AVANGARDA CA EVANTAI AL ARTELOR

 

În „Panorama poeziei universale contemporane” (1972), A. E. Baconsky a inclus și câțiva autori ruși: simbolistul Aleksandr Blok, cu un pas în avangardism; Serghei Esenin, inclusiv cel din perioada imagismului (un branșament al avangardismului); futuriști pursânge Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski; akmeistul Osip Mandelștam; Boris Pasternak, trecut și el prin futurism. Selecțiile,  traducerile și eseurile însoțitoare, laconice, dar concludente, exemplare, dovedesc că autorul și antologatorul cunoștea foarte bine poezia rusă și limba în care a fost scrisă. Bineînțeles, din avangarda rusă, precum și din oricare alta din lume, s-ar mai fi pretat și alți autori, însă, oricât de generoasă a ajuns să fie „Panorama...” (peste 900 de pagini, format mare; 100 de autori de pe mai toate  meridianele lumii;  însuși A.E.B. vorbea de „proporțiile... monstruoase ale cărții”), nu putea depăși totuși unii parametri.

Spre unul din autorii avangardei ruse „m-au dus” următoarele versuri din poemul „Ars antipoetica” al lui A. E. Baconsky: „THALIA muză a crematoriilor-altare unde se / ard reziduurile industriei moderne, dansează / ca poetul pneumatic”. Evidențierile cu italice îmi aparțin, pentru ele fiind necesare unele precizări. Astfel, să ne amintim că, în mitologia greacă, Thalia („cea veselă, cea înfloritoare”) era muza comediei, dar și a poeziei idilice. Iar în intercomunicare cu „poetul pneumatic” ce „dansează” din versurile lui A.E.B. pe mine unul m-a dus gândul spre poetul, coregraful și jazmanul avangardist rus Valentin Parnah, din poemele căruia rețin următoarele:

„Prime lovituri, / Foxtrot, / Deplinul tău triumf. / Ușorul tremur al dervișului. / Burtă pneumatică. / Marabu / Al tabunului de mișcări”;

„Zgură și val! / Sar în aval. / Cuvinte pneumatice!”;

„Mă voi închide. În presiuni pneumatice. / Să mă zbat. Și pe față, și pe spate. / Orchestra și osul sunt nedespărțite”;

„Cârligul brațului îndoit, / Pneumatică tragere la țintă” (pretutindeni, cursiv – l.b.).

Poemele din care am extras exemplele „pneumatice” au ca subiecte baletul, jazzul, unul din el numindu-se „Dans în poziție culcat”. Eu le-aș spune acestor și altor texte ale lui Parnah, parcă înrudite între ele – ... coregrafico-pitorești, corpo-exotice, în texte și contexte evidențiindu-se, ca de la sine, versuri incitante de genul:

„Marabu / Al tabunului de mișcări”;

„Andaluzia apare brusc, dintr-o dată! – bar. / Mă-ntâmpină muzică precum o canonadă – bar (...) /Tabără, turbine bătând din aripi, smochinguri cu zdrențăroase pulpane. / Batem și în taburete ca în barabane! – bar”;

„Tremur de banjo, banda saxofoanelor. / Chircește. Caramba! Zdrăngănind, Țambalaiesc lacome jazbanduri / Fonojar. / Iuțeală de var otrăvitor, / Variabil curent electric”;

UN POET IMPORTANT AL AVANGARDEI UCRAINENE

Poet, prozator, publicist, dramaturg și traducător. Adevăratul nume: Maloșiicenko. A scris atât în rusă, cât și în ucraineană, prin urmare – este revendicat de avangardele din Moscova și Kiev, ca exponent remarcabil al imagismului.

S-a născut în orașul Aleksandria din gubernia Herson în familia unui agent de asigurare. În gimnaziu i se dezvăluie precocele aptitudini literare. În autobiografie scria: „Învățam prost, deoarece nu dispuneam de timp suficient, pe umerii mei ducând revista noastră umoristică ilegală. Concomitent, eram și redactor, și editor, scriam, desenam eu însumi, – astfel ajungând să învăț în clasa a cincea trei ani la rând, iar în primăvara anului 1914 bunii mei îndrumători m-au alungat din gimnaziu”. După această întâmplare, Cernov pleacă la Chișinău, unde își încheie studiile gimnaziale. În anii 1917-1921 rătăcește prin Ucraina, lucrând ca jurnalist, un timp studiind la facultatea de matematică, apoi la cea de drept. Joacă pe scenele a mai multor teatre. Scrie piesele „Dumnezeul lui Avraam” și „Acțiune despre regele Maksimilian”, traduce din Molière și L. Andreev.

În perioada anilor 1918-1921 scrie câteva volume de versuri, care rămân însă în manuscris. În toamna anului 1922 organizează un grup de imagiști ce întrunea câțiva tineri poeți și pictori. În 1923, la Moscova, face cunoștință cu reputații imagiști, după care pleacă la Vladivostok. Editează volumul de versuri „Sindicatul demenților”, de o expresivitate aparte, fulminantă. Este tentat și de experiențe în sfera dinamismului sculpturii.

