SCRIITORUL ȘI LUMEA

 

LUMEA FĂRĂ CAP.

SCRIITORUL FĂRĂ LUME?

 Leo Butnaru

– Cât de importantă mai este sau ar trebui să mai fie literatura pentru lumea de azi? Constați o sporire a rostului ei ori o scădere? Cum îți explici? Cine e de vină?

– Deja e cam generalizată opinia că azi, în comparație cu altădată, literatura e în diminuare de atenție ce i se acordă, numărul de cititori, tirajele cărților se împuținează etc.

La ce fel de altădată ne referim? Oare pe timpul lui Dante sau Villon atenția pe care societatea, populația unei sau altei țări o acordau literaturii era... exemplară? Oare tirajele cărților în acele alte dăți erau extraordinare, nu confidențiale? În socialism/comunism s-a editat mult? Să admitem. Dar oare e de crezut că muncitorul sau țăranul care aduceau o carte, două, câteva în casele lor chiar le citeau... integral? Iar dacă le citeau, totuși, aveau și competența de a le înțelege adecvat? Acele lecturi modificau spre bine, competență, soliditate de caracter a cititorilor în/din lagărul socialist, le insuflau curaj social, simțul jertfei, pledoarie cât de cât palpabilă pentru libertate?

Așadar, e necesară o concretizare de termeni în comparație cu cei din alte dăți. Întrebarea nu trebuie pusă de ce se citește atât de puțin, ci de concretizat că nu se mai citește „mult” în mod clasic. După părerea mea, azi, din contra, se citește mult mai mult decât cândva, până la apariția internetului, până la inventarea planșetei destinată special pentru lectură. Da, astăzi cărțile apar în tiraje mici și foarte mici (nu erau mari tirajele nici pe timpul lui Guttenberg sau ale lui Napoleon), dar vedeți câte adrese cu poezie, proză, filosofie etc., etc., există pe internet. Și nu doar există, ci chiar demonstrează, prin contabilizare, electronică și ea, că sunt accesate, adică – deschise și – de ce nu am crede? – chiar citite. Într-o măsură mai mare sau mai mică. Pe timpuri, formularele de cititori în bibliotecile tradiționale nu ar fi demonstrat un astfel de interes pentru lectură. Apoi țin să mai ținem cont că în prezent, pe căile internetului, se deschid numeroase posibilități de a viziona spectacole, filme, ce au la bază opere literare celebre din întreaga lume. Cititorul e și... teatrofil, cinefilul. 

Deja au fost scrise și se vor scrie studii despre cum influențează internetul situația cărții în format clasic, dar, legat de aceasta, și despre cum se modifică raportul dintre scriitor, cititor, critic în procesul literar contemporan. Lanțul noțional e destul de logic, deoarece cartea, de hârtie sau în format electronic, îi are de plăsmuitori, dar și de adresanți tocmai pe aceștia: scriitorul, cititorul, exegetul. Performanțele în domeniul tehnicii comunicării au activizat un mare număr de cititori care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu autorii de literatură. În această ipostază, cititorul își modifică statutul, situația, ca și cum ieșind din anonimat și singurătate, într-o anumită măsură devenind și… critic (literar), având posibilitatea de a a-și plasa în subsolul cărții citite pe internet impresiile, doleanțele, dezacordurile. Ba mai mult: stimulați de noua virtu-realitate, anumiți internauți încearcă (unii chiar cu succes) să treacă de la rolul de cititor la cel de autor, scriindu-și propriile texte, unele din care pot fi chiar opere în toată legea.

Operele/textele de valoare provoacă reacții care apar, practic, în timp real, ceea ce creează efectul comunicării pe viu. Forumurile web se transformă în conferințele prin corespondență (la distanță, cum se zice azi, din știute motive) ale cititorilor. Și astfel de manifestări au un anume rol în popularizarea unor opere literare.

Bineînțeles, cyber-lectura are și minusul ei, uneori fiind mai puțin concentrată, mai de suprafață. Însă nu s-ar putea spune că cititorul internaut e mai puțin competent, ci doar e ceva mai grăbit în a-și exprima opiniile.

