DIN TINEREŢEA UNUI MARE POET

Andrei VOZNESENSKI  
(1933 – 2010), Federaţia Rusă

Poet, prozator, pictor, arhitect, cel mai popular poet al generaţiei şaizeci, din care fac parte  Evgheni Evtuşenko (n. 1933), Bella Ahmadulina (1937-2010), Robert Rojdestvenski (1932-1994). Primul său volum de versuri, „Mozaic”, apărut în oraşul Vladimir, trezeşte furia ideologilor comunişti, redactorul cărţii fiind destituit din post. Apoi, împreună cu Ahmadulina şi Evtuşenko, cade în nemila lui Hruşciov care, la o întâlnire cu intelectualii la Kremlin, îi strigă poetului (o bună parte din cei din sală aplaudau): „Cară-te, domnule Voznesenski, la stăpânii dumitale! Îi voi ordona lui Şelepin, şi el vă va iscăli paşaportul pentru străinătate!” Şi chiar i se permite să plece în SUA, unde este tradus de Robert Kennedy, se împrieteneşte cu Allen Ginsberg şi Arthur Miller.

Poezia lui e una „cu şcoală” la Maiakovski (cel din tinereţe), Pasternak, dar şi la cea a poetului futurist Semion Kirsanov.

*   *    *

             7 martie 1963. Kremlin. Întâlnire oficială a conducerii de partid sovietice cu intelectualitatea de creaţie. Nikita Hruşciov, mahăr pe toate liniile, se dezlănţuie, urlă la tinerii artişti, înjură, ameninţă, inclusiv pe poetul Andrei Voznesenski, precum se vede şi din fotografia momentului. Partinicul îi strigă scriitorului: „Cară-te, domnule Voznesenski, la stăpânii dumitale! Voi ordona să ţi se iscălească paşaportul pentru străinătate!”

Astfel se punea capăt a ceea ce se numise dezgheţul hruşciovist, destalinizarea societăţii sovietice. Reîncepea îngheţul. Partidul nu digera arta noua, USSR – degera din nou. Şi se întâmpla cel mai benefic paradox: în loc să oprească putrefacţia, gerul o aţâţa, o stimula! Peste un sfert de veac, ţara sovietelor, ţara-putregai se spulbera.

ŞOSEAUA RUBLIOVSKOE

Pe lângă sanatorii stinghere

planează scutere.

Conduc îndrăgostiţii fără istov –

ca îngerii lui Rubliov.

Ca în frescele Bunăvestirii,

de un alb zorit în libertate,

în urma lor luminează femeile

ca aripile la spate!

Veşmintele lor fâlfâie,

se rup de ghidoane,

în umerii mei vă înfigeţi,

mari aripi bălane.

Voi zbura,

                  mă voi înălţa?

Voi cădea,

                voi rata?

Ca vulturul în tării?

Ca piatra?

Toamnă. Ceruri senine.

Păduri purpurii.

1962

PARISUL FĂRĂ RIME

Parisul e răzuit. Parisul e garnisit.

Îl bat cu jet de nisip dintr-un aparat,

Matroanele din epoca rococo

Sunt roase de duşul Charcot*.

Şi am zis: „Trebuie neapărat –

Să scoţi de pe obiecte exteriorul strat,

Să vezi lumea fără învelitoare

Scheme pernicioase şi pereţi baroci”.

Eu eram ridicol prin predestinare,

însă patroana noastră, madam Lanchon,

făcu: „o-lea-lea, amicul meu!...” şi dintr-o dată –

oraşul s-a preschimbat,

        zidurile dispăruseră, mai bine zis, au devenit transparente,

peste străzi, precum legături de baloane colorate,

                                                        atârnau odăile,

fiecare luminată altfel,

în interior, precum în ciorchini,

                                         ardeau figuri şi paturi,

obiectele îşi aruncau carapacele, copertele, învelişurile,

peste masă

se încovoia maroniu ceaiul, păstrând forma ceainicului,

de asemenea, păstrând forma conductei,

pe tavan se prelingea argintia apă rotundă,

în catedrala Notre-Dame se ţinea mesa,

ca printr-un acvariu

luminau candelabrele şi cardinalii purpurii,

arhitectura se evaporase

şi doar rotundul vitraliu al rozetei  nu ştiu de ce plutea

                          peste piaţă, ca semnul:

                          „Circulaţie interzisă”,

peste Luvrul postamentelor, ca 16 arcuri de canapele,

                                         tremurau carcasele statuilor,

arcuri erau pretutindeni,

totul ticăia,

o, Paris, lume a funigeilor, antenelor şi sârmuliţelor dezgolite,

ce mai tremuri,

ce mai baţi cu motorul de cursă,

o, inimă sub subţire peliculă liliachie,

Paris

(pe locul buzunăraşului de la piept, vertical, ca un peştişor,

stătea briciul firmei „Gillette”)!

Paris, ce vulnerabil, ce uşor de rănit eşti,

sub găoacea ironiei,

sub francheţea învecinată

cu lipsa de apărare,

Paris.

În Paris voi sunteţi singuri pentru totdeauna,

chiar dacă nimeni nu e în singurătate.