După călătoria în jurul lumii pe o navă maritimă, vine la Odessa, unde aderă la grupul „IugoLEF” (LEF-ul de sud), în revista căruia publică fragmente din „romanul cinematografic” (poemul) „Cooperativa idioților” (1924). În 1925, la Leningrad, e unul dintre membrii activi ai „Ordinului imagiștilor militanți”. Din acest an, până la sfârșitul vieții, a editat opt cărți, printre care un volum de impresii de călătorie „125 de zile la tropice” (1928) și poemul de proporții „Frontul” (1931).

În decembrie 1934, toate cărțile sale sunt scoase din librării și biblioteci, creația sa fiind interzisă pe zeci de ani înainte. 

A SCUIPA ÎN OBRAZ
 
Aramă înnegrită duduind ca biserica,
Beat de antrenantul mers mondial, –
Eu – ascultătoare minge de crichet
Sub al destinului ciocan fatal.
 
Iubito – iubito!
Tu mă auzi?
Ca sirena de uzină urletul mi-e declanșat:
Din nou simt ai Iubirii șoricei cu dinți ascuțiți
Îmboldind cu botișoarele
Prin sângele cald.
 
Avid ca flacăra,
Flămând de Iubire,
Mereu străin de-a bărbaților gri adunături –
Aduc din nou la căpătâiul tău
Multă Iubire și ceva zbârcituri.
 
Iar acum, când de-a-ntregul
Eu sunt toamnă înstăpânită,
Când tu pentru mine ai fi
Ca aburii pentru locomotivă,
Când lumea spune: –
Deja el doar lui To`sin ar fi de-asemănat,
Se potrivesc,
Când Martie râde ca Ianuarie știrb, –
Eu
Ca un electric ciocan de oțel
Bat în inima plictiselii, sfărâmând
Piatra tristeții, mărunțind-o nisip
Pentru unicul în Lume „Iubesc”.
 
Pe voi, pozitivilor, hohotul meu vă întărâtă,
Nu mai sunteți exemplari, ca din cutie!
Eu sunt pe de-a-ntregul sărbătoare triumfală,
Semn roșu printre file negre, o mie.
 
Copii drăgălași!
Permiteți-mi chiar acu să vă propun ștreang de vers
Lunecând ca lacrima pe pământul dur.
Strălucind subțire ca horbota pal-roză,
Plasă-a poemelor pe ochii de taur. 
 
Iar apoi...
Să râd nițel răutăcios de voi –
Mormane de carne înțepenite-sloi,
Cu hohot scânteios să-mi urlu Veșnica Pomenire,
Să nu-i fie Lumii rușine de voi.
 
Prea de tot subțire înțeapă
cele stufărișurilor noastre,
Un cincinal am cântat în fața unui tâmpit în extaz, –
Și nimănui nu i-a trecut prin cap
Ca acelei generații de mediocrități
Pur și simplu să i se fi scuipat în obraz.
 
Ce mi-aș dori de la voi – o pereche de pantaloni, vin, țigări.
Iar voi de la mine? Eu zic doar atât –
Oare nu e timpul surtucul întrebărilor de-nmormântare
Să-l schimbați pe al Dragostei
Minunat veșmânt?
 
Dar de altfel... voi sunteți liberi doar la 12...
Vă preocupă cotlete, dări de seamă, noua politică economică, –
Parcă vă arde să vă lăsați pradă fleacurilor,
Când e uriaș prețul la fărâma de pâine cât o furnică?
 
Iar noi vouă –
Despre pocalele roz ale femeilor, –
Când voi v-ați mulțumi doar cu galoși, cipici,
Carne femeiască,
Un trenci la modă,
Iar noaptea cu soața –
Oficialul tremurici.
 
Cu peruca lui Liszt, cu suflet de neguțători,
Șinele prostiei întinse pretutindeni,
Spre gogineață de porci,
Spre Orizontul Depărtat...
Ce fericit sunt eu, că am fost cel dintâi
Care generației de mediocrități
I-am proiectat în obraz
Un sonor
Vesel
Scuipat!
 
1922
 

UN ESEU CARE, INIȚIAl, FUSESE ACCEPTA, ÎNSĂ, MAI APOI, MDA, NEPUBLICAT

 

 

Acest eseu a colindat, ani la rând, dintr-o redacție în alta a unor reviste de prestigiu, se zice. Trei din dreapta Prutului, o alta, din stânga. Inițial, două sau chiar trei din ele acceptase, spuneau că publică. Dar... A apărut abia în 2020 în volumul de eseuri a cărei copertă o vedeți inserată aici. Iar eseul?... Geaba „exegeții”, criticii „curajoși” se fac a nu observa problemele, adevărul...

 

 

DIN VREMURI ÎN CARE SE MODIFICA PARADIGMA

 

Referitor la opiniile care urmează sunt necesare unele precizări. Ele sunt o tentativă de analiză și contra-analiză a unui discurs exegetic asupra creației unui poet, considerat important, pe care eu unul îl cred, totuși, mai puțin valoros, discurs al unui critic, reputat azi și, precum atunci, demult, când era tânăr, onest. Textul ce urmează îl adresez, în mare, cunoscătorilor în domeniu, sau – domenii: poezia și critica acesteia. Și nu voi da nici numele poetului, nici pe cel al exegetului. Însă nu obligatoriu din motivul că acestea le vor veni ușor în minte celor avizați.

