstei. Ba – conform timpului când a fost primit în US din URSS. Cimpoi: „Iar eu mă gândeam ca, în mod simbolic, primul număr să i-l acordăm lui Eminescu”. „De ce nu lui Dosoftei?”, întreb eu, în deplin acord cu apucăturile brejneviste. Apoi o propunere năstruşnică: bileţelele cu numere să fie puse într-o căciulă şi să-şi tragă fiecare norocul. Ba chiar locul! (în literatură…). Bineînţeles că se ajunge la haz. Gras. Apare Vasile Leviţchi care zice: „Dar eu mi-am ales deja numărul 12”. Eu îi propun să-şi ia pseudonimul de: Vasile Duzină. La rândul meu, fără pretenţii, trec chiar sub cota mea alfabetică, cerând să mi se pună în carnet nr. 33. Nu, nu e vorba de aluzie la vârsta lui Hristos, cum poate să creadă doar uşurelul de minte Ionică Butaş, ci mă ispiteşte un sentiment pe care l-am trăit, citind despre insistenţa cu care Nikos Kzantzakis a ţinut să scrie un poem din 33333 de versuri. Dar, odată ce noi nu avem în US atâţia membri, ba chiar nici 333, zic 33. Rotunjimea  cifrei  trei mi-a acaparat preferinţa, chiar dacă nu sunt un superstiţios. Într-o vreme, chiar consideram că-mi merge la cifra 13: la un examen la universitate, într-o zi de 13, în auditoriul 13, trăgând biletul 13 am luat o notă bună şi – „Cu-cu-ri-gu!”, caută-ţi norocul. Dar asta am crezut-o doar până la 13 martie 1991, când ne-a fost spart şi devastat apartamentul. În cazul curent, îmi zic că,  oricum, nicio lună nu are 33 de zile, aşa că măcar de cadrul temporal-cotidian nu se va mai lega vreo superstiţie. Prin urmare, chiar acesta e numărul carnetului meu de scriitor: 33.

POEME DIN REVISTA

Leo BUTNARU                                                               

Cot la cot

O senzaţie de parcă

m-aş fi atins cu cotul de cer

o senzaţie de parcă

aş săvârşi o faptă bună

cot la cot cu un înger…

Seminţe de rodii

În străvechile lor timpuri

înainte de luptă

babilonienii mestecau seminţe de rodii

având credinţa că astfel vor deveni invincibili

în atât de recentele noastre timpuri

înainte de a scrie

se întâmplă să mestec şi eu seminţe de rodii

în speranţa că voi fi învins de poezie

seminţe de rodii

întru rodirea cuvântului

CONDIŢIILE ECONOMIEI DE VIAŢĂ

20.V.1993

Am trecut pe la anticariat, de unde m-am ales cu vreo 15 cărţi de poeme, n-aş zice că valoroase toate, însă din cele apărute pe parcursul anilor, la Bucureşti, dar care nu au ajuns (la mine) la timpul respectiv, pe la Chişinău. Trei titluri: Oario Samper, „Poeme”, Cassian Maria Spiridon, „Pornind de la zero” şi Mircea Florian Şandru, „Legătura de sânge”.

Lectură la zi: „Întrebări pentru sfârşit de mileniu” (convorbiri cu Le Monde), editura „Humanitas”.

Am trecut pe la anticariat, de unde m-am ales cu vreo 15 cărţi de poeme, n-aş zice că valoroase toate, însă din cele apărute pe parcursul anilor, la Bucureşti, dar care nu au ajuns (la mine) la timpul respectiv, pe la Chişinău. Trei titluri: Oario Samper, „Poeme”, Cassian Maria Spiridon, „Pornind de la zero” şi Mircea Florian Şandru, „Legătura de sânge”.

Lectură la zi: „Întrebări pentru sfârşit de mileniu” (convorbiri cu Le Monde), editura „Humanitas”.

21.V.1993

Astăzi trebuie să se producă un finis coronat opus! Sub aspect stomatologic, adică, trebuia să-mi încoronez dantura. Pe la 8,20, telefonez la clinică. Sora medicală îmi spune să fiu acolo, în temutul fotoliu, peste 2 ore. Vin la timp, ca să aflu că dl profesor Cojocaru se reţine, având un necaz: şuvoaiele de apă declanşate de ploaia din ajun i-au inundat garajul. Dar se ştie ce are moldoveanul în garaj – mai multe, inclusiv beci, inclusiv diferite utilaje, mobilă procurată încă la preţuri vechi, convenabile, de până la devalorizare… Mai aştept 2 ore, pentru a afla că dl Cojocaru îşi cere scuze, însă astăzi nu va mai putea veni. Deci, finisul şi finişul stomatologic se pot produce doar mâine.

Iar la clinică, dintre scriitorii ne-colţoşi au mai apărut Cimpoi şi cu Hazin. De, prindem a muşca tot mai slab…

A FI CINEVA

10.V.1993

…Odată ce suntem la momentul de a aminti de Noica, să reţinem din „Jurnalul (său) filosofic) următoarea învăţătură: „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate; să fiu incomod. Nu e uşor, ştiu bine. Trebuie să sfârşeşti prin a fi cineva, pentru ca să se împiedice lumea de tine. Dar când reuşeşti, ce plăcut este.

Să nu laşi lumea în pace. Prin simplul fapt că poţi ceva, că eşti ceva, să incomodezi  şi să obligi.. e toată funcţia socială a criticului aici, fără platitudinile solemnităţii criticii”.