În râset e tristeţe, cum în vişină sâmburele,

Paris – apă arzătoare,

Paris,

cât eşti tu de sucit,

ce albă e pădurea ta de Boulogne,

                                         tânără precum fetele la scaldă,

alergau câini rozi, amirosindu-se jenaţi,

ei ar fi putut să treacă unii în alţii,

                                         ca stropii de mercur,

şi cineva, golaş ca şarpele, 

murmură: „eu sunt vulpe argintie”,

treceau oamenii,

pe locul craniilor deşurubate

ca păsările în colivii

spânzurau gândurile,

flocoase vedenii bărbăteşti intimidau monahia,

preşedintele clubului destinat bărbaţilor se temea de dezvăluiri

(legătura lui secretă cu soţia a fost deconspirată,

el e supus oprobriului),

peste un poliţist fluturau picioruşe

ca un nimb, într-o farfurie argintie

plutea un şniţel peste cântăreţul mansardelor,

în scăfârlia dezmăţatei OAS**

pe tigaie fumega Sartre,

iar Sartre,

          dragul nostru Sartre

îngândurat ca un greieraş blând,

rumega păiuşul cocteilului,

cu toate aste taine

                          ale spiritului înţelept,

prin păiuş,

          ca un suflător de sticlă,

el a umflat felinarele, încât

întregul oraş, din interior,

şi bisericile şi abatoarele arată

ca nişte baloane multicolore!

Eu îl zgâlţâi:

               „Dragul meu Sartre,

grădina mea, ne-sticluit  contra iernilor,

de ce atât de neapărate

zboară baloanele

                          clipitelor?

Ce groaznic dezgolit e totul,

doar de un fir de nisip despărţite toate de straşnice răni,

pe care chiar şi aerul le arde, ca raşpelul,

dragul meu Sartre!

          Dar dacă totul este ca şi condamnat?!...”

Tace greieraşul pe frunzişoară

cu chin dement pe feţişoară.

Trei au fost…

Noi cu Olga stăteam la „Calul zăpăcit”,

între dinţii jazmanului se încovoia un sunet de forma saxofonului,

femeia zâmbi,

„De-i striptis striptis să fie”, –

                                         spuse ea,

prinzând să-şi jupoaie de pe trup nu rochia, nu, –

                                         ci pielea! –

cum sunt scoase de obicei ciorapii sau treningurile de tricotaj

– o! o! –

ceea ce-mi mai amintesc, în fine, au fost veveriţele,

impasibil-albe, precum izolatoarele,

                          pe straşnica,

                          urlătoarea faţă de foc.

„…Dragă prietene, vi se topeşte îngheţata…”

Paris. Prieteni. Pereţii s-au închis.

Iar dincolo de geam zboară trans-secular

                          motocicliştii

                                         cu căşti albe

ca diavolii în buline nocturne.

1963

__________

*Charcot – traducătorul presupune că este vorba de cristalele Charcot-Leyden; cristale de fosfat incolore, hexagonale, ce se găsesc în sputa bolnavilor de astm bronhic.

**OAS (Organisation de l'armée secrète) – organizaţie naţionalistă de extremă dreaptă, care a activat în Franţa pe durata războiului din Algeria (1954 – 1962).

COSMORAMĂ din revista

O dată la zece bătăi în poartă

Pe când eram deja un înger destul de bătrân în vârstă (aici, eu dau textul mărturisirii mele, acestei, acelei istorioare în varianta ei de bruion, cu unele emendaţii, tăieturi, cu mici imprecizii stilistice etc.), precum prevede pravila legiuirile tăriilor cereşti, am fost şi eu, ca şi cei din acelaşi contingent cu mine, transferat din împărăţia azurului briant în partea azurului clarobscur, unde se hotărăşte destinul de mai departe al celor care şi-au făcut stagiul serafic angelic activ. Îmi amintesc că, în primele zile şi nopţi – ba  nu, – doar în prima zi, deoarece acolo aici e o ziuă continuă, permanentă, – ar reieşi că, de fapt, totul e, otova, doar o primă zi-non-stop – deci, de cum am fost instalat la noul meu loc de vieţuire, am rămas foarte uimit că, la bătăile în poartă, care răsunau din vreme în vreme, ceilalţi fraţi aripaţi din parte clarobscură a azurului nostru priveau, pe rând, prin vizorul ce dădea în lumea de dincolo şi, fără să deschidă, se retrăgeau, tupilat, în adâncul curţii sau, pur şi simplu, se întindeau, tăcând chitic, chiar lângă poartă. Bineînţeles, mă prinse curiozitatea şi chiar l-am întrebat pe un frate întru cerească cetate ce înseamnă acest acel comportament, la care el îmi răspunse în şoaptă, să nu audă cei care, din vreme în vreme, băteau în poartă:

FIORI ÎN ŢARA FIORDURILOR

UMBRA LUI DANIEL TURCEA ÎN SUEDIA

(Pagini de jurnal)

1 noiembrie 1998

Astăzi, am acordat un interviu pentru televiziune (TVM), în care eram întrebat şi despre călătoria mea în Suedia. Nu mai ţin minte ce am notat în blocnotes, dar aş dori să dau, en brève, o biografie de emigrant român, pre nume Răzvan Turcea, stabilit la Stockholm încă din 1976. Este cumnatul domnului Radu Lăzărescu, la care l-am şi întâlnit, de unde, împreună cu colegul Andrei Burac, mergem şi la Răzvan, în casa lui gen vilă, cu două nivele, în care, în afară de stăpân, mai locuieşte un pisoi uriaş. Dl Turcea abia îşi revine dintr-un şoc de adâncă stupefacţie, în melanj cu nişte sentimente de dragoste, sau doar de obişnuinţă „în  doi”; în amestec cu o nemeritată nostalgie pe care nu o poate nicidecum tăinui. Vorba e că, acum o lună jumătate, i-a plecat de acasă soţia suedeză. De ce? Zice Răzvan: „Cu vreun an în urmă, ea îmi propusese să mergem să ne stabilim în nordul ţării, de unde-şi are obârşia. Eu am contestat acest plan, nevrând să schimb Stockholmul, metropola, pe o depărtare ceva mai rece şi mai străină mie. Ea însă a tăcut, nu a contestat contestaţia mea. Adică, nu ne-am certat, nu am insistat asupra subiectului. Ei, suedezii, sunt firi închise. Şi iată că, într-o zi proastă, venind seara acasă, găsesc bileţelul că dânsa se reîntoarce în nord, pe meleagurile baştinei sale”. Bietul nostru român recunoaşte că a suferit mult, ştiau de asta şi ceilalţi, rudele, prietenii. Zice Răzvan: „După mine, am tras din ţară vreo 50 de rude”. Vila sa e într-un sector elitar, întrebată. Ar costa cam la 250 de mii de dolari americani. Are o grădină, câţiva meri foarte roditori. Însă, deja de câţiva ani, nu mai face ţuică din fructele adunate.