Însă, de pe alt versant, se ivesc raze de optimism, ce vor să ne convingă că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum cred unii. A trecut perioada de incertitudini și neliniști pe care le-a adus odată cu el internetul, încât literatura contemporană a supraviețuit, deconstrucția (moartea) personalității autorului fiind stopată. Iar cei mai optimiști susțin că internetul se înscrie armonios în procesul literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar că publicațiile apărute eminamente, ca proces, în rețeaua internetului nu ar fi decât unele facultative, autorii (serioși…) preferând acestora plasarea în spațiu virtual a operelor lor care, inițial, au fost editate (pe hârtie), cum s-ar spune... guttenberghian.

Pe de altă parte, scriitorii (puri…) internauți azi caută posibilitatea să-și publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel, internetul este treapta/trambulina spre cărțile de hârtie. Multe din acestea deja au și apărut, ba chiar au fost și premiate.

Da, cartea mai trăiește și va trăi în bibliotecă. Iar internetul e și el un mediu de existență a cărții, a literaturii. E o... bibliotecă și el! Într-un altfel de mediu. Iar acest al doilea mediu-bibliotecă nu e nicidecum în plus. Prin urmare, nu trebuie să deplângem destinul cărții de hârtie că, chipurile, va dispărea, parțial sau total, ci să-i oferim șansa să cunoască o viață deplină și în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea de hârtie valoroasă poate să devină o audio-carte, ce înlesnește lectura, dar mai ales recitirile marilor opere. Și cine poate exclude faptul că internetul ca formă de editare și lectură a cărții nu se va… clasiciza, nu se va… academiza și el? Că doar fotografia nu a anihilat pictura, filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se prorocea/cobea destul de naiv și neinspirat. Totul intră în procesele generale de diversificare și îmbogățire a entropiei globale, dar și a modalităților operaționale de accesare (!), receptare și aplicare (inclusiv creativă) a ceea ce te interesează pe tine personal din imensitatea entropiei.

– Internetul este sau nu o soluție pe termen lung pentru Cultură? Dacă nu, ce anume îi lipsește?

– Încă acum 2-3 decenii, firea unui debutant în ale literaturi era bântuită de o mulțime de zmeie de hârtie, pe care îi lansa propria imaginație. Iar de când cu computerul, cu internetul locul zmeielor de hârtie l-o fi luat altceva. Sau, poate, tot zmeie, însă de pixeli...  Astfel că, de când cu internetul, gândindu-ne la formele și ritmurile de mișcare și transformare a lumii, deja nu mai puteam vorbi, cred, de soluții pe termen lung. Odată cu internetul, în internet ar putea apărea (...neamânat!) forme de propulsie informațională, ideatică, emoțională, deci și de cultură azi de neimaginat. Internetul ar fi spațiul de plăsmuire și afirmare a lor. Ar fi laboratorul „alchimiei” electronice, digitale. Un fel de conștiința elaborată în laboratoarele de mâine ale entropiei.

– Cât de mult influențează Lumea, cu toate fețele ei, ceea ce scrii?

– Îndrăznesc să cred că am avut mereu simțul intrinsec al necesității, inevitabilității de contemporaneizare a ființei mele, pentru ca ea să fie receptivă atât la antichitatea, medievalitatea, modernitatea, chiar și la avangardismul lumii, când și cum s-au întâmplat toate astea. Inclusiv sub aspect... exterior-tehnic, să zic, să simt momentele în care a fost necesar să-mi înlocuiesc stiloul  (...cu pană de aur, chinezesc...) pe mașina de scris, iar aceasta – pe computer. Dintru început, dintru debut, posibil în anume parte inconștient, „mi-am dat seama” ce ar fi să fii viețuitor-debutant în literatură în deceniul șapte al secolului XX, într-un post-avangardism în surdină, neagreat de ideologia realismului socialist militant.

În interrelația cu Lumea, cu fațetele ei, probabil că eu sunt dintre adepții și actanții reînnoirilor temperate, ideatice, tematice, stilistice, în această poziționare fiind plasat de unele particularități ale firii și destinului: m-am format în mediul literar, cultural, internațional, interetnic dintr-un fost imperiu, pe care, și ca jurnalist, a fost să-l cutreier, să-l cunosc în componentele sale de civilizații etnice, numite republici unionale – Țările Baltice, republicile transcaucaziene, cele din orientul apropiat și, bineînțeles, țările... sovietice europene. Din acele medii, din acele situații socio-culturale marcate de diverse particularități au intrat în cuprinsuri de cărți și teme mai speciale. Apoi preocupările mele pentru fenomenologia avangardistă, în primul rând cea rusă, imensă și dramatică. Firește, la Iași sau București nuanțele, particularitățile afirmării și maturizării mele ar fi fost oarecum altele. Poate că mai benefice, mai... accentuate, și mai vizibile, bineînțeles, criticii literare.

