DE LA OPINCI LA ADIDAȘI

VĂ AMINTIȚI DE MARIA CIONCAN?

Jurnal

 29.VIII.2004

Un final de cursă foarte înduioșător: de cum câștigă bronzul la capătul celor 1 500 de metri, Maria Cioncan izbucnește în plâns. Plânge și când urcă pe treapta a treia a podiumului. De bucurie nestăvilită în amestec cu o suferință de mai demult. E o durere, o suferință subînțeleasă, dar, parțial, dezvăluită mai apoi de însăși simpla, în expresie și comportament, atletă, care a păstrat felul cuviincios, nesofisticat, dar și directitudinea de a fi al țărăncii. După ce concură la 800 de metri, după ce făcea cursele de calificare și la această probă, apoi la 1,5 mii de metri, se tot confesa, direct și oarecum tânguios: „Atât de mult am obosit... Sunt foarte obosită... Sper ca Dumnezeu să mă întărească, sper să mă refac”. A izbutit și a izbucnit în lacrimi. Când este intervievată, se destăinuie: „Aoleu, sunt extrem de obosită... Nu știu ce e cu mine... Sunt obosită... Dar știu că de azi încolo viața mea se va schimba radical... Am purtat opinci... Nu aveam rechizite școlare... Deja n-o să mai pot niciodată opinci... Am ajuns de la opinci la pantofi... Iată, în loc de teniși port adidași foarte scumpi...Dumnezeu m-a ajutat...” Când e întrebată cui dedică medalia, spune: Lui tati... și soției sale, care ai făcut atât de mult pentru mine”. Și nu încetează din lacrimi. Tati e numit antrenorul ei și aici presupun că drăguța de ea o fi coborât dintr-un mediu foarte nevoiaș, poate că a fost chiar orfană sau despărțită de părinții naturali și, într-un ferice concurs de împrejurări, a fost remarcată, susținută și îndrumată pe care îi consideră de părinți: tati antrenorul... Și acel sincer, simplu, dulce-dureros: „De-acu n-o să mai port niciodată opinci...” Nu știu dacă corespondentul-comentator care o intervieva și care cu câteva minute în urmă striga extrem de exaltat: „Maria Cioncan mai aduce o medalie țării noastre!... Bravo Maria!” a înțeles un lucru foarte simplu: în competiții, aflându-se la limita efortului, bietului sportiv nu-i arde atât de gloria țării, de arborarea drapelului națiunii sale – el se gândește la cu totul alte lucruri decât cele pe care comentatorii le urlă în microfoane, toate astea amestecate cu doge fabuloase de patriotism, iar uneori – de-a dreptul de naționalism. Dacă s-ar edita o antologie a reportajelor pe care le-au făcut corespondenții și comentatorii celor peste 2000 de țări care au participat la olimpiada de la Atena, acest lucru – al exagerărilor patriotarde, naționaliste – ar ieși izbitor în relief. Poți judeca și după reacțiile pe care le aveau zecile de mii de spectatori greci, când vreun sportiv de-al lor se apropia de locul trei sau ieșea pe doi, ca să nu mai vorbim de vârful podiumului! (Păi, să te gândești la ce se gândesc, „filozofic”, antrenorii, asistenții care-i strigă boxerului din ring: „Arde-l la ficat!” (cum a pățit-o Moșul-Doroftei: a-lel-lei!) sau „Dă-i, să-i dea borșul!”, „În arcadă, în arcada deschisă dă-i!” etc.)

REMEMBER GEORGE BĂLĂIȚĂ

GEORGE BĂLĂIȚĂ (17 aprilie 1935 – 16 aprilie 2017 )

Din Jurnal

24.XI.1992

Remember: Acea seară de sfârșit de octombrie, când călătoream spre Bacău.  Ora 19.00 – 19.30 și, pe cer, o minune! Crai Nou și, exact în vârfu-i de sus, o stea nespus de strălucitoare, cu o lumină ca trecută prin cristal rece, nobil, sugerându-ți o stranie neliniște, parcă din frumusețe revelată, parcă dintr-o nelămurită superstiție, parcă dintr-o taină, taină, taină…

Peste vreo două zile, la Răchitoasa, despre acea stranie înfățișare astrală vorbește și George Bălăiță: o văzuse în vreme ce călătorea cu trenul dinspre București spre Bacău. Ne împărtășim impresiile, precizând, accentuând acea poziție unică a Luceafărului de seară, strălucitor-strălucitor, plasat exact în vârful de sus al Craiului Nou.