Oho, şi ceva pentru cei angajaţi cu… mâini şi suflet în economia/ parvenirea de piaţă, Noica zice: „Îmi place un proverb istro-român: «Banii fac mulţumire, mulţumirea face bucurie, bucuria aduce sărăcie şi sărăcia face minte. Toate sunt în toate»”. Pentru ca, peste alte câteva pagini, să mai găsească dezmierdare în: „Ce frumoasă vorbă are românul: «Banul te neodihneşte»”. Felul de a fi al lui MIC. Propui ceva, exprimi ceva, iar el îndată pune la îndoială, înclinând mai mult spre „nu”. Ar fi din speţa celor care, după Noica, ar inventa frâna înainte de automobil.

Acum câţiva ani, era „la moda cititului captivant” cartea „Amintiri din viitor” (am uitat numele autorului sau, poate, acum, nu sunt în stare de un efort de memorie), acest titlu minunat nefiind original, dacă „ne amintim” de Léon Bloy care vorbea despre profeţi ca despre „martori care-şi aminteau de viitor”.

Arcadie Suceveanu a atârnat în birou un afiş al unor Zile Nichita Stănescu. Fotografie expresivă, din ultimii ani de viaţă a(i) poetului care arată extrem de obosit, extrem de întristat. Teo Chiriac se apropie şi priveşte atent la ceasul de pe mâna lui Stănescu, zicând: „Da, era ora şase şi douăzeci şi cinci de minute”. Probabil, optsprezece, ora, totuşi…

SĂRBĂTORI LUMINOASE!

FRAGMENTE DINTR-O MONOGRAFIE

LEO BUTNARU ÎN SPAŢIUL RECHINILOR ÎNDRĂGOSTIŢI

Fiecare poet îşi valorifică emoţiile într-un cod aparte. În remarcarea imaginilor memorabile din volumele de versuri ale lui Leo Butnaru, una din cea mai pregnantă în acest sens, după părerea mea, este, integral, poezia Dragoste. Pare atât de uzitat titlul acestui poem, dar pe tabloidul liricii apar aşchii din scoica picturii lui Botticelli, şi pustiul singurătăţii încadrat în panoul de publicitate al ceasurilor elveţiene, şi cultivarea dragostei prin alegerea de a fi responsabil în faţa emoţiei, conform unui concept al lui Saint-Exupéry.

Sunt multe poezii care imprimă-n memorie sentimentele (Sâmbătă spre duminică este o distorsiune a timpului circular, unde stă ascunsă „a opta zi din săptămână; Sfetnic şi părtaş, De patimă, Rechini îndrăgostiţi, Îndrăgostiţii de singurătate, Ca ceasurile) şi emblema dragostei capătă savoare, delicateţe, încât brâul tinereţii eterne al Afroditei deja nu mai este indicatorul iubirii. Poetul Leo Butnaru intensifică senzaţiile în poezia Dragoste printr-„un fir de nisip”. Inimile înamorate au proprietatea alegerii: de a fi cochilii ale unei singure scoici („Din el / perlă ar putea să apară”) sau, contrar, de a provoca multiplicarea nisipului şi crearea „pustiului”, unui pustiu interior care poate distruge sau transforma sentimentul. Firul de nisip este similar cu firul de mac. Totuşi, în aceste paralelisme macul ar putea domina monada cu următoarele bifurcări: pasiune şi nebunie sau voluptate şi reverie.

Nisipul, de obicei, constituie conotaţia timpului. Imaginea lui Cronos este mereu prezentă în poezie. Timpul la scriitorul Leo Butnaru este în conexiune cu motivul călătoriei determinat de Ulise şi de fresca amintirilor – Itaca. La această reactualizare a mitului ne vom referi în alte pagini.

CEVA MAI ADÂNC

8.V.1993

Vineri, spre seară, lângă Casa presei îi întâlnesc pe Ion Ţăranu de la ambasada română, Petru Cărare şi Serafim Belicov. Zărindu-mă, dl Ţăranu, încă de departe, exclamă: „Vai ce frumos a spus Nicolae Manolescu despre dumneata! Ce frumos…” Cărare se interesează unde şi ce s-a spus, asigurându-mă că va citi interviul în troleibuz. Zice Petrică: „Ceea ce mai citesc, citesc numai în troleibuz”. 

Dar la ce se referea dl Ţăranu? Transcriu un fragment din interviul lui Nicolae Manolescu, publicat în „LA” din 6 mai: „Reporter: – Glie străbună, pământul de peste Prut a dăruit spiritualităţii româneşti corifei în toate sferele, dar ar fi posibilă ca în ostenitoarea şi prodigioasa dumneavoastră strădanie de cercetare (ce limbaj! – l.b.) să fi găsit nume care au scăpat renumelui..

N.M.: – Fără îndoială că vor fiind între oamenii de valoare din Basarabia sau Nordul Bucovinei şi al căror nume nu are renumele meritat. Cazuri frapante de ignorare a valorii între români sau bucovineni în domeniul cultural sau cel puţin literar care îmi este mai familiar nu cunosc. În domeniul meu literar, pe care îl ştiu mai bine. Sigur că situaţia nu e legată totdeauna de valoare şi invers, adică pot fi oameni cu o situaţie mai presus de valoare lor după cum pot fi cu o reputaţie mai mică decât valoarea lor. Există câţiva scriitori basarabeni cu o reputaţie foarte mare. Exemplu (…); în generaţia mai tânără, cum este Leo Butnaru, o reputaţie mai mică decât valoarea lui… L-aş compara cu cei mai buni din Republica Moldova. În trecut Basarabia fiind parte din teritoriul României, problema aceasta nu se mai punea şi marile personalităţi, de la B. P. Hasdeu la C. Stere, au fost cunoscute şi şi-au meritat renumele”. Pentru ca să nu iau în sens măgulitor constatările dlui Manolescu, poate să cred cu adevărat în ceea ce afirmase Sf. Augustin, şi anume că… e în noi ceva mai adânc decât noi înşine.