Dabiel Turcea

Dar să o luăm de mai departe, de pe la 1972, când junele român Răzvan Turcea îşi cam făcea planuri să evadeze din ţară. Cum, însă? Aha! Îi vine o idee. Mă întreabă:

– Ai auzit de ansamblul Căluşul?”

Eu:

– Da, Căluşarii”.

El:

– Nu de Căluşarii, ci de Căluşul din Scorniceşti, în care evoluau doar rudele lui Ceauşescu. Ştiam că acest colectiv este admis să meargă des peste hotare, să ne reprezinte. Cum să nu aibă ei încredere în rudele secretarului general al PCR? Şi, ce-mi zic eu? – Hai să mă transfer cu traiul la Scorniceşti. Asta şi fac. Vin în oraşul de baştină al preşedintelui, mă angajez frumos şi serios la lucru, mă mai înscriu şi în echipa pregătitoare de dansatori a Căluşului. Mă căsătoresc, îmi cumpăr casă bună. Bună, căci – ce să-ţi spun? – am fost până şi „şef la mături”. Adică, eram brigadier într-un atelier de legat mături. Parcă, ai zice, muncă de jos, dar necesară pentru ţinta pe care o urmăream eu.

PRECUM O TRINITATE

Odată ce prezentul arhivo-reportajul e unul fotografic, să o începem cu prima fotografie din istoria lumii. Dar până la ea – puţină etimologie: noţiunea fotografie îşi trage originea din doi termeni greceşti: fotos (φotoς) ce se traduce ca lumină, evident şi grafein (γραφειν), pre limba română zis/ înţeles: lumină, desen, scris. Literalmente: a picta cu lumină.

Iată şi cea dintâi imagine fotografică, dar şi despre cine şi cum a ajuns la ea: în anul 1829, Joseph Nicéphore, fizician dintr-o provincie franceză, a reuşit să fixeze o imagine pe o placă metalică cu depunere de halogenură de argint. Rezultatul – de o calitate precum se vede, zisă medie.

După trecerea la cele veşnice a domnului Niépce (1833), cauza sa o continuă Jacques Mandé Daguerre, iar data oficială a invenţiei fotografiei s-a convenit să fie anul 1839, când Daguerre a patentat invenţia numită de el „daghereotip”, care de fapt era o simplă ameliorare a descoperirii făcute de Niépce. Proprietar al patentului a devenit statul francez.

                                             *      *      *

Dat fiind că toate acestea (ni) le comunicăm la fascinanta simbioză tehnică, zisă computer/ ordinator, să ne amintim cum arăta „străbunul" său.

De fapt, este complicat de precizat care a fost primul calculator digital. Realizări notabile – calculatorul Atanasoff-Berry, maşinile Z ale germanului Konrad Zuse – de exemplu, calculatorul electromecanic Z3, care, deşi foarte nepractic, a fost probabil cel dintâi ordinator universal, apoi calculatorul ENIAC cu o arhitectură relativ inflexibilă ce cerea modificări ale cablajelor la fiecare reprogramare, precum şi calculatorul secret britanic Colossus, construit pe bază de lămpi şi programabil electronic.

                                             *      *      *

Iar calculatorul ne duce (şi) în fascinantul univers Google. De când folosiţi computerul? Vedeţi cum arăta Compania Google în 1999.

DACII ÎNTR-UN POEM RUS

Vasili KOMAROVSKI       
(1881–1914),  Rusia

                                       TOGA VIRILIS*

Răsună-n pieţe-un singur nume – „Dacii!”

Chiar Cezar e supremul. Aruncate

Coroanele-s. Din goarne-i zic zvonacii.

Arama-n luciu. Javre gudurate.

Şi văd aievea: legiuni crispate

Merg afundându-se-n nisip, noroaie;

Ard focuri mici pe malurile-nalte,

Noi trecem vadu-n amurgirea laie.

Dar adastăm. Până aţâţă zbirii

Dominiţian, spre a stropşi creştinii,

Iar revoltaţi de firea lui haină.

Nemânuind nicicând stilet sau lance,

Simţeam şi eu în braţ porniri opace,

Şi inima doar mă mustra, străină.

1911

Traducere de Leo BUTNARU

­­___________________________

*Toga maturităţii (lat).

PRIMELE JERTFE ALE „RĂZBOIULUI STELELOR”

Pagini de jurnal/ Cernăuţi

10.I.1986

Reclama cinematografică în Cernăuţi e mai ingenioasă decât cea din Chişinău. Un exemplu: „La solicitarea numeroşilor spectatori, pe ecranul nostru se va demonstra în reluare filmul Romanţa cruzimii”. O fi fost, nu o fi fost solicitări, dar reclama câştigă. Oraşul are şi mai multe cinematografe decât Chişinăul. Doar în centrul său sunt situate vreo zece.