Zicea George Bălăiță că astăzi în România funcționează cea mai dezvoltată industrie: industria de alibiuri.

            3.IV.1997

            Conferință USR. Consiliul – 51 de membri. Președintele ales doar de membrii Consiliului. Sântimbreanu îl propune pe Iaru, Florin refuză.  Secretarii de filiale au dreptul să participe la ședințe, însă nu votează. Juriul premii 1996. Ștefănescu se recuză: „Am carte, vreau să candidez la un premiu”.

Ulici este ales președinte: 40 de voturi valabile, 30 pro, 1 contra. Din programul său: primele 20 de librării deschise de USR au adus beneficiu 20 de miliarde. A se trimite masa acasă scriitorilor nevoiași, care nu se pot deplasa.

Cineva: o încercare de a ne reîntoarce la limba română, să o re-vorbim cum trebuie.

Ulici propune vicepreședinții: Iaru (neremunerat), Uricaru (remunerat). Iaru refuză: „Mă duc la bani mai mulți”.

Secretar la Iași – Mihai Ursachi.

Juriul: Ungureanu, Olăreanu, Holban, Ion Mircea, Cristea, Naghiu, Tupan, Bălăiță, Mihăieș, Manolescu, Boerescu.

     26.IX.2003

     La Neptun, tema discuției a fost: Eu, celălalt. S-a mers pe diverse filiere, problema a fost abordată în mod strict personal sau – cu detașare – mai general; eu și lumea, alter ego și politica etc. Acest al doilea eu e mai proteic, mai mobil ca primul Eul „autentic” este așa cum este, cum e dat, cum poate fi la o anumită etapă a înțelegerii și vârstei tale. Al doilea eu e unul al doleanței, al speranței, al iluziei, a... jocului. El se poate transforma, ca năzuință, în ceea ce își dorește să fie. El e aspirația „eului de bază”.

  În cadrul dezbaterilor finale, eu am vorbit despre... eu într-un mod mai special, care a fost remarcat de cei ce au luat cuvântul după mine. Adusei ideea despre situația în care Eul tău e un Altul, însă, acesta, secundul, nu e unul care îți seamănă, ci, uneori, nici chiar nu e un om, ci e Statul, Ideologia care, încă de copii – cel puțin așa se întâmplase cu noi în „epoca” de aur – te face cu totul altceva decât ar fi trebuit să fie micuțul tău alter ego – te generalizează într-un noi (octombriesc-„revoluționar”, pionieresc, apoi... comsomolist), într-un maniheism, să zic așa, colectiv înspăimântat, muștruluit, care trebuia să învețe dușmănia față de copii americani, nemți etc.  Ego – un Altcineva, străin de alter ego-ul meu: cazul din 1973 când eu, ofițer în armata sovietică, trebuia să devin, nitam-nisam, dușmanul israeliților aflați în conflict cu lumea arabă. (A se vedea Jurnalul de militar, „Perimetrul cuștii”, ed. „Cartea românească”, 2005). Între Mine și Celălalt... Mine se interpunea, ordonator, autoritar, Statul, Ideologia, care s-ar fi dorit tot un... Eu (...al meu...); adică, un cu totul altfel de Eu; un al treilea Eu. Nu mai era, eventual, o dedublare, ci o... de-triplare. O mutilare a unui raport firesc al meu cu Celălalt eu al meu. Mi se dădea un model inadecvat, străin firii mele, mai ales odată cu maturizarea și avansarea în celelalte vârste, de peste copilărie, adolescență. Concluzia: pentru noi, cei ieșiți din lumea comunistă, este necesară de-parazitarea de acel fals, al treilea Eu. De-parazitarea... – acesta a fost termenul care a prins și, probabil, a convins, precum mi-au spus și George Bălăiță, Gabriel Dimisianu, alții.

26-29.XI.2003

Ședință de Consiliu la USR, ultima din anul curent. Eugen Uricaru a fost numit secretar de stat la externe, păstrându-și și postul actual. Se va ocupa de românii din afara granițelor țării.

