HELGEA ŞI HÂRCA PIRATULUI

De la Tulcea, ne îmbarcăm pe nu prea marea navă de călători „Moldova” care, desprinzându-se de chei, o ia în aval pe braţul Dunării ce poartă numele oraşului spre care ţinem să ajungem – Sulina, cândva – cel mai porto franco din România (în comparaţie cu Brăila şi Galaţiul care aveau acelaşi statut de porturi libere). Această localitate din extremitatea estică a ţării nu este conectată direct la reţeaua rutieră din România, la ea putându-se ajunge doar pe apa Dunării sau a Mării Negre.

Răsărit de soare pe Dunăre, Braţul Sulina.

                                     
                                           Din Arsenalul Marinei Regale.
                Ce însemna faptul că Sulina era un port liber, al facilităţilor şi privilegiilor fiscale? Să zicem, dacă în oricare port european obişnuit muncitorii navali erau răsplătiţi cu câte o liră pe zi, aici câştigul lor era de 4 lire. 

DACĂ...

12.X.1990

Ieri, şedinţa consiliului US. Dezastru la toate punctele. Harababură de interese, intenţii şi emoţii prost camuflate şi, deci, necontrolate. Luptă pentru glorie şi privilegii iluzorii. În seiful lui Cimpoi, alături de carnetul de membru al US depus de Lari, s-a adăugat cel al lui Galaicu-Păun. Tânărul l-a deţinut doar vreo săptămână-două.

PAGINI DE JURNAL 1990

25.IX.1990

Dis de dimineaţă, citesc „Încercarea labirintului” de Mircea Eliade. O carte pe care am adus-o de la Iaşi (16-22 septembrie a. c.) împreună cu altele, făcute cadou de generoasele gazde: Constantin Noica, „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, Jorge Luis Borges – „Cărţile şi noaptea”, A. P. Samson – „Eseuri despre gândire” şi – graţie lui Cornel Ştefănache – „Le dicttionaire de notre temps” (Hachette). (Cică V. V. cerea… două!) Această ultimă comoară este, se vede, dar din dar: probabil, francezii i-au oferit Bibliotecii Universitare din Iaşi (Ştefănache e director aici) un lot de ediţii rare, necesare românilor.

Călătoria în Moldova de dincolo cu ocazia Zilelor Alecsandri, împreună cu Vasile Vasilache, Gheorghe Vodă, Vasile Romanciuc şi Andrei Burac. Cu o echipă de la radio sosiseră Anatol Ciocanu, A. Osadcenco, actorul Constantin Constantinov. Apăruse de la „Tocono” Serafim Belicov.

DESPRE CUVINTELE NOASTRE

 
          La editura "Cartea Românească" este pe cale să apară cartea-mi de proză memorialistică şi eseuri, cioperta căreia o prezint aici, plus un fragment din domeniile ei.

[Despre cuvintele noastre]

Serile, mama ieşea din ocolul pentru vite cu doniţa ce aburea, în care cădea luna, făcând faţa laptelui asemeni florii de răsărită. Dimineaţa, la geam – pomul cu goldanele coapte, mari, precum o posibilă rouă căzută din lună. Se luminează de-a binelea şi de-acum peste sat fac tumbe hulubii furtunatici. Mirozna afionilor răzbate din adâncul grădinii... (Apropo de afion: unul din vecinii noştri, badea Alexei Creţu, tatăl prietenului meu Vaniuşa, avea o dojană oarecum ciudată, neînţeleasă nouă în toate ale ei: „Afionul cui te are!”, zicea. Ce o fi însemnând... afion? Abia peste ani, DEX-ul m-a dumerit: afion = mac. Zău suna frumos – „intelectualiceşte!” – acea dojană cu: Macul mamei tale de zbânţuit ce eşti tu!) Aşadar, mirozna afionilor răzbate din grădina în care ieri, căutând salvare de la căldura asemănătoare nemiloasei arşiţe tropicale, îmi spuneam, de asemenea naiv, fireşte, că anul acesta vara ar putea fi neobişnuit de lungă, astfel că gutuii şi merii tomnatici ar avea timp priitor, încât, în loc de fructele lor tradiţionale (obligatorii!), să rodească... frumos-anapoda alămâie şi portocale. 