Peste ani, la poarta Universităţii din Cernăuţi.
În stânga, poetul Liviu Ioan Stoiciu

Străzile centrale abundă în „Saloane de modă”. Ai impresia că i se face concurenţă serioasă… Parisului. Dar de fapt aceste „saloane” (nu trebuie scoase dintre ghilimele) nu sunt decât obişnuite ateliere de croitorie. Explicaţia, una dintre posibilele, ar fi că în Cernăuţi – furnicar de lume – vin foarte multe persoane din întreaga regiune, ba chiar şi din Transcarpatia. Nu toate localităţile din munţi au ateliere de acest gen şi urbea îndeplineşte numeroase comenzi de croitorie.

De mai continuă în acelaşi mod „concediul” meu curent, el ar putea fi numit unul al observaţiei şi meditaţiei. Asemănător acestuia ar fi fost doar cel petrecut împreună cu Zinovia în Crimeea, impresiile adunate atunci „regizându-le” într-un text intitulat „Refrene sub amnarele soarelui”. (Publicat în „TM”. Mi s-a întâmplat necazul cu dedicaţia: De ce e dedicat textul… soţiei? Mai să se ajungă la mustrare. Ce, trebuia să i-l dedic… partidului?...)

CÂNTEC DIN BUCIUM, CÂNTEC DIN BUTUC

Din Lituania

 26 mai 2012

După vreo jumătate de oră de hălăduire prin centrul oraşului, beneficiind de explicaţiile žemaitijanului personal, dl literaturolog Regimantas Tamošaitis, profesor la Vilnius şi membru plin al grupului nostru, suntem preluaţi şi însoţiţi de doamna Virginija Černiauskienė,  directoarea bibliotecii publice din Telšiai, pentru ca peste trei sferturi de oră să ne pomenim într-o imensă livadă de meri înfloriţi, gospodărită de pomicultorii din localitatea Kaunatava, unde suntem întâmpinaţi/ salutaţi cu sunete de tulnice şi de… butuc de roată de căruţă! Alături de flăcăii cu tulnice stă şi un alt tânăr care, ridicând o roată de trăsură peste fruntea sa, suflă spre cer în bucşa ei, astfel că pentru prima oară în viaţă aflu că un butuc poate suna ca un bucium! Câte a învăţat omul în devenirea sa, de la ieşirea din peşteră şi intrarea în casă!... Adică, un căruţaş din vechime îşi mână el telegarii prin lungile drumuri de pădure şi de câmpie, iar la un moment dat i se întâmplă cine ştie ce neplăcere, omul are nevoie de ajutor. Ce să facă? Nu a fost prevăzător să ia cu el şi un tulnic de semnalizare. Îşi frământă lituanianul mintea, chibzuieşte, până, din întâmplare sau din chibzuinţă, ajunge să descopere că butucul roţii de căruţă îl poate salva, suflând în el într-un mod anume, scoţând sunete prelungi, dând semnale de care are nevoie – sau de ajutorare, sau, altădată, vestind că apare duşmanul, sau că… La multe nevoinţe e bun butucul roţii. Uite aşa, merge el flăcăul cu trăsura, la un moment dat opreşte, scoate o roată, suflă în bucşă, vestindu-şi drăguţa, precum se înţelesese, că – aşteptă-mă, cuconiţă, curând ajung la poarta casei voastre!

Rotarul şi buciumaşii

Cântec din butuc

Poetul Vladas Brazunas şi buciumaşii

DE LA URŞII CARPATINI – LA MOŞ MARTINII BALTICI

Dintr-un jurnal lituanian

26 mai 2012

Dimineaţa, plecăm la Telšiai, capitala Žemaitijei, al cărui simbol de herb este ursul care, în neguri de vremi, era totemul ţinutului. Locul de întâlnire cu gazdele a fost fixat lângă catedrala Sfinţii apostoli Petru şi Pavel – somptuoasă arhitectură a unui baroco târziu. Ni se atrage atenţia la uşa masivă pardosită cu aramă a locaşului cu 12 altare, cu o galerie a episcopilor de Žemaitija, cu o măreaţă orgă unicat din secolul XIX. Catedrala este şi un panteon, în criptele ei dormindu-şi somnul de veci 10 episcopi.

Coborând de pe colina catedralei, ne fotografiem lângă blândul Moş Martin din centrul urbei. Puternicul patruped e într-o ipostază compoziţională de blajinătate, domesticire, pe spinare având trei pui de om şi doi ursuleţi, iar pe granitul piedestalului stă scris, în latină, numele Žemaitijei – Samogitia, însoţit de deviza: „Patria una”, pe care nu e nevoie să o traduc. Spiritul totemic vibrează şi astăzi, zicându-se că, dacă pui mâna pe laba ursului, devii şi tu mândru, puternic ca el. Iar dacă mângâi uşor nasul lui Moş Martin, poţi miza pe îndeplinirea unor dorinţe.