Depun dosarele pentru Comisia de Validare – Val Butnaru, Nic. Negru, Nicolae Leahu, Maria Șleahtițchi. Cu speranța că Flora nu le pierde și pe astea.

Vestea trăsnet: a murit Iosif Naghiu. Atac de cord. A fost înmormântat exact în ziua pentru care planificase, insistând, acordarea premiilor Asociației București a USR al cărui președinte era.

Alegem Juriul pentru Premiile USR. Îl propun pe Gârneț. Trece, cu 15 voturi. Cele mai multe – 20, cele de jos – 13. Membri – Negrici (fusese și în 2000, președinte), I. Pop, G. Bălăiță, M. Martin, D. Cristea, M. Muthu, Gârneț, L. Vasiliu, D. Cetea, Al. George, Gh. Mocuța, M. Petreu, D. Chioaru. Eventual, rezervă – Ada Cruceanu, Ion Mureșan, Daniel Cristea-Enache.

12.XII.2011

De la revista Contemporanul:

Stimate dle Leo Butnaru,

 Vă rugăm să trimiteți (până pe 15 dec. 2011) o lista de 10 scriitori – propuneri pentru a fi membri ai Academiei Romane.

Răspunsul meu.

Probabil, aceștia:

Eugen Negrici

Alexandru George

George Bălăiţă

Ion Pop

Ana Blandiana

Alex Ștefănescu

Marta Petreu

Al. Cistelecan

Mircea Cărtărescu

George Astaloș

P.S. În eventualitatea că unii din cei numiți sunt deja membrii Academiei, propun „rezerviști”:

Ilie Constantin

Mircea A. Diaconu

Cornel Ungureanu

16.IV.2017

Italianca Emma Morano, ultimul supraviețuitor (cunoscut) al secolului al XIX-lea și presupusa decană a omenirii, a murit sâmbătă la locuința ei din Verbania (nordul Italiei), la vârsta de 117 de ani.

Acum câteva secunde aflu că a murit George Bălăiță. A fost printre nobilii mei prieteni. Ultima oară l-am văzut la început de noiembrie, anul trecut (pe 4, pare-se; am stat alături), la Iași, la Gala Scriitorii anului 2016. Chiar remarcasem că, din cei 12 nominalizați, 6 din ei erau... octogenari statuari cu adevărat! – Bălăiță, Grigurcu, Dimisianu, Negrici, Ciocârlie, Genaru, Cosașu – unu și unu, cu adevărat importanți pentru literatura română!

George Bălăiță era în baston, dar părea să-l poarte mai mult el, decât acesta să-l ajute: scriitorul se ținea bine, însoțit de mereu grijuliul, generosul nostru prieten Lucian Vasiliu.

Fără îndoială, cărțile lui Bălăiță sunt de (re)citit și mâine, poimâine, totdeauna...

În Zi de Paști, o moarte ca o sărbătoare?...

Doare...

Însă omul nu este veșnic.

Pleci cu lumină, dragă George Bălăiță.