Înainte de toate, textul în curs ar vrea să aibă o cuprindere mai generală, chiar dacă se referă la doi autori concreți. În tendința de a face să se înțeleagă când și cum se întâmpla în poezia română modificarea de paradigmă, „schimbarea de macaz”, același lucru având loc și în critica literară care analiza „noua” poezie, opiniile subsemnatului ar putea fi aplicate, ca model de raționament, mai multor autori, mai multor cărți (texte) de poezie și critică a acesteia din respectiva perioadă, de la frontierele a două paradigme [a doua jumătate a anilor ’70 (ai secolului trecut)].

Însă pentru a înlesni modul de lectură și posibilitatea urmăririi liniei de subiect, pur și simplu îi voi spune poetului – Alfa, iar criticului poeziei acestuia – Omega. Oarecum biblic, nu? Când „A și O” sunt folosite ca simbol pentru totalitate. În cazul nostru, generalitatea literară ca genuri funcționale (pe vechi/ pe nou) și cei care le abordează în creație. În cazul nostru, repet, fiind vorba de poezie și critica poeziei.

Eu unul consider că, pentru a ilustra relativ explicit modul cum se modifica paradigma în genurile literare amintite, este definitorie postfața criticului literar Omega la un volum al poetului Alfa, apărut în anul 1979. Era momentul când se anunța franc opunerea față de criticii, exegeții de formație maioresciană. Era vremea în care poeții începuseră „să mediteze cu glas tare asupra uneltelor și, îmbătați de conștiința de sine a poeziei, își luau dreptul să se răsfețe sub ochii atenți, prea atenți ai criticii, care, dominată, ca totdeauna, de instinctul puterii, râvnea neinspirat la reabilitarea spiritului maiorescian al ordinii”. Imediat înaintea acestei constatări, criticul spune că erau timpurile unui „climat al experiențelor formale (care) poate fi evocat, astăzi, cu simpatie”. Sper ca simpatia să nu părăsească nici ceea ce intenționez să spun eu aici. Dar, ca prim semn de… alarmă, dar mai ales de distincție între paradigma de „ier” și cea „la zi”, să înregistrăm că poeții deja „își luau dreptul să se răsfețe” cu jocuri formale, fără a mai avea obligații față de rigori estetice, stilistice, tehnice (literare). Răsfățul înseamnă relaxare și imprevizibilitate. Dacă poeții vremurilor de demult, ba chiar și unii din recentele odinioare, considerau creația poetică drept activitate intensă, muncă grea, nou veniții în poezie luau lucrurile mult mai în ne-grav (ca să nu zicem: neserios). Pentru autorul dicteului automat, hazardului, renunțării la ordine artistică, la rigori prozodice etc. nu mai contează (așa, dintr-un ambiț, într-o clipită de renunțare!)

Încă în adânca Antichitate, Sofocle se destăinui că trei poezii îl costă trei zile. (Sigur, pe loc apăruse un versificator oarecare, grăbit să spună că în același răspas el ar ferici lumea cu o sută de poezii. Eckermann considera că „e mai ușor să construiești Catedrala din Köln decât să scrii Faust în spiritul lui Goethe”. (Ca să ne oprim la doar două din nenumăratele exemple referitoare la deloc simpla, hazardata, lăsată la voia întâmplării muncă de izvodire și moșire a poeziei.) Însă, iată, gata, acestea toate nu mai contează! În locul efortului creator – cvasisomnul cu dicteul automat, apatia, renunțarea, abandonul, hazardul…

ZARURI ÎN CEAȚĂ /Poeme din „Viața Românească”

 

 

Zaruri în ceață

 

Când

în plină dimineață

cohortele ajunseseră la Rubicon

apa râului

și împrejurimile

erau învăluite în ceață

încât

de întindeai mâinile

nu ți-ai fi văzut unghiile,

 

însă Cezar aruncă totuși zarurile

după care ordonă:

 

– Căutați-le!

 

 

Remiză
 
Asta e cu fostul campion la șah
care a clacat, nu mai e – are insomnii.
Se frământă în sinea sa, geme, cu gânduri frânte de suferință
rugându-se zeilor pe care îi cunoaște
de la Hristos via Buddha spre Allah
pentru ca după nenumărate nopți de chin
renunțând parcă la mondiala miză
să accepte inevitabila sorții remiză
în fine ajungând să ațipească oarecât împăcat
sau doar resemnat
în fără de ieșire
etern pat de șah
pe tabla cu un singur pătrat – negru

al unui oarecare Malevici.

 

Statistici oarecât optimiste

 

Statistica pe care o dau computerele (se crede

deocamdată cea mai credibilă

până vor interveni îngerii cu comentariil

absolut de necontrazis)

deci statistica digitală e una destul de încurajatoare

din care se poate trage concluzia că

lumea și, poate, chiar întreg globul pământesc

mai au ceva viitor

odată ce la o mie de exclamații

sau șoapte

„Eu te iubesc!”

revin doar 2,5 din contra-

afirmațiile „Eu nu te iubesc”

(e drept

fără a fi luate în calcul și frecvența ucigătorului

„Eu te urăsc!”...).