E un ţinut etnografic cu particularităţi distincte, cu relief de tranziţie între maritim şi continental, de câmpie, cu văluriri de altitudine domoale, de până la 100-150 de metri, specific atestat chiar în numele regiunii, žemas însemnând „jos”, „de jos”.  Triburile jemaiţilor îşi vorbeau dialectul care şi astăzi în Lituania este considerat de unii filologi limbă aparte. Ele au fost ultimele din Europa care au fost creştinate. Demnitatea lor e una legendară, dovedită în luptele cu teutonii, în genere cu nemţii, pentru a-şi păstra independenţa. Aici se afla templul păgân Romovė, unde încă prin secolul XV îşi mai găseau adăpostul preoţii idolatri izgoniţi din Lituania. Vorbeam de nostalgiile politeiste pe care eu însumi le-am „depistat” în subtextele unor mărturisiri

LABORATOR: OPERA PE CALE DE A SE FACE

ANCHETA REVISTEI 

Nr.175-177, 2012

Discobolul: - În cazul dumneavoastră este valabil ceea ce se spune despre textul literar şi anume faptul că după ce este terminat este lăsat deoparte o bucată de timp, după care este reluat? Şi dacă după un timp ceea ce citiţi vă place şi nu simţiţi nevoia de a modifica aproape nimic atunci aveţi certitudinea că este un text bun? Sau, cînd aveţi certitudinea că un text este bun? Credeţi şi dumneavoastră că textul literar valoros este acela care vine „cap-coadă”? Dar autocenzura cum funcţionează în cazul creaţiei dumneavoastră? Pulsiunile interioare, specifice oricărui om în parte, şi presiunile exterioare, datorate tipului de societate în care trăim, intervin în finalizarea operei? Opera a ieşit pînă la urmă conform intenţiei scriitorului?

Leo Butnaru:  Creaţia nu se prea supune legităţilor rigide. Deci, nu există o regulă „fermă” şi nici în aceste cazuri. Depinde. Uneori e valabilă varianta cu lăsarea deoparte o bucată de timp a unei bucăţi de text sau a unui text întreg. Mie mi s-a întâmplat o lungă despărţire de eseurilor din cartea (pe atunci: viitoare) Şlefuitorul de lentile aflate în curs de plămădire, abandonate, însă, fără voia mea, parcă, la începutul anilor 90 ai secolului trecut, când Chişinăul năvălise în stradă, în pieţe, luptând pentru desprinderea sa de URSS,  cerând imperativ independenţa, suveranitatea Moldovei Estice. Iar scriitorii erau cu cei mulţi, părăsindu-şi locul tradiţional de muncă: masa de scris. Astfel, eseurile cunoscuseră o variantă apropiată celei prezente încă  în vara anului 1991. Însă abia peste zece ani am revenit la ele (şi din motivul că după perioadă de abandon nicidecum nu reuşeam să intru din nou în starea psiho-creatoare iniţială, într-o stare de inspiraţie, dacă vreţi), dându-le o „a doua formă”, în care, începând cu anul 1999, au şi fost publicate în reviste, pentru ca, înainte de a le regiza în ansamblul volumului Şlefuitorul de lentile, să mai fie supuse completărilor şi redactării minuţioase. Adică, independent de persoana concretă a autorului, se confirma general-valabilul principiu conform căruia un eseu se naşte atât dintr-o intenţie prealabilă, cât şi din dezvoltarea şi ramificarea respectivei intenţii în timpul acţiunii de elaborare literară propriu-zisă.

UCRAINA: DIFERENŢE ŞI APARENŢE

Pagini de jurnal

26.IX.2012

Figuri de şah pe tabla istoriei. Castelul Liubertas, sec. XV, Luţk

Prima diferenţă Crimeea – Volânia: dacă acolo, în sud, la simpozionul „Septembrie la Maksimilian Voloşin”, timp de o săptămână nu am auzit decât un singur scriitor care să vorbească în limba ucraineană, aici asta o face toată lumea, localnicii considerând că oaspeţii lor, cei care îi vizitează cunosc sau trebuie să le cunoască graiul. Ucraina e în plină campanie electorală şi, acolo, în Crimeea, printre alte slogane ale vreunui partid în lung de drumuri apăreau şi bannere cu îndemnul: „De la limba rusă regională – la limba rusă de stat”. Iar la Luţk, în genere în partea occidentală a Ucrainei, o atare agitaţie este imposibilă, considerată adevărat sacrilegiu. În Crimeea nu vei vedea punctele de propagandă electorală ale opoziţiei unite „Bat’kivşcina” (Patria) ce are de simbol chipul Iuliei Timoşenko, fostă prim-ministru, astăzi în închisoare, iar la Luţk reprezentanţii acestei formaţiuni politice te apelează frecvent, oferindu-ţi diverse publicaţii, mici drapele cu sigla lor, solicitându-ţi semnătura întru susţinerea opoziţiei şi a liderului ei. Sudul şi estul Ucrainei sunt mult mai „roşii”, mai refractare noilor realităţi. Prin oraşele Crimeii, în lungul şoselelor sale citeşti „ziua de ieri”, gen: „Să reîntoarcem statului întreprinderile strategice!” (Deci, o nouă naţionalizare.); „Ucraina – înainte!” (Ca pe timpuri URSS, nu?) Nu e de crezut că astfel de slogane vorbesc şi despre 

Camapnie electorală la Luţk

psihologia socio-populară, de o filozofie civică la zi, ci sunt mai curând nişte improvizaţii anacronice ale unor candidaţi în deputăţie de extracţie ideologică cvasi marxist-leninistă; în orice caz, specimenele respective vin (încă) din rândurile PCUS şi ale comsomolului de acum două decenii. Dar şi în Crimeea, şi în Volânia se pot vedea bannerele partidului „Lovitura” al boxerului Vitali Kliciko, deviza căruia e: „Bate ceasul loviturii!” Chiar dacă nu e clar pentru multă lume ce e cu izbitura sporto-politică.