ULTIMUL MINISTRU DE EXTERNE AL URSS – LOIAL ROMÂNISMULUI

DIN JURNAL

Leo Butnaru și Boris Pankin. Salonic 1995.
 Foto: Florin Iaru

20 mai 1995

Printre participanții la întrunirea PEN de la Salonic e și Boris Pankin, ultimul ministru de externe al fostei URSS (august–noiembrie 1991). Până în 1993, a fost ambasadorul Federației Ruse în Marea Britanie, în prezent – la pensie. Am stat la taclale cu el. În Suedia, a editat două cărți (de aceea e aici în componența delegației suedeze), „100 de zile” (despre ce s-a întâmplat la puciul din august de la Moscova, pe când Gorbaciov era în Crimeea, și ce a urmat, cât a mai existat URSS) și un roman, „A doua respirație”. Îmi spune cu oarecare mândrie că nordicii l-au făcut membru al Uniunii Scriitorilor. Va edita ceva și la Londra. Întreabă de… Pavel Boțu (nu știe că fostul prim-secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova s-a sinucis încă în februarie 1987), Andrei Lupan, iar după o pauză – despre Ion Druță. Își amintește de activitatea sa de redactor-șef la ziarul „Komsomolskaia pravda” (acum vreo douăzeci de ani și ceva, până în 1973). Îi spun că, în acea perioadă, un corespondent de-al său mi-a luat un scurt interviu, pe când eram la o conferință unională a tineretului de creație la Tiraspol, și l-a publicat pe prima pagină (împreună cu opiniile altora). Despre Pavlov și Teajelnikov, pe când dețineau (ca pe o… deținută!) funcția de prim-secretar la CC-ul komsomolului sovietic: „Erau unul mai redus decât celălalt”. Despre Lucinschi „al nostru”: îi pare cam lunecos, superficial, cu toate că, la o ședință de birou la acel CC, i-a luat apărarea. Vine vorba și despre jurnalista Kucikina (eu am făcut un schimb de scrisori cu ea): „Sigur, o cunosc, ba chiar am avut un roman cu ea”.

Mă întreabă: „Sunteți împreună, o delegație românească?” Îi spun că, de fapt, reprezentăm două PEN Centre, cel românesc și cel din Moldova. „Dar ținem de aceeași uniune scriitoricească, cea de la București”, îi mai explic. El, surâzând: „Era firesc să se întâmple asta…” O dau spre Soljenițîn, întrebându-l dacă, încă pe timpul perestroika, a citit tezele acestuia, inclusiv cea despre inevitabila reunire a Moldovei cu România. „Bineînțeles, le cunosc. În mare, avea dreptate”. În fine, Florin Iaru îmi spune să-i spun dlui Pankin, că vrea să ne facă o poză și chiar ne-o face.

DESPRE VERIȘOARA MEA PRIMARĂ

RIGLA LOGARITMICĂ

Azi, când am la îndemână un computer, o tabletă, nu poate să nu mă înduioșeze calculatorul meu de acum cincizeci de ani – RIGLA LOGARITMICĂ. E unul din puținele obiecte și instrumente școlare care mi-au rămas... fidele, s-au mai ținut de mine, prin ani, prin mai bine de jumătatea de secol trecut, de când m-am împrietenit, ba chiar m-am înrudit cu ele. Astfel că, precum susținea Nichita Stănescu că piatra îi este verișoară, eu pot spune, spre exemplu, că rigla logaritmică îmi este verișoară primară.

Unde am achiziționat-o? La Orhei?... La Chișinău?...

De la un moment încolo, după ce mă servi pe cinste, ajutându-mă să iau note maxime, ba, uneori, chiar... supra-note (!) la algebră, geometrie etc., rigla logaritmică mai să mă încline să iau o cu totul altă cale spre facultate, decât cea care mă îndemâna să o parcurg. În clipe de adâncă taină și frământ adolescentin, rigla logaritmică parcă mi-ar fi spus, ispititor: „La ce-ți trebuie, băiatule, jurnalism, filologie, poezie?... Ia-o spre ceva mai serios, spre Politehnică, să zicem, sau chiar spre celebra Universitate «Lomonosov» din Moscova!... Există o aiuritoare poezie a calculelor, a geometriei spațiale, a...”

Vocea ei răzbătea prin secole, din 1623, când o inventase Edmund Gunter, și 1632, când William Oughtred a introdus o perfecționare radicală, utilizând două scări gradate identice care alunecă una în lungul celeilalte, iar în 1662 Seth Partridge i-a dat forma actuală.

 Iat-o așa cum a ajuns până în zilele noastre, rigla logaritmică, ruda mea, vă spuneam, verișoara mea primară, căreia i-am citit multe metafore de inspirație cosmică, unele dintre care mi le-a sugerat chiar ea...

PERSONAJUL FEMININ FAVORIT

   

            Numele și faptele ei sunt invocate în ode bizantine, dar și în numeroase opere ale timpurilor ce au înaintat spre noi. O cântă și Palad (sf.sec. IV – înc. sec.V): „Când ești în preajma mea și-ți aud glasul,/ Parcă în preajma astrelor mă aflu –,/ Căci tu, Hypatia, rămâi cerească/ Și-n faptă și în vorbă și-n lumina/ Științei preacurate ce ne-o dărui”.