UN INTERVIU

 

– Stimate domnule Leo Butnaru, când ați început să scrieți? În ce limbă ați scris prima dată și care este limba manuscriselor dumneavoastră?
    – Ca neofit în ale scrisului și ca debutant în presă sau editorial mă încadrez în parametrii bine cunoscuți, „clasicizați”, ai biobibliografiei... standard a, probabil, sutelor de mii de preadolescenți și adolescenți din întreaga lume și din toate timpurile porniți spre Olimp, spre Parnas, adică importanta jalonare având loc între 14-16 ani. Inițial, am debutat cu unele notițe din comuna mea natală, Negureni de pe râul Răut, publicate în ziarul raional din Sângerei. Să vezi, de acolo mi-a venit și primul onorariu! Primordiul în presă ca poet a avut loc la începutul lunii mai a anului 1967, când mai eram elev în ultima clasă de școală medie. Iar cartea de debut, „Aripă în lumină”, mi-a văzut lumina tiparului (și a... ochilor cititorilor; avea tirajul de 2 500 de exemplare) în primăvara anului 1976. Fiind născut între Prut și Nistru, istoricește parte a României, bineînțeles că limba primelor mele manuscrise era și cea din caietele școlare – româna, pe atunci, în Interriverania, numită moldovenească. În ea mi-am publicat cărțile la Chișinău, Iași, București, Cluj, Timișoara, Alba Iulia, Constanța, Bistrița, Pitești, geografia editorială fiind atât de amplă, deoarece include și zeci de volume de traduceri din limbile rusă, franceză, spaniolă, ucraineană, care mă bucur că au intrat în biblioteci din arealul  panromânesc.
Româna a fost și mi-a rămas limba de bază, iar unele excepții mi s-au întâmplat doar la solicitările revistelor și editurilor din Rusia, din Serbia sau Ucraina (e drept, și pentru acestea două scriind în rusește), pentru care am trimis mici eseuri, am acordat interviuri sau am răspuns la diverse chestionare tematice, legate de literatură, cultură. Dar mi se întâmplă și un lucru inevitabil, când în conștiința, dar și în subconștientul meu scânteiază, semnalizează versuri în alte limbi, în special în rusă. Prin natura și componentele lor lingvistice ele sunt de netradus, de ne replăsmuit în limba română, aparținând totalmente imaginilor și texturilor poetice monolit, eufoniilor, aliterațiilor, osmozelor semantice, verbocreației și stilisticii intrinseci, „egocentriste” ale limbii ruse. Substanța prozodică, vibrațiile fonetice de o semantică asociativitate particulară, de matrice, esențele metaforice de atare gen sunt posibile doar în spațiul poeticității rusești. Ele ar confirma în cel mai înalt grad că poezia, crearea ei se întâmplă în limbaj, prin limbaj, acesta, uneori, în organizări, orchestrări mai speciale, intraductibil într-un alt limbaj. Un grupaj de atare mostre și modele unicat, de netradus, încheie recentul meu volum de poeme apărut la Moscova (2022), „Будда и полицейский” („Buddha și polițistul”).
    – Care a fost și care este motivul ce vă îndeamnă să continuați să scrieți?

90 DE ANI DE LA NAȘTERE

 

Text integral                                              

Pe timpuri, mi s-a întâmplat să citesc la Chișinău, în sala de lectură a Bibliotecii Naționale a RSS Moldovenești, unele texte ale lui Fănuș Neagu publicate în reviste bucureștene. Erau tablete savuroase despre fotbal sau pagini din viitoarele cărți cu prieteni. Și ele învederau tocmai ceea ce spusese  baronul Buffon: Le style est l'homme meme. Sau invers. În 1993, Fănuș Neagu îmi mărturisea, într-un interviu pentru revista „Ateneu”, că da, a creat un stil, „însă nu i-aș sfătui nici pe prietenii mei din Basarabia, nici pe prietenii mei din România să urmeze stilul meu, pentru că stilul meu pot să-1 fac doar eu și este foarte greu de dezvoltat, fiind un stil de nebun, de fost nebun, și cei care mă urmăresc fac numai o pastișă. (...) Stilul meu e ușor de imitat, dar e greu de susținut”.

Tot la începutul anilor nouăzeci, în grădina Casei Artei din Galați, mi-a fost dat să văd unul din carnetele de note, de lucru ale lui Fănuș Neagu care, din vreme în vreme, în jariștea  discuțiilor, nota ceva, apoi îl închidea. L-am întrebat cu discreție dacă aș putea răsfoi așa, fugitiv, acel carnet cu coperți roșii spre stacojiu, format 10x20 cm. „Da, îți permit, zise maestrul, zâmbind, dar să nu spui nimănui!” Însă uite că... spun, totuși. Filele erau acoperite cu fraze, cuvinte aparte, perechi, triouri de cuvinte; cu săgeți de vectori ce indicau spre posibile alipiri unele cu altele. Printre ele se aflau și înscrisuri, notițe „hăcuite”, tăiate cu pixul. Nu era greu de priceput că frazele „anulate”, scoase din joc, fuseseră deja folosite în texte, contexte, volute stilistice, aluviuni metaforice acaparante.