Monumentul Lesei Ukrainka

Acest prolog al zilei de azi (marcată drept Ziua europeană a limbilor naţionale!) este impus de situaţia concretă: pentru a ajunge la locul primei noastre întruniri în plen, Palatul culturii, trebuie să străbatem piaţa centrală a Luţkului, unde se şi află corturile pestriţe ale mai multor formaţiuni politice angajate în campania electorală. Trecem şi pe lângă statuia maiestuoasă a poetei Lesea Ukrainka, plasată însă în faţa teatrului de dramă ce poartă numele lui… Taras Şevcenko. Da, e un paradox al acestui oraş care, în compensaţie, în faţa Universităţii „Lesea Ukrainka” a plasat monumentul lui – da, aţi ghicit! –… Taras Grigorievic Şevcenko. În genere, aceste două figuri emblematice ale culturii şi literaturii ucrainene sunt suprasolicitate, lucru ce vorbeşte, implicit, de tragismul istoriei spirituale a vecinilor: pe timpul ţarismului,

LAGĂRUL DE CONCENTRARE A(L) KITSCHULUI

Din jurnalul de Volânia // Crimeea

28.IX.2012

Ieri spre chindie, simpaticele noastre ghide ne spun că, întregul nostru efectiv, legiunea străină de la atât de amical-colegialul Magnus Ducatus Poesis este invitată de „un scriitor localnic” la casa lui de vacanţă, situată cam la 15 kilometri nord-vest de Luţk. Unii colegi îşi pun problema: să meargă, să nu meargă? Câţiva renunţă şi, probabil, ar fi avut motive să regrete. Dar îi priveşte. În schimb, priveliştile care s-au deschis ochilor merită atenţie, meditaţie şi atitudine.

Ajungem la cătunul Filkiv, localitate-model pentru istoria şi componenţa etnică a Volâniei: pe aici s-au perindat slavii vechi, apoi mai mulţi pani polonezi, la unul dintre ei, în 1929, chiar găzduind şi rămânând de mas preşedintele Poloniei Ignacy Mościcki întâmpinat triumfal de băştinaşii ce înălţaseră un arc floral, pe sub care să treacă gloriosul prim-demnitarul statului, presărându-i drumul cu flori. (Nu exagerăm numai noi, românii…) O vreme, aici au locuit cehi, pe care ţarul Aleksandul al II-lea i-a invitat în condiţii avantajoase; ei trebuiau să ridice economia ţinutului. După război, polonezii şi cehii au fost expulzaţi, unii ajungând în lagărele staliniste, în locul lor fiind aduşi ucraineni „de dincolo de Bug”. În vederea dramaticelor „optimizări” şi concentrări „rentabile” de populaţie în socialism, ţăranii din micile cătune au fost împinşi la grămadă, impuşi să-şi construiască adăposturi în doar două localităţi. În timpurile numite perestroika, Vasil Prostopcik 

Întâmpinaţi în "lagărul de concentrare"

cumpără de la stat un grajd cehesc, construit încă la 1918, şi 36 de ari de pământ, toate astea costându-l tocmai… 53 de dolari (la cursul curent al grivnei ucrainene). Mai apoi şi-a extins domeniul, pe vreo 3 hectare făcând agricultură. La început, a prins a aduna diverse obiecte ce ţineau de traiul şi activitatea săteanului de demult sau de mai dincoace, iar după 1991 a început să „vâneze” relictele realismului socialist, adunând în curtea spaţioasă a grajdului reconstruit şi devenit o coşcogea casă de vacanţă deplin funcţională fel de fel de monumente mai mult sau mai puţin hidoase sau doar hazlii, monstruoase sau doar curioase prin ce şi pe cine reprezintă. E aici un fel de „lagăr de concentrare” a kitschului „artei monumentale sovietice”. Mai multe statui şi busturi ale lui Lenin, dintr-o sculptură uriaşă rămânând doar partea de jos, pantalonii granitului cam de 3 metri înălţime. Integral, acel oribil stat de om cântărea… 20 de tone! Împreună cu colegul Nicolae Popa ne vine ideea (cabotin-teatrală) să intrăm în dialog chiar cu aceşti V. I. Lenin încremeniţi în diverse poze. Într-un dialog ce s-ar înţelege doar din fotografii. Astfel, lângă Lenin în deplină statură ce artă cu mâna spre – bineînţeles! – „viitorul luminos al omenirii” mă postez în aceeaşi poză, cu mâna întinsă, însă indicând exact în sens invers (în sensul: ba nu, direcţia corectă e astălaltă…). Iar unde „bunicul” Lenin stă la sfat cu un copil pionier (ambii sunt dintr-un material întunecat de-a binelea, astfel că Prostopciuk le-a desenat cravatele în alb), mă postez înde ei şi-i fac dojenitor din deget conducătorului: „Fii atent, nu mai spune prostii tinerei generaţii”. Apoi mă agăţ de mâna lui întinsă „spre viitor”, sforţându-mă la gândul: „Da lasă, bre, odată braţul ista în jos!” Sunt pe aici şi busturi de-ale lui Stalin, şi unul al lui Frunză, consângeanul nostru, sângeros erou al armatei bolşevice 

Tandemul Lenin-porumbacul la Koktebel

ce lupa când în vest, cu polonezii, când în Crimeea, cu albgardiştii. Statuile bizare ale unui mecanizator alături de cea a unei ţărance radioase cu un snop de spice în braţe, dar… desculţă! Însă toate astea (de)ţinute în lagărul de concentrare a bizareriilor comunismului în chip destul de… uman, amfitrionul, poetul Vasil Prostopciuk gândindu-se mereu cum să le regizeze mai efectiv, cum să le plaseze, să le „împerecheze”/ alăture, având chiar şi un „Zidul Kremlinului” sub care, se ştie, sunt înmormântaţi foştii lideri sovietici. Şi aici chipurile lor se perindă însoţite de epigrame hazlii cărora, însă, e greu să le prinzi întorsăturile paradoxale de sens, dacă nu cunoşti ucraineana destul de binişor. Una e limba vorbită, în care te descurci, şi alta – cea scrisă.