A fost fiica celebrului matematician Theon din Alexandria, ilustrissima Hypatia (n. între 350–370), matematician, filosof și astronom care, în fresca lui Rafael „Scuola di Atene”, se află între Parmenide și Pitagora. În această „flancare”/ poziționare e multă prețuire, adevărată venerație pentru Hypatia care, pentru mine, reprezintă prototipul femeii moderne în plinătatea manifestării capacităților ei spirituale, intelectuale, dar și a frumuseții, și a libertății de afirmare. La momentul amintit aici, se întâmplase deja o pregnantă perpetuare a gloriei geniului feminin, între data linșării Hypatiei de către fanaticii religioși din Alexandria (415) și a capodoperei lui Rafael (1511) derulându-se 11 secole.

Hypatia în fresca lui Rafael „Școala din Atena”

Socrates Scholasticus, istoric bizantin al creștinismului, o portretiza astfel: „Prin învățătură, ea îi întrecea pe toți filosofii contemporani; era continuatoarea școlii platoniene... Astfel că cei care doreau să studieze filosofia veneau la ea de pretutindeni. Inteligentă în cel mai înalt grad și având o încredere în sine demnă de tot respectul, ea li se înfățișa cu modestia cuvenită până și supremilor guvernanți”. 

Se consideră că Hypatia a inventat sau a perfecționat unele instrumente de cercetare: astrolabul, distilatorul, aerometrul și planisfera.

Implicit, Hypatia a intrat și în biografia mea... civilă și de scriitor, devenind protagonista unui amplu poem pe care i l-am dedicat ei, dar și bunicului meu Ipatie Butnaru, simplissim țăran din Negureni,  Basarabia. În prefața antologiei „În caz de pericol” (ed. „Junimea”, 2004), regretatul coleg Cezar Ivănescu scria că subsemnatul i-a dedicat Hypatiei „un poem pe care l-ar fi semnat, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu”... Nu citez astea întru laudă de sine, ci pentru a răspunde, oarecât convingător, sper, la întrebarea: Cum a apărut și cum a evoluat admirația dvs. față de „ea”?

Leconte de Lisle vedea în Hypatia un adevărat simbol al culturii eline, care îmbina „spiritul lui Platon cu corpul Afroditei”. Să ne mai amintim de romanul „Hypatia” al lui Charles Kingsley, de cel al lui Aldous Huxley „Contrapunct”. În romanul lui Umberto Eco „Baudolino” se povestește și despre enigmaticul neam al hypatiilor, constituit doar din femei, care ar fi fost urmașele trup și suflet ale unei eminente discipole a Hypatiei. Iar în 2009 a apărut filmul lui Alejandro  Amenábar „Agora”, în care se derulează destinul genialei bizantine; film demn de toată atenția, pus la dispoziție și de torent-ele internetului. 

                                                                                                                          Leo BUTNARU

PREFAȚĂ LA „SURFING ÎN GALILEEA”

POEZIA 
CA IMPERATIV EXISTENȚIAL

Iubit și receptat consistent pe ambele maluri ale Prutului, invidiat uneori (mai ales pe Bâc), pentru că are succes, Leo Butnaru este ceea ce francezii numesc une valeur sure.

Adică un scriitor consacrat, a cărui poziție în evoluția poeziei românești este demult stabilită, și care nu mai trebuie să facă altceva, de acum încolo, decât să fie egal cu sine însuși. Ceea ce Leo Butnaru și face, în pofida unor demersuri surprinzătoare (ca volumul de proză confesivă Copil la ruși, din 2008) ori monumentale (de tipul premiatei Panorame a poeziei avangardei ruse, din 2015). Poetul nu vânează neapărat capodopera, ci edifică, în spirit modern, o operă: complexă, densă, cu multe fațete (poezie, proză, literatură pentru copii, traduceri, publicistică).

Rolul de precursor al optzecismului în Basarabia, pe care Leo Butnaru l-a jucat începând cu jumătatea deceniului ’70-’80, a fost mai demult observat de către critica literară. Firește că nu atunci, la debut: poezia sa nu a trecut cu adevărat Prutul, din cauza cenzurii, decât către finalul regimului comunist, iar la Chișinău noutatea poeziei sale a paralizat, la început, receptarea. Talentul a fost remarcat, nu și formula către care se îndrepta poezia lui Leo Butnaru. Care nu a devenit evidentă, de fapt, decât odată cu apariția generației optzeci.