MAIAKOVSKI, fără prejudecăţi

Vladimir MAIAKOVSKI  

(1893-1930)

PORTUL

Cearşafurile apelor au fost boţite sub burtă.

Pentru valuri le sfâşia un alb dinte.

Fusese urlet de sirene – de parcă la hurtă

goarne turnau amor şi pohtă ce minte.

Bărcile se lipiră de leagăne, la fiece intrare,

lângă mamelele mamelor minore.

În urechile asurzitelor vapoare

ardeau cerceii de ancore.

(1912)

NU ÎNŢELEG NIMIC

Intrai la frizer, spusei  – liniştit:

„Fiţi bun, pieptănaţi-mi urechile”.

Dintr-o dată netedul frizer s-a aricit,

faţa i se alungi, ca cea

a unei pere coapte, fragile.

„Nebunule!

Roşcovanule!” –

tresăriră-săriră cuvintele.

Între culmi, sudălmile agonizau ca-n vreme veche

şi în-de-lu-u-ng

capul cuiva chicotea,

smulgându-te din gloată, ca o bătrână ridiche.

(1913)

DAR VOI AŢI PUTEA?

Acoperii cotidiana hartă,

brusc, izbind vopseaua din pahar;

şi oglindii în blidul de piftie

ale oceanului fălci de barbar.

Pe solzii peştilor, lucioşi, de tablă

citii chemări de buze diafane.

Dar voi

nocturne aţi putea cânta

la flautul

înaltelor burlane?

(1913)

AŞA A FOST...

Pagini de jurnal

18.I.1990

Căci pentru (sau: şi pentru) români scria Camus: „Când toţi ne vom simţi vinovaţi, aceea va fi democraţia”. Însă nomenclarutiştii-„poeţi” se consideră lacrimă de nevinovăţie. Ei continuă să mai deruteze lumea. Vicleni. Profitori.

26.I.1990

Fiecare scriitor este întrebat de oricine, inclusiv de colegii săi, dacă nu candidează la deputăţie.

POEZIE ŞI APOCALIPSĂ…

…Acum un timp, foiletasem două volume de „Jurnale săptămânale la «Europa liberă»”, apărute la editura chişinăuiană „Cartier”,  în care se confesează peste 110 de autori, unii din ei putând fi consideraţi (chiar) intelectuali (sadea), însă în textele cărora jurnalistice, timp de peste 24 de luni, mai nimeni nu se referă la, nu aminteşte de omniprezenta, mi se pare mie, Poezie. Măria Sa Poezia fără de care spectrul intelectului uman e unul văduvit de plinătate, e mai înceţoşat, mai puţin „funcţional” pentru creare şi admirarea de frumos, artă! Ciudată populaţie mai avem şi noi, dacă nici chiar reprezentanţii ei instruiţi nu vorbesc despre faptul (ce faptă!) că ar fi procurat o carte, nu amintesc de Poezie, Muzică, Pictură, despre Frumos în sacramentalele gânduri pe care ni le împărtăşesc din cele trăite pe parcursul unei săptămâni întregi! Oricum, 7 zile şi nopţi înseamnă totuşi ceva într-o viaţă de om... Nu este ea chiar, aşa, un pustiu otova lipsit de artă, de sentimentul frumosului, de literatură etc. Să vedeţi, mai toţi cei circa 110 autori şi rostitori de jurnal personal săptămânal parcă şi-ar fi abandonat preocuparea şi menirea de bază ca oameni ce-şi trăiesc plinătatea vieţii, dând-o, cu hurta, în politică! Parcă ar fi cu toţii oarece comentatori politici! Bineînţeles, trebuie să combatem blestemul tranziţiei, să-l înfierăm, să protestăm, să votăm contra, să ieşim la manifestări de masă, greve etc., – acesta e dreptul nostru cetăţenesc. Însă nu se prea întrevăd mişcări efective în această stagnare de… tranziţie în care se complace o societate lamentabilă şi plângăcioasă, pasivă şi dezorientată cu, doar, debuşeurile pecuniare personale ale unor componenţi ai ei care reuşesc să evadeze de pe aceste tărâmuri ale lipsei de idei dinamice, emancipatoare, ce ar deveni faptă reală. Da, între trecut şi prezent se cască tectonica prăpastie a incompatibilităţii, numai că, din nefericire, societatea prutonistreană mai e încă (ostatică?) pe celălalt mal, de ieri, de colhoz.