Acum, simt oarecum ciudată această revenire memorialistică la blocnotesul răsfoit sub magnoliile înflorite în grădina gălățeană. Uneori, când mi se întâmpla să citesc vreun text relativ nou al lui Fănuș Neagu, mă gândeam că – de ce nu? – unele din secvențe se vor fi aflat, preparatorii, între tartajele roșii-stacojii. Posibil și unele perle din următorul fragment: „Comisoaia se schimbă în fata din Priboiul Dunării, care-și întinde rujul pe buze cu un băț de chibrit, poartă brățări la glezne și inele de argint pe deștele picioarelor și e apucată de năbădăi la apusul soarelui... Nu se știe de ce, avea impresia că pădurii de salcâmi îi era drag numai de ea, Comisoaia, și gândul o ducea spre Casa Venețiană, unde fusese ademenită de marinari cu o crenguță de coral. Pe Genia o plăteau cu mărunțișuri din bazarurile orientale: iminei de marochin, halate brodate cu chipuri de arăboaice și versete din Coran, iatagane pentru copii împodobite cu perle de sticlă, ibrice de aramă. Stimulii unor aventuri cu începuturi leneșe, totodată și-a unor crime la marginea timpului, cafea, smochine, portocale, coniac Metaxa, butoiașe de bere, vin din insulele grecești, dans din buric și peste toată Dunărea în asfințit, tavernele, foișoarele bordelurilor de pitici, ulcele cu sânziene și trifoi roșu, comenzile gradaților din câmpul de instrucție al batalionului disciplinar – soldații goneau în cerc, ducând în spinare ranițe pline cu oase împuțite de la abator, haite de câini hămesiți goneau după ei, lătrând înspăimântător – norocul de neînchipuit al Venețianului cu gușa dublă și fața plină de negi, mutrele contrabandiștilor de tutun, mereu se nimerea unul cu nervii în batistă și era azvârlit pe geam și iar Dunărea, vapoarele fabuloase, malul depravat, țigănci împerechindu-se cu haimanale din port, câte-o înjunghiere, licurici scăpărând în buturugi, un soldat lingând cizmele gradatului de putere, asfințitul plin de suferință, noroc și taine măsluite, rolul imaginativ al stelelor, mirosul de iarbă amestecat cu mirosul catranului topit de atâta zăduf, icoana naivă a Măcinilor, actorul bețiv, evreu la origine, murmurând cu smerenie, la tejghea, spre a stoarce mila barmanului: Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh și aceștia trei una sunt, oglinzile din camera secretă, compunând și recompunând trupurile Deliei și Geniei, lungite goale pe divan, cu câte-o lumânare aprinsă, înfiptă-n cur ca să ațâțe, să reîmprospăteze și să sălbăticească patima jucătorilor de cărți, pisica galbenă de pe umărul Geniei, ficțiunea mărșăluind pe pereți că nu există neîncredere și moarte, ci numai viață nărăvașă, cururi destoinice gata să se schimbe oricând în sfeșnice, oraș dăruit veseliei, două gemene dulci, fermecătoare, pietroase, dulci, dulci, dulci, justiția hazardului, bețigașe aromate fumegând în farfurii scumpe, feciorii armatorilor, înecați în briantină, barbaria cinstită a rostogolirii zarurilor, porumbei jucători și luna ca un fel de gălbenuș azvârlit cu lipsă de tact în ibricul cu cafea – dar și ea despuiată de haine, putoarea de lună…” – și tot așa, metaforic, analogic, poetic în alte pagini din Partida de pocher, 1994, în care, ca și în majoritatea narațiunilor prozatorului-poet apar memorabile metafore cu luna și semiluna, europeană sau orientală, cu apele Dunării și tot ce se oglindește în ele, cu sălciile și peștii știobâlcăind, grâne, pelin, păsări fel de fel, cai și porci sălbăticiți pe Insula Mare, bărci, șlepuri, vapoare, felinare în portul Brăilei, șiruri de care, căruțe (Dumnezeule, și câte povești cu căruțe care și-au rupt roțile în viroagele drumului spre Brăila!), sâni dezgoliți, învârtejiri de nisip, crivăț dinspre miază-noapte, vânt dinspre miază-zi („vântul stăpân peste tot sângele și (care) ne urmărește până la moarte”), stufărișuri și păpurișuri, iepuri și vulpi, sălbăticiuni cu duiumul, fântâni („văduve de lemn”), cocori, lebede, nagâți, lăstuni, vulturi și câte alte „minuni” ale lumii danubiene și ale Bărăganului, care animă obsesiile, intențiile, faptele de a crea și de a trăi (în) magie, vrajă, fantome, realități și irealități ce copleșesc sau chiar subjugă imaginația cititorului, coerența povestitului fiind dereglată sau, poate, chiar nici nu a existat în narațiune, temporalitatea aparținând fantasticului, aventurii sufletești, iar înainte de aceasta – aventurii limbajului în libertatea plăsmuirii textului, în slobozenia și imprevizibilitatea metamorfozelor, răsplămădirii, sugestiilor, uneori ducând la un adevărat paroxism al configurării liniilor de subiect niciodată urmate până la capăt și totuși închegate într-o regie cât de cât limpede, care „nu există decât în închipuirea unui stilist, în sensul înalt al termenului, care privește lumea prin fantasmele sale” (Eugen Simion), „Bulimie metaforică; baroc de viziune și de scriitură” (Eugen Negrici).