Ce s-a înțeles mai puțin este că, deși e un precursor, Butnaru nu s-a prefăcut într-un optzecist, odată ce noua generație poetică i-a validat, prin discurs, căutările. Ca și alți scriitori din acea perioadă (îmi vine în minte exemplul prozatorului Dumitru Țepeneag), poetul a fost un precursor care și-a urmat propriul drum și după ce noul cod literar a preluat și a dus mai departe multe dintre deschiderile pe care el le-a operat. Leo Butnaru nu este un poet de serie și nu s-a topit în „magma” optzecismului, pentru că nu acesta a fost sensul căutărilor sale. E, dimpotrivă, un poet înzestrat cum se cuvine cu darul individualității și care, cel puțin la prima vedere, nu seamănă cu nimeni altcineva în poezia română de azi.

Se cuvine făcută o precizare, așadar. După ce generația lui Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Liviu Damian și Ion Vatamanu a scos, cât de cât, poezia română din Basarabia din mocirla morală și literară în care o scufundaseră Emilian Bucov, Andrei Lupan, Liviu Deleanu și ceilalți, Leo Butnaru a fost primul care a înțeles că jumătățile de măsură nu sunt suficiente. Că nu e de ajuns o (relativă) reabilitare morală a literaturii și a scriitorului, cât timp codul literar în vigoare este vetust și artificial, începând de la limbă și terminând cu modelele poetice. Că nici măcar în „Moldova sovietică” nu se poate scrie poezie română cu modele din secolul al XIX-lea sau din interbelicul rusesc, așa cum încercau, de fapt, mai toți scriitorii din URSS, la acea dată. Simplificând puțin – și folosind niște repere care lui Leo Butnaru îi sunt binecunoscute –, aș spune că poetul a înțeles, înainte de apariția optzecismului, că poezia rusă contemporană este minoră întrucât a urmat modelul Esenin, nu modelul Hlebnikov. Și că, păstrând proporțiile, o asemenea întoarcere la originile modernității era necesară și în poezia română din Basarabia, dacă se dorea o racordare, peste frontiera artificială de pe Prut, la poezia care se scria în România la acea dată. Poezie pe care, de altfel, scriitorii basarabeni au putut-o asculta pe viu, în 1976, în timpul memorabilei vizite a lui Nichita Stănescu la Chișinău. Ca să scrii în codul lui Nichita, nu e de ajuns să reîntorci poezia la lirism și să te revendici de la Goga și Pillat (chiar dacă ambii sunt mari poeți). E nevoie să treci mai degrabă prin experiența poeziei moderniste și a avangardei, prin Vinea și Voronca, prin Geo Dumitrescu și Tonegaru. Și nu la modul ironic-parodic, cum o va face postmodernismul, ci asumând și asimilând la propriu experiența acestei poezii, marginale, poate, în interbelicul românesc, dar care a jucat un rol atât de însemnat după Al Doilea Război Mondial. Experiență pe care, împotriva curentului dominant la Chișinău, Leo Butnaru a făcut-o, în deceniul al optulea, înainte ca postmodernismul să fi apărut în Basarabia. Și, mai ales, altfel decât o va face acesta.

Leo Butnaru nu a avut, în Chișinăul din a doua jumătate a deceniului al optulea, acces la surse americane sau vest-europene, din cele care circulau, fie și semi-oficial, în România (Allen Ginsberg, Jack Kerouac, Hans-Magnus Enzensberger ș.a.). Nici nu a știut de la bun început încotro vrea să meargă. Remarcabil mi se pare – și chiar salutar, dacă vocabula nu pare prea mare – gestul decis, provenind dintr-un instinct fără greș, de a scrie altfel. De a-ți asuma riscul de a greși, de a rătăci pe cărări care nu duc, probabil, nicăieri, de a experimenta de dragul experimentului și, mai ales, de a fi greșit înțeles. Într-o pseudo-literatură, cum era în acei ani literatura „moldovenească”, în care critica adevărată mergea pe coji de ouă, cu ochii la cenzură, acesta din urmă era riscul cel mai mare: cel de a fi greșit înțeles. Era un risc literar, care putea fi ușor convertit într-unul politic.