ALEX ŞTEFĂNESCU DESPRE AURELIU BUSUIOC

Ce ruşine! În România n-a avut niciun ecou moartea, în seara zilei de 8 octombrie 2012, a scriitorului român din Basarabia, Aureliu Busuioc (n. 26 octombrie 1928). L-am cunoscut, la Chişinău, după ce îi citisem cărţile la Bucureşti şi fusesem cucerit de farmecul lor. Aureliu Busuioc contrazicea imaginea consacrată a scriitorului basarabean. Nu era patriarhal, ci monden, nu era patetic, ci ironic.

Înalt şi masiv, cu părul negru uşor cârlionţat, cu sprâncene groase, desenate decis, cu un cap de împărat roman, aducea aminte de Toma Caragiu. Avea, ca şi el, o voce melodiosbărbătească şi domina, prin inteligenţa sa efervescentă şi umorul demistificator, pe cei aflaţi în jurul lui.

Scrisul său se remarcă, înainte de toate, printr-o ironie elegantă. Textele persiflatoare din volumul „O sumă de cuvinte” (parafrază a titlului lui Ion Neculce „O samă de cuvinte”) le-am citit încă dinainte de apariţia cărţii (mi le trimitea autorul ca să le public în „România literară”). 

PRIN CE NE ASEMĂNĂM NOI CU LITUANIENII?

Dintr-un jurnal baltic

Aflarea în acest spaţiu catolic al evlaviei îmi readuce în minte momente din cele câte le-am discutat în ajun cu Donatas Petrošius. Tânărul coleg îmi vorbea cu o anumită veneraţie, dar şi nostalgie, parcă, de timpurile când Lituania se mai închina zeităţilor păgâne. Vreau să spun că nu vibră/ tresări la invocarea de către mine a ideii că, dacă am fi fost catolicizaţi şi noi, românii, sigur că destinul ne era cu totul altul. Pentru că, într-un mod sau altul, catolicizarea Lituaniei a însemnat şi dependenţa ei (fără… independenţă) ba de nemţi, ba de polonezi (şi aceştia catolici) care, având ambiţii imperial-colonizatoare, atentau la suveranitatea balticilor, supunându-i deznaţionalizării. De aici şi incertitudinea în atitudinile colegului meu care, probabil, nu ar fi susţinut că păgânismul strămoşilor săi ar fi fost o cale de salvare (pur şi simplu, istoria a neantizat ireconciliabil o atare formă de spirit religios), dar nici nu poate să uite şi unele umbre pe care le-a lăsat catolicismul în destinul lituanienilor…

Donatas Petrošius şi Leo Butnaru

Care ar mai fi similitudinile dintre români şi letoni, dincolo de tandemul muzical „Doina”, la noi, şi „Daina” la ei?..

În după-amiaza zilei, la Muzeul Naţional, fac câteva ore de istorie comparată carpatino-baltică. Iar prima surpriză adevărată vine de la constatarea, de la aflarea că nu doar noi „De la Râm ne tragem”, ci, ipotetic, acelaşi lucru l-au crezut, au vrut să-l creadă şi lituanienii! Astfel că pe la mijlocul secolului XV, deci cam pe când la noi şi-a început domnia Ştefan, viitor – cel Mare, pe aceste meleaguri baltice „descalecă” o legendă conform căreia lituanienii descind din romani. Conform ei, înaltul demnitar roman Palemonas (Publius Libon), salvându-se de urmăririle tiranului Nero, a debarcat pe ţărmurile baltice, de unde a şi pornit seminţia principilor lituanieni. (Adică, a principilor şi… principiilor de întemeiere etnică.) Deci,  asemenea nouă, şi lituanienii au avut obsesia grigoreurecheană conform căreia de la Râm ne tragem. Scopul acestei legendomitizări fiind similar cu al nostru: a se distinge ca personalizare etnică, pentru a nu se pierde în oceanul slav (vorba lui Nicolae Iorga). Astfel că acest mit trece din cronicile lituaniene în opere istorico-publicistice, artistice, utilizate în lupta ideologică cu şleahta poloneză. Reieşind din teoriile retro-romantice-romanice, se propunea ca limba latină („moartă…”) să devină limba oficială (vie; reînviată!) a Marelui Ducat al Lituaniei, astfel că, pe la mijlocul secolului XVI, ea era folosită pe larg în scrisul din Lituania, pregătindu-se perspectivele pentru o mişcare generală reformatoare. În ce priveşte opinia slavilor despre geneza acestui popor baltic, o legendă rusească spune că Sfântul Petru i-a plămădit/ frământat pe lituanieni din făină de grâu. În timp ce aluatul se usca la soare, veni un dulău ce-l mâncă. Sfântul aleargă după patruped şi, de cum îl prinde, îl izbeşte de pământ, ca să salveze neamul lituanian. Iar dacă acel înalt demnitar roman Publius Libon în ortografierea şi rostirea celor pe care i-a propulsat ca popor se numeşte Palemonas, lituanienii i-au rămas adânc recunoscători legendarului lor proto-părinte: în diferite colţuri ale Lituaniei apar 25 de localităţi, oraşe şi sate, care se numesc anume aşa – Palemonas, una din ele aflându-se la 84 de kilometri de Vilnius, iar o alta – la 11 kilometri de Kaunas, vechea capitală a ţării.