INTEROGAȚII LA ZI: MAI E SAU NU MAI E?

 

Leo BUTNARU

 

– Pandemia de SARS-CoV-2 dă semne de retragere. Europa începe să se relaxeze. Cu prudență, interdicțiile se ridică una câte una. Putem, așadar, să încercăm un prim bilanț al experiențelor trăite în cei doi ani de la primele cazuri de la noi.

Cum vă simțiți, psihic și fizic, după atâta amar de vreme de distanțare socială, izolare, carantină?

– Mă tem că încă nu e o perioadă de relaxare... confortabilă. Mai e până lumea ar reveni la normalitate. Însă în plăpândele, încurajatoarele impulsuri de optimism încerc să-mi organizez adecvat emoțiile și observațiile, achizițiile și pierderile sufletești, cuvintele și tăcerile. Pentru ieșirea din situații și complicații speciale, constrângătoare, e nevoie să pot (re)crea o stare de spirit pe potrivă, adecvată, dar mai ales operativă, posibil chiar creativă, din ce răzbat(e) din exterior, din lume, către mine și din ce pot trimite eu în exterior, în lume. Lumea deja pregătită, parcă, pentru o mai mare libertate de interacțiune. În speranța că în această primăvară deja coroanele caișilor înfloriți nu ne vor mai părea măști antivirus...

– Teama de boală v-a stimulat sau v-a inhibat inspirația?

– M-a stimulat altfel, parcă, în încrâncenarea de a nu abandona, de a nu renunța, de a nu dispera. Până la carantina cu diversele ei opreliști, fiecare dintre noi avea deja un mod curent și, în oarece măsură, posibil eficient, de a colabora cu presa culturală, literară, cu editurile. Mi-am pus în aplicare planurile schițate din timp, de traduceri, să zicem. Pe de altă parte (a orizontului!), ca și colegii noștri, am și ratat întâlniri, simpozioane, lansări de carte, deplasări, chiar peste mări și țări (atâtea jurnale de călătorii au rămas nescrise!).

Bineînțeles, fără apanajele și ritmurile existențiale firești, deci și de activitate, caracteristice unor existențe umane normale, viețile noastre sunt oarecum altfel decât puteau fi. Pandemia e o carență gravă, ce reduce omul, societatea la semi-existență. Ea „umblă” la firea, la caracterul oamenilor. Pe unii făcându-i ceva mai sentimentali, mai buni, mai generoși, pe alții – mai aspri la suflet. Pe unii îi mobilizează, le ridică tonusul existențial, pe alții îi dă în indiferentism.

Ca și unele râuri, viețile anumitor oameni au ajuns să aibă și „brațe moarte”, părăsite de seve, de ape, în care nu au mai ajuns răsfirările de unde și, poate, odată cu ele, peștișorul de aur. Iar barometrul autosupravegherii ne-a arătat, din vreme în vreme, cât de nefricoși, rezistenți și inventivi suntem, dacă suntem, în fața amenințărilor, când aflam că un prieten, un coleg, o bună cunoștință s-au călătorit spre Câmpiile Elizee. Pe care i-am văzut, de rămas bun, doar prin gemulețul sicriului pecetluit. A trebuit să înțelegem și să acceptăm (ce alta am fi făcut?) că suntem vulnerabili până la neputință în generala sau... personala pande-mie, pande-ție, pande-lui... Etc., așijderea și la plural... Pentru că ar fi doar un pas, un întins de mână, alteori și mai puțin, de la pandemie – la pandalie.

Și poate că inspirația și-a cam diminuat... rația. (Cine și cum ar putea-o măsura, ca intensitate, fie în zile propice, fie în derute și tristeți?!) În claustrare, nu prea înaripare. De inspirație. Unde e mască și zăvor, nu e prea putință de zbor. Al inspirației. Când libertatea e stingherită, e rație, altfel ești vizitat de muze, de inspirație. De la pandemie se cam face sumbru în imaginație, în fantezie. Creatoare. În consecință, claustrarea pretinde reacomodare, reorganizare, poate chiar reorientare de sine. Și destine. Mai multă lume și-a procurat calculator, iPhone, s-a conectat la internet. Și ceva mai multă singurătate. Unii pământeni s-au retras și mai mult în propria fire sau au învățat să tacă. Alții au învățat limbi străine și s-au răspândi prin mahalale facebookului, sporovăind, enervându-se unii pe alții.

Iar eu, înainte de toate, mă gândesc la cei care s-au apropiat de literatură – proză, poezie, având lecturi mai variate, mai pe așezate. Mă gândesc la cei care au devenit mai sensibili, mai inteligenți. Cu spiritul mai sănătos. Pentru că, în pandemie, nu s-ar fi putut să nu se înmulțească numărul lor.

– Claustrarea poate declanșa resorturi artistice neașteptate? Nu cumva pandemia ne-a reinventat ca ființe sociale?