Leo Butnaru a început, însă, atunci, în acel deceniu în care optzecismul era încă departe, un demers pe care îl continuă și azi, cu mijloace proprii, distincte de cele ale generației care i-a urmat: cel de poeta faber, pentru care poezia începe și se termină în și ca act de limbaj. El a simțit de la bun început că marele handicap al poeziei care s-a scris după 1944 în Basarabia îl constituie limbajul. Limba literară, în sine, pocită de calcuri, de rusisme și de transformarea regionalismelor moldovenești în normă literară (în numele existenței unei „limbi moldovenești”, distincte de cea română), și limbajul poetic, alterat de influența covârșitoare a poeziei de agitație și propagandă, croită după model rusesc în primele două decenii de existență a „RSSM”.

Motiv pentru care Leo Butnaru a abandonat poezia semantică, în favoarea unei poezii morfologice și sintactice, care să exploateze resursele versului liber și ale experimentului prozodic, repunând limba română în drepturile care i se cuveneau. O poezie a limbajelor poetice, pe care discursul le parcurge cu voluptate și inocență, și din care se alimentează. Vocabule rare, jocuri de cuvinte, calambururi chiar, pătrund în poezia lui Leo Butnaru, transformând metafora din ornament în instrument cognitiv. Poezia sa nu este una care să se recite, în primul rând (și de aceea mă bucură faptul că juriul Turnirului de Poezie de la Neptun i-a acordat poetului acolada supremă, deși regula competiției a impus recitarea). Lectura, decodarea succesivă și permanentă, este condiția de existență a poeziei sale.

Apoi, e de apreciat greutatea pe care o are, în ecuația poeziei sale, ludicul. Este un ludic mai profund decât cel optzecist, pentru că sensul său nu este ironizarea prezentului comunist decrepit ori denunțarea minciunii oficiale, ci este un ludic în sine. Leo Butnaru e, în fond, un timid care se ascunde și un sceptic care fuge de propria neîncredere în lume. Pe care, spre a o putea scrie, o împarte în partițiuni Nabokov, pe care cititorul trebuie să le recompună, așa cum poate, spre a obține o oglindă întoarsă și imperfectă a ei, care e însăși poezia.

În fine, subliniez, dacă mai era nevoie, profesionalismul scriitorului Leo Butnaru, pentru care anticul dicton Nici o zi fără un rând e un imperativ existențial. Poetul nu există independent de prozatorul, publicistul și traducătorul Leo Butnaru, într-o operă alcătuită din mai mulți „versanți”, care comunică între ei. Criticul care scrie despre poezia sa trebuie să cunoască puțin și activitatea traducătorului (pentru că acolo se văd anumite preferințe ale poetului), și literatura pentru copii (în care jocul este, vrând-nevrând, atotputernic), și proza (căci câteva biografeme numai acolo pot fi circumscrise). Într-o literatură care se îndreaptă tot mai mult către fragmentarism, improvizație și amatorism, opere articulate, cum este cea a lui Leo Butnaru, păstrează viu un model al scriitorului adevărat. Care poate să fie foarte activ în spațiul virtual – Leo e campion și la asta –, atâta timp cât nu confundă writing cu texting. Ceea ce Butnaru, spre deosebire de mulții săi colegi mai tineri, nu face niciodată.

Un scriitor adevărat, într-un colț de țară în care e mai greu să fii scriitor adevărat.

                                                                                                                        Răzvan VONCU

UN POET AL AVANGARDEI UCRAINENE

ELEGIA-DIVERTISMENT

Din tulpina neagră a bascului

semănatul îngreunaţilor başi

şi a flautului pripeală bască

pe ringul vocilor de aşi.

Salt brusc, săritură semeaţă,

sec, bătăi mărunte de tobă, galop e,

şi disperarea flautelor, flaute zglobii

peste gropi de sincope.

Roteşte-te, lume, roteşte-te, circ,

roteşte-te, carusele!

Foc de artificii în cer, ţuguiat

zboară mai sus de stele...

Şi ziua-n amurg, şi noaptea-n apus

şi inimă tăcând chitic.