Catedrala din Vilnius

Într-o altă sală a muzeului, într-un alt spaţiu al Istoriei, aflu că ne asemănăm cu lituanienii până şi în scris, în toate implicaţiile şi imprecaţiile slavone din acest domeniu. Marele Ducat Lituanian a început să se dezvolte începând cu sfârşitul secolului XIV, fiinţând până la finele secolului al XVIII-lea, când, în 1569, Lituania şi Polonia formează Uniunea Statală polono-lituaniană (Žečpospolita ori Abiejų tautų respublika). Marele Ducat Lituanian era polietnic şi policonfesional, în componenţa sa intrând pământuri ruseşti, beloruse, ucrainene. Chiar dacă nucleul statal îl formau lituanienii, nu putea să nu se întâmple aproape o predicţie, o axiomă, poate: cei care „intră” în tine, sau pe care îi aduci tu la sânul tău, până la urmă îţi fac bucata! Prin urmare, „nucleul” rămânând ca şi… minoritar, pe parcursul a circa trei secole limba oficială a ducatului baltic a fost slavona 

DIN POEZIA AVANGARDEI

UNA DIN CELE MAI INTERESANTE POETE RUSE

 Nina Petrovna Komarova, după căsătorie – Obolenskaia, pseudonimul – Habias, s-a născut în anul 1892 la Moscova. Tatăl său a fost colonel care, de altfel, şi-a făcut o parte din stagiu la Chişinău. Mort în primul război mondial (1914). Atât bunicul său, cât şi fratele acestuia, au fost figuri importante în armata rusă, ambii având grad de general. Sora tatălui său, Olga Forş, avea să ajungă o scriitoare demnă de toată atenţia, iar unul din unchii săi, Vladimir Komarov, botanist celebru, a deţinut mai mulţi ani funcţia de preşedinte al Academiei de Ştiinţe a URSS. Nina Habias este nepoata celebrului filosof şi teolog Pavel Florenski. Bunica pe linie maternă, Elena Veniaminova, a fost printre primele femei medic în Rusia. Familia Komarov a mai avut legături de rudenie armeneşti şi lituaniene.

Nina Habias

Viitoarea poetă a absolvit Institutul din Smolnâi, în primul război mondial fiind soră de caritate (de unde, poate, şi duritatea unor texte ale ei).

În perioada debutului, Nina Habias este acceptată şi remarcată în cercurile literare din Moscova, în special printre imagişti (Serghei Esenin, Anatoli Mariengof, Vadim Şerşenevici). 

După 1917 a locuit în Siberia, acolo cunoscându-l pe David Burliuk, părintele futurismului rus,  considerându-se discipolul acestuia.

La începutul anilor ’20 revine la Moscova, participând activ la viaţa literară,

colaborând cu poeţii de diverse orientări estetice. În nonconformismul său se asociază cam scandalos cu imagistul Ivan Gruzinov cu care se şi căsătoreşte, sfidând tabieturi şi tabuuri, atât literare, cât şi sociale.

A  publicat volumele de versuri „Stihettî” şi „Poeme” (1926). La începutul anului 1922, împreună cu Ivan Gruzinov, este supusă unui proces judiciar (literar!), ambii fiind acuzaţi de pornografie. Sentinţa: o provizorie excludere din Uniunea Poeţilor din Rusia.  

În anul 1924 este arestată împreună cu un grup de scriitori, curând însă fiind eliberată, fără a i se înainta acuzarea, precum avea să i se întâmple şi la a doua arestare, în august 1928, după care  cazul e scos de pe rol. Dar la a treia arestare, în noiembrie 1937, este condamnată la 10 ani de privaţiune de libertate, incriminată de „agitaţie contrarevoluţionară şi pro-fascistă”. Până în 1942 se află în detenţie în regiunea Novosibirsk, de aici încolo nemaiştiindu-se nimic de ea. Sigur, aveau să se piardă şi textele pe care le scrisese în detenţie sau mai târziu, astfel că prezentul volum inserează poemele care au putut fi salvate, purtând semnătura uneia dintre cele mai interesante poete ruse.

Traducere de Leo Butnaru. Ed. "Carmides", 2012

Creaţia Ninei Habias poate fi cercetată sub două aspecte, primul – futurist şi cubofuturist, din perioada de ucenicie, când se aflase, precum declară, sub îndrumarea lui David Burliuk, apoi – sub cea a „maestrului nr. 2” Aleksei Krucionâh care, la începutul anilor ’20, întorcându-se la Moscova din Caucaz (la Tbilisi formase asociaţia avangardist „Compania 41⁰”), încerca să adune un nou grup de autori trans-raţionalişti, în care o include şi pe Habias, identificând în versurile acesteia deplasări/ dislocări sintactice ce ar duce spre zaum’ (transmental), deci – spre efecte semantice originale, înnoitoare, de real efect estetic. Al doilea aspect ţine de perspectiva (sau – de ce nu? – retro-perspectiva) din care trebuie citite poemele Ninei Habias, permiţând să se înţeleagă cum a fost receptată, dar şi asimilată, creator, poetica imagiştilor în varianta ei radicală, pe care o promova Vadim Şerşenevici, futurist „transfug” în imagism. Iar creaţia poetică a Ninei Habias se înscrie anume printre discursurile oarecum ciudate, exotice, paradoxale. De aceea e bine să ne amintim despre ce scria Mircea Eliade, referindu-se la fenomenologiile paradoxale – inclusiv la alchimie (şi cea a cuvântului, zicem noi) – „înainte de a le judeca, este important să le înţelegem bine, să le asimilăm ideologia,