– De fapt, la orice vârstă de creație s-ar afla scriitorul, resorturile artistice care îi declanșează un subiect, o metaforă, un simplu adagiu (ca literatură... la minut, sau chiar literatură... la clipă!), sunt surprinzătoare, ca și cum neașteptate. Iar claustrarea ți se insinuează în destin dihotomic – și devastator, și creator. Uneori creezi ceva chiar despre acest mod de devastare, de dezamăgire, de cvasi-pustiire. Inclusiv despre modul conștiinței și subliminalului tău de a se împotrivi neplăcerilor sau poate chiar nenorocirilor, oarecum și mutilatoare de existență ce fusese, ca ieri, ca acum doi ani, parcă firească, ce-și urma un curs cât de cât previzibil. 

 

Apostrof

2022, Nr. 3

 

 

Barbu CIOCULESCU (10.VIII.1927 – 19.III.2022)

 

TREBUIE SĂ AI TALENTUL EXPERIENȚEI

 

– Stimate domnule Barbu Cioculescu, ieri a fost anunțat laureatul Premiului Nobel pentru literatură, italianul Dario Fo. De fiecare dată când aflați de o atare decizie a Academiei suedeze, trăiți vreun sentiment special?

– Iată ce se întâmplă: sentimentul este întotdeauna de interes. De interes oarecum dinafară, pentru că pe mulți din laureații Nobel nu-i cunoaștem. Nici pe departe premiații-scriitori nu sunt de o asemenea notorietate, încât să fie cunoscuți și în România. Lasă că și chiar de-ar fi cunoscuți în Țară, nu neapărat ar trebui să-i cunosc și eu. Însă, aceste premii se dau după niște criterii relativ curioase, încât nu întotdeauna primează elementul pur literar, pur estetic. Pe de altă parte, sunt 148 de țări și un număr de limbi incalculabil, încât e ca și cum ai trage un număr câștigător dintr-o pălărie. Sunt pe urmă bucuros să pot citit traduceri din acea operă, mai cu seamă dacă este vorba de poeți. Dar, în genere, nu constituie pentru mine o paradigmă. E un eveniment printre altele. Pentru că sunt atâtea premii în lume și cel puțin în Franța două-trei la fel de importante, poate că mai la obiect, ca să zic așa, care nu sunt acordate pe criterii nu neapărat literare.

– Sunteți preocupat (și) de Caragiale și, fără a ne exalta prea mult orgoliul, ni l-am putea imagina și pe le luând Premiul Nobel?

– În timpul vieții l-ar fi meritat cu prisosință. Mai cu seamă că astăzi în lumea întreagă se știe că există un dramaturg universal puțin cunoscut. Când i se joacă „O scrisoare pierdută” într-o capitală îndepărtată, are atâta succes, încât în Peru s-a crezut că este vorba de o mistificare,  în realitate, adică, piesa fiind scrisă de un peruvian și trecută pe un nume străin. Ba chiar și în Japonia, ceea ce m-a uimit în mod special. Așadar, Caragiale ar fi meritat Premiul Nobel, cum l-ar fi meritat și Creangă.

– Astăzi, în viața social-politică românească se mai pierd  scrisori. Oare ele sunt „găsite” de scriitori, precum se întâmplase în cazul lui Caragiale?

– Fiecare scriitor aleargă după capodoperă. Însă este o mentalitate modernă, este mentalitatea scriitorului profesionist nu neapărat prin vocație, ci prin situație. Caragiale, fiindcă vorbeam de el, n-a „accedat” la această mentalitate. Spre norocul lui, spre norocul nostru, în același timp, pentru că în felul ăsta ne-am bucurat de o operă în care nimic n-a fost căznit.

Ce-aș putea să spun mai mult despre aceste scrisori care se pierd? Trăim într-o epocă foarte, foarte diferită de a lui Caragiale, chiar dacă îl înțelegem și chiar dacă îl îmbogățim prin straturile noastre care vin precum acele rânduri de lac pe care le dau chinezii pe un obiect, până când el își schimbă aproape substanța sub care se află lacul.

– Ca să invocăm titlul unui volum de nuvele pe care le-ați semnat, sub bolțile acestui Palat al toamnei, aici, la Neptun, v-aș întreba ce înseamnă, de fapt, pentru dvs. munca literară. Că vă justificați viața, destinul?

– Iată ce pot să spun la o anumită vârstă: munca literară reprezintă întâi de toate un exercițiu de luciditate. A scrie în fiecare zi, nu două-trei rânduri, ci două-trei pagini, păstrează ceea ce în sport se numește antrenament. A ieși din mână, a ieși din formă reprezintă un chin și o mare primejdie. Trebuie să scrii, ca să-ți păstrezi toate virtuțile și să le poți pune în valoare în momentul când propriu-zis ai un meci. Pentru că fiecare lucru pe care îl pui pe hârtie în mod organizat (când mă refer la aceste două-trei pagini scrise pe zi, ele pot să fie și dintr-o traducere, pot să fie pagini de jurnal, pot să fie memento pentru mine, pot să fie chiar niște note privitoare la situația articolelor care trebuie să apară, care au apărut, ce se întâmplă cu ele, de urmărit ș.a.m.d.); deci, ceea ce pui pe hârtie în mod organizat, ca fapt de a-ți face gimnastică zilnică, este un fel de promisiune că, atunci când vei fi în partidă, nu vei constata că ți s-au dezumflat mușchii, ca să zic așa.

 – Probabil, un exemplu memorabil în acest sens vi l-a dat ilustrul dvs. părinte, Șerban Cioculescu, care își uimea colegii și cititorii prin fecunditatea și temeinicia scrisului său.