Rotiţi-vă, nebune focuri cereşti,

Roteşte-te, nebunule circ!

Şi ochiul gloatelor spart

într-o mie de spade de lămpi solare.

Roteşte-te, blestemate...

Tact!

Ritm!

Cât te vei mai roti fără rost? Să mai sper?

Oare chiar n-are să vină, chiar nu vine?

Fiece curbă şi tact,

şi ritm

sunt marcate de gestul capelmaistrului

sever.

Va marca şi va fixa:

Stop!

Nu mişca!

Fiece notă are

zvâcnirea sa.

Şi vei cunoaşte perseverenta matematică

a paroxismului încântării şi tristeţii,

camarade,

amice,

fârtate –

fiecare are propriul puls

ce bate,

se zbate.

Fiece notă e potrivită,

o alta-n locu-i să fie nu poate,

şi scârţâie între coaste ruginite

ale inimii încheieturi uscate.

Inimă! Roteşte-te zbenguit,

zbengui-te, fă tumbe, de-i putea!

De pe buzele acrobatului chinez

alunecă-şuviţă moartea.

S-au înecat în înghiţituri convulsive,

s-au rotit pe o coasă strălucitoare

şi s-au înţepat într-un puls comun

inimile tuturor,

oricare.

Gâtlejul se-neacă cu un gheb,

erupe urlet infernal,

de pe trapeze, ca un steag negru, spânzură

limbă de om, neagră-mangal.

Va ţipa scurt duduiţa...

Atunci ţinteşte şi zboară

în urlete de disperare, panica

gurile goale le va strivi!

Bale şi lacrimi stoarse,

buzele-n grimase exagerate!

Ca nişte trupuşoare, pe sfori

se clatină voci

piţigăiate.

1927

FOXTROT

Arcuită-n vibraţie, struna cam tâmpă

Lasă să cadă ca o picătură nota neagră

Şi orchestra îi zice linguşitor melodia

Unei suferinţe libidinoase, parcă.

Şi ies inşii în ring, ghemuiţi în foxtrot,

Frământându-se într-un nemişcat pas.

Şi scripcarii cam palizi la obraz

De pe scripci cu şolduri pline

În sală ca într-un fremătător vas

Toarnă preludii şi flăcări în vine.

Cuibăritu-s-a în poftele preludiilor

Acest pas de vulpe, foxtrotul exact,

Acest tact,

Acest ritm al legănătoarelor fiinţe,

Acest act deschis, acest tact şi lipsă de tact,

Acest nemaivăzut act.

Deci, pasule, îndrăzneşte, scutură oamenii,

E semnul iubirii mecanice, de haram!

În gâtlejul negru al clarinetului

Joacă un nod, tresaltă mărul lui Adam.

Struna, ca biciul, şfichiuieşte banjoul

Şi suspină vioriştii, şi-i zic înainte,

Ca sunetul să onduleze ca fierea în vene,

Ca mercurul în sticlă fierbinte,

Ca să cadă deodată din înălţime,

Tresărit, plescăit, împroşcat,

Ca să se deschidă gurile,

Al gurilor aprinse căscat.

Dar s-a împiedicat astmaticul tact

Ce sfâşie, ca o rană, gura.

Act cinic, public act –

Foxtrotul strivit, fărâmitură cu fărâmitură.

Ax, solidaritatea fantomelor

În music-hall-ul legănător!

Coapsele violoncelelor sunt goale

Şi sunt pofticioase taliile ghitarelor.

Şi grasa pălmuire a tălpilor,

Şi pasul strâmb, ca o scoabă, –

Ce să-i faci, asta-i iubirea oamenilor,

Ceva mai jos de nivel, o şagă!

Clătinându-se, dragostea pleacă,

Gură lipită pe gură.

Iubirea oamenilor, iubirea oamenilor

Burta şi-o scutură;

Burta şi călcâiele, buzele lui Buddha,

Buzele ca păstăile însângerate.

Alertaţi, oamenii stenografiază

Mâzgălit corectele lor pofte-aţâţate.

În staccato stricat ca o schismă,

Împiedicându-se în ritm zdrăngănit,

Aceasta-i iubirea.

Uite astfel eşti tu schismă scuturată,

Tu – iubirea, dragostea.

1928