Arseni TARKOVSKI (1907 – 1989)
Arseni Tarkovski cu soția |
Așadar, mama poetului Arseni Tarkovski, viitorul poet, și bunica pe linie paternă a viitorului mare regizor, nepotul Andrei, Maria D. Rocikovskaia, era din orașul Bălți. Tatăl ei a fost director al oficiului poștal din Dubăsari, având gradul de consilier în instanță. Maria Danilovna cunoștea limba română, franceza, ceva germană, poloneză -- se trăgea din pani, totuși. (Genealogia spiței Tarkovski are mai multe branșe presupuse, inclusiv una daghestaneză. Cea mai credibilă însă fiind descendența poloneză.)
Și dacă filmele lui
Andrei Tarkovski le puteți viziona sau reviziona pe internet (acesta e plin –
și e bune! – de ele), cu poemele tatălui acestuia, Arseni Tarkovski, dragi
cititori, sunt sigur că nu v-ați preA întâlnit. Unele din ele vi le propun în
traducere.
La început a fost tăcerea. În ce privește (și) creația
lui Arseni Tarkovski. Or, ceea ce se știa și „circula” despre acest poet era
nesigur, confuz, trist și descurajat de nedreptatea pe care bolșevismul-sovietismul
o poate face unui mare artist. Dar, odată cu glasnost’-ul, mai multă populație
prinse a afla că, de fapt, cvasi-anonimul de ieri – Arseni Tarkovski – e un
autor important ce ține de veacul de
argint al poeziei ruse, că destinul a rânduit ca numele său să stea
dimpreună cu cele ale lui N. Gumiliov, A. Ahmatova, O. Mandelștam, M. Bulgakov,
M. Țvetaeva. Că este scriitorul publicat în SUA și RFG, Franța și Anglia,
Italia și Japonia, până și în China, însă nu și în Rusia. Cel puțin, nu în măsura în care ar fi meritat-o.
S-a născut în Elizavetograd, gubernia Herson, tatăl
său fiind funcționar bancar și jurnalist. (În anii ’80 ai secolului XIX, ca
unul din organizatorii cercului narodovolnicist, fusese exilat pe cinci ani în
Siberia Orientală.) În 1913-1914, viitorul poet frecventează împreună cu tatăl
său serile de poezie ale lui I. Severeanin, K. Balmont și F. Solgub. În 1925, este
admis la
Cursurile Superioare de Literatură de pe lângă Uniunea Poeților,
unde îl cunoaște pe poetul și teoreticianul limbajului Gh. Șengheli, care i-a și
determinat în mare parte evoluția artistică. Un timp, profesează jurnalismul.
Traduce mult din literatura orientală, în special cea a popoarelor asiate
incluse cu forța în Rusia-URSS. În ajunul războiului, face cunoștință cu Marina
Țvetaeva căreia îi dedică un amplu grupaj de versuri. Este corespondent de
război, în 1943 fiind grav rănit și amputându-i-se un picior. În 1945, își
pregătește pentru editura „Sovetski pisatel” volumul „Versuri prin ani”, matrițele
căruia, însă, aveau să fie distruse în rezultatul nefastelor consecințe pe care
le-a avut hotărârea de pomină a CC „Despre revistele Zvezda și Leningrad”.
Astfel că prima carte îi apare abia în... 1962!
În creația sa parcă s-ar cantona, spre a se estompa,
ecourile avangardismului deja pe cale de
a fi clasicizat (și... uitat, prin interdicțiile ce i s-au tot impus). Printre
alte definiții ce i e potrivesc sau nu prea, Arseni Tarkovski e numit și
„ultimul poet al veacului de argint”, a acelei perioade de fulminantă înnoire a
canonului (canoanelor!) poeziei ruse și de înflorirea ei într-o impresionantă
diversitate de școli, curente, intenții, realizări, aspirații și neîmpăcări.
Mie unuia, Arseni Tarkovski îmi amintește (și) de un Geo Bogza sub lumina
discretă a stelei Orion. Pentru a se convinge și cititorul de eventuala
afinitate a acestor doi poeți și fini intelectuali, să revină la poemul
trakovskian „Taurul, Orion, câinele”. Aceste simboluri prozodico-parțial-zodiacale
pot explica, implicit, și destinele autorilor respectivi, în special pe cel al
lui Tarkovski – izbit de taurul puterii și
încolțit de agonia acestuia. Darnic luminat și ghidat de (pro)eminențele
constelațiilor cerești (și artistice), acest important poet s-a aflat în
fervent proces de (re)definire a personalității și adecvată apreciere
axiologică a creației sale care poate fi considerată a emite și unele din
ultimele protuberanțe ale avangardismului propriu-zis.
Arseni Tarkovski cu fiul Andrei |
În preajma Mării Azov
Am ieșit spre haltă. Fonta se odihnea
În sfere mari de aburi unsuroși. El era
Rege asirian în ondulările ciorchinilor de cârlionți.
Stepa se deschisese și parcă un vârtej al marilor vânturi
Îmi trase-n el sufletul, absorbindu-l.
Și deja în spate dispăruse casa de lut;
În jur, turnurile lunii sau doar înlunite
Se înstăpâniseră până-n marginile lumii,
Noaptea desfășura dintr-o deschizătură în alta
O pânză tare, strâns învălătucită.
Tinerețea mea de mine se-ndepărtă
Și sacul greu mă-ncovoia din umeri.
Desfăcut-am curelele și pâinea am presărat-o cu sare
Hrănind stepa, iar cu a șaptea parte din ea
Am îndestulat răbdătoarea mea carne. Apoi am adormit
Până la căpătâiul meu se răcise
Scrumul regilor și robilor, și-mi stătea la picioare
Cupa plină cu plumburiile lacrimi de Azov.
În vis mi se arătă ce are a mi se întâmpla.
Dimineața mă trezii și pământului pământ i-am spus,
Arșiței expunând-mi încă firavul piept.
* * *
Uimirea ta sau al tău
Căscat de vocale. Ce recompensă
Pentru existența ce se topește!
Și câtă respirație a zilei transparente,
Și câtă înaltă neînțelegere
Se tăinuiesc în tine, se tăinuiesc în mine...
Nu toamna, ci a vocii slabă înfricoșare,
Strălucirea vocalelor în eterul vraiște –
Precum gheața alunecătoare din palme...