 – La el era o situație specială. Își făcuse de foarte tânăr o cultură fantastică. În liceu, un profesor care îl simpatiza, se numea Horvet l-a întrebat într-o zi: „N-ai vrea să ajungi ca mine?”, adică un om care să se susțină printr-o cultură autentică. „Ba da. Dar cum să fac?” întrebă liceanul. „Fă ca mine: citește în fiecare zi o carte”. „Dar de unde atâtea cărți?” „Vino la mine. Îți voi da în fiecare zi o carte”. Și multă vreme așa a și făcut: a citit în fiecare zi o carte. Avea obiceiul de a sublinia pe cărți și de a face însemnări marginale, așa încât, dacă venea o aniversare și trebuia să scrie despre asta sau dacă apărea o ediție Asachi, să zicem, sau un clasic mai puțin cunoscut, el avea problema proaspătă în minte, bazat și pe o memorie fenomenală, încât putea să ia acea ediție și, citind-o, să facă aceleași însemnări pe margine, care îl readuceau la cele din trecut. Adică, nu era găsit nepregătit în tema respectivă. Mai cu seamă în ceea ce privește clasicii. Când a început să scrie, după o pauză lungă...

– O pauză forțată, impusă de sus-pușii zilei.

ELENA ȘI AFRODITA ÎN BĂTĂLIE / POEME

 

Evrei 10:26,27. Altfel
 
Doamne Dumnezeule
încă nu cântase cocoșul
și eu deja
de trei ori
de trei ori
de trei ori
mă lepădasem de mine
 
pentru a nu mă lepădă niciodată de Tine!

 
Furtul
 
Din câte pot presupune
unicul furt în viață
(și din viață probabil)
mi s-a întâmplat
chiar la naștere:
                        pare-se
am furat startul...
 
 
Trasul cu arcul
 
Distracții cu trasul la țintă – aruncatul cuțitelor
în jurul-conturul siluetei frumoasei (nu
cea fără de corp ci chiar ușor corpo-
lentă) lipite cu spatele la perete
 
trasul cu arcul în mărul pus pe capul altei frumoase
(firește nu al Evei pe atunci existând doar mărul
nu și arcul) pe care săgeata să-l spulbere bucăți prin cosmos
 
și una ce duce cu gândul lui Dostoievski
cu frumusețea ce va salva lumea – trasul cu arcul astfel
încât săgeata să treacă exact pe sub gâtul arcuit
al lebedei.
 
Distractiv, nu?
Cumplit?
 
Vânătoarea
 
Pe durata destinului
nu o singură dată mi s-a întâmplat
să-mi privesc derutat mâinile goale
de parcă
iar m-aș fi întors de la ecleziastica
vânătoare de vânt...

POEME DIN REVISTA „NOI”

 

Leo BUTNARU

 

Zaruri în ceață

 

Când

în plină dimineață

cohortele ajunseseră la Rubicon    

apa râului

și împrejurimile

erau învăluite în ceață

încât

de întindeai mâinile

nu ți-ai fi văzut unghiile,

 

însă Cezar aruncă totuși zarurile

după care ordonă:

 

– Căutați-le!

 

Ești chiar ceea ce...

 

Dacă stai să te gândești... (Alții cred că

se gândește mai bine în mers; dar nu contează)

nu se vede tot ceea ce se vede

oarece se tăinuiește, se cifrează

 

și sensurile deduse din cele văzute sunt altele

sau oarecum deosebite

posibil chiar nițel oculte

decât ale acelorași lucruri sau doar imagini

însă tăinuite, cifrate, nevăzute.

 

Bineînțeles, în toate, cosmosul înseamnă

stratificare de materie propriu-zisă

inclusiv de materie cenușie

văzută și intuită cum e aievea

sau doar cum pare să fie

 

și dacă stai să te gândești

sau faci același lucru mergând spre un scop

sau la întâmplare

tu însuți ești exact ceea ce ești

plus ceea ce doar

inexact

ți se pare

 

în sinteză supremă, care, din câte se știe

sau doar se presupune că așa ar trebui să fie

ți se întâmplă în poezie

ceva ce ține de realitatea învăluită

într-o densă ceață de fantezie. 

 

Ceața Londrei

 

Ceața Londrei e tristă

de parcă ar fi încercat

să-l citească pe Schopenhauer.

Sau pe Cioran.

Tristă din motivul că

nu cunoaște nici germana

nici româna.

                     Și

așa

în incurabila-i tristețe

face ce știe mai bine

contopind omul cu peisajul.

 

MARII SCRIITORI ȘI ADEVĂRUL

 MARII SCRIITORI ȘI ADEVĂRUL

Mihail LERMONTOV (1814 – 1841)

 

*        *        *

 

Adio-ți spun, Rusie nespălată,

Țară de domni, tărâmul robilor,

Rămâneți voi, mundire-ștearsă pată,

Și tu popor umil, supusul lor.

 

Caucazul, poate, ca un zid înalt

Mă va feri de zbirii tăi tehui,

De ochiul lor oriunde la vânat,

De-auzul lor – pe urmele oricui.

 

(1841)

Traducere: Leo Butnaru