Ei bine, precum spuneam mai sus, asemeni expresioniştilor începutului de secol trecut, majoritatea autorilor de jurnal săptămânal parcă ar scrie, ar vorbi pentru presa Apocalipsei, pedalând pe grotesc, miasmatic, deformare, privind prin lupa luptei cu zădărnicia. Îndreptăţit, zic eu. Dar oare numai livrându-ne, totalmente, acestei sterilităţi socio-existenţiale credem că ne împlinim ca oameni, că europeni? Fără a procura cărţi şi, bineînţeles, să şi citim? Fără a viziona, a asculta opere de artă? Fără a merge la bibliotecă, teatru, la sală de expoziţii?... Ce să mai vorbim, în Republica Moldova şi în România sufletul bietului om e de o mie de ori mai înceţoşat decât Tamisa londoneză şi mai palid decât Fluviul Galben chinezesc... Nefiind diverşi şi nesintetizându-ne conştiinţa, sub aspect intelectul, din pluralitatea entropică a spiritualităţii umane, fiţi siguri că iar nu ne vom uni, iar vom vota aiurea, iar nu vom privi cu încredere spre Europa, iar ne vom gândi la ceea ce Rusia numeşte mincinos-nonşalant fericirea spaţiului euro-asiat, spre care, acum 4-5 ani, tindea o leliţă-tovarăşă bucătăreasă ajunsă politician (visul lui Lenin!) în marea-i râvnă de a ne integra în comunitatea ruso-belaruso-ucraineană.

   Fără multă şi adâncă ştiinţă de carte, cultură, artă etc. în Moldova de Est şi în România nu poate să se formeze o filosofie civică, nu poate câştiga, în mare parte, democraţia, nu poate fi liber omul. Fără o bună argăsire informaţională românul (de pretutindeni) rămâne argat, zilier, la cheremul celor de ieri. Adică, mai mulţi prutonistreni adunaţi la un loc formează un fel de populaţie căreia, cu mari avansuri, i se spune şi societate – ceva monocord, uşor... subdezvoltat; un amestec de spirit siberian polenizat de cel african... Iar pentru o societate (să acceptăm, totuşi, această convenţie) monocordă în vecii vecilor, sau cât o mai fi să dureze Europa, Lumea, nu se va găsi un Paganini, oricât de virtuos, ca să poată „interpreta, cânta” ceva coerent la această strună relaxată-alandala, zdrăngănitoare pe loc, adică – în gol, visătoare încă la comunismul promis cândva de Hruşciov.

Uimitor, dar (şi) mai toţi actorii, scriitorii, muzicienii, profesorii, pictorii (cu excepţii foarte rare, dar existente, totuşi) nu vorbesc (şi) de Poezie, Muzică, Pictură, Spectacol, Teatru, Sală de expoziţie, Carte, Manuscris, Revistă literară, Bibliotecă etc., etc., ci toţi fac politică în casa scării de bloc, în troleibuzele hodorogite, în preajma pubelelor cu gunoi greu mirositor şi în atâtea alte locuri care, dacă devin obsesie, sărăcesc nespus de mult paleta efuziunilor sufleteşti, convingătoare, deloc mai puţin necesare decât retorica de un limbaj vetust, sărăcăcios, cu tentă tradiţionalist-mioritică. Pe cine mai poţi „speria” astăzi cu versuleţe patriotarde, cu cântecele lăcrimoase, cu bâiguieli retrograde, chiar mai bicisnice decât cele de acum 15-20 de ani? Doar o plinătate a spiritului susţinut de cultură temeinică, asimilată şi asumată, poate alimenta, creşte, fortifica ceea ce lipseşte atât de mult în Interriverania – caracterul, fermitatea, intoleranţă faţă de fariseismul plimbăreţilor prin toate puterile şi pe la toate uşile de parlamente, guverne şi preşedinţii care s-au tot perindat.

În concluzie ar fi de supus: bineînţeles, cel care este îmbogăţit (şi) de poezie, de artă în general, niciodată nu va rămâne robul trecutului colhoznico-CAPist-gregar (ca mentalitate şi manifestare). Dar nu pot să nu amintesc şi de un distih, care spune:

Daţi-vă seama: veţi plăti foarte scump

Lipsa dragostei voastre faţă de poezie…