31 AUGUST 1989...

 

Organizatorii Conferinței Internaționale „Identitățile Chișinăului”, dedicată străzii 31 august 1989,  mi-au solicitat și mie contribuția/participarea. Ce temă! mi-am zis, care – să vezi! – îmi dau seama într-o clipă-două, este implicată chiar în destinul meu. Această stradă, pe durata a câtorva decenii, numită Kiev, deja de alte câteva decenii purtând emblematicul nume pentru reanimarea, revigorarea spiritului național românesc la Chișinău, în Estul pruto-nistrean al Moldovei istorice.

Dar s-o pornesc oarecât metodic, consecvent în urmărirea implicării acestei artere urbane, sui generis spiritual-culturale în destinul unui copil/elev, apoi student, culminând cu orășenizarea definitivă a acestuia.

Nu pot spune dacă, la prima mea descindeere la Chișinău, într-o excursie de cam șaizeci de ani, tovarășa învățătoare ne-o fi dus și pe strada imediat următoare bulevardului Lenin, numită Kiev. Țin minte doar plimbarea și distracția prin parcul Catedralei, pe lateralul acestuia dinspre strada Pușkin, unde ne luam avânt și lunecam pe trotuarul făcut loc de lunecuș de alții, înaintea noastră. Dezechilibrându-se în viteza lunecării, vreuna din mogâldețele ce eram se pomenea aruncată de pe pistă, bufnind, berbecește, cu capul în burta vreunui trecător care, bineînțeles, nu era orășean delicat în toate – mai înjura, mai te ajungea cu un picior în fund! „Bă, țărănoiule!”, auzeai cum agresatul îl preamărea, spre negativ, firește, pe colegul nostru făptaș care, ca fiecare altul dintre noi, nu era decât un pui de sătean de la Răut, ce dorea să-și petreacă din plin libertate ființei, la prima sa descălecare într-un oraș sadea, capitalie de re(s)publică unională. .

Dar e sigur că prima mea promenadă pe strada Kiev mi s-a întâmplat în 1964, când, în urma unor peripeții și răzvrătiri adolescentine (plecasem din școala medie din satul de peste Răut, Chițcani, unde eram subevaluat la unele materii), am fost înscris elev la școala medie Nr. 11 „Ion Creangă” din Chișinău. Atunci am făcut o tentativă de a deveni cititorul Bibliotecii Naționale, dar s-a dovedit că nu se poate: încă nu aveam pașaport, nici un alt document care să confirme locul meu de trai în oraș. „Cum să dăm noi cărți pe mâna unui necunoscut, fără repere de localizare administrativă?!”

Destinul îți corijează planurile, perspectivele, încât eu m-am văzut nevoit să mă reîntorc în sat (80 de kilometri nord de Chișinău), să-l susțin pe tatăl, care trecuse prin două complicate intervenții chirurgicale și, provizoriu, își pierduse capacitatea de muncă.

Însă destinul, spuneam, știe și să amelioreze, să te încurajeze din nou. Astfel că, chiar în zorii despărțirii de școala medie din Ciocâlteni (aveam patalama la mână, plus medalia de eminență), condus de clasa noastră a X-a C la șosea, eu porneam spre Chișinău în buzunar cu invitația de a participa la o conferință unională (adică din întreaga... Uniune Sovietică) a tinerilor literați. Recomandarea și invitația veneau din partea ziarului „Tinerimea Moldovei”, în care mi se întâmplase debutul poetic al elevului ce mai fusesem ca ieri.

În fine, ajuns la Casa Presei, prezentându-mă redactorului-șef Axentie Blanovschi, primesc îndrumările necesare: decontare la contabilitate, cazare, iar a doua zi să fiu prezent la deschiderea conferinței, pe strada Kiev numărul... (Să reținem: și Casa Presei avea atingere de strada Kiev, la intersecția ei cu str. Pușkin Nr. 22).  

DESPRE CARTE - DIN DOUĂ CĂRȚI

          ANTOLOGIA LEOLOGISMELOR

·  Nu citești o carte ca să înveți numaidecât să vorbești frumos, ci, eventual, să înveți să mai și taci.

·  Carte frumoasă, cu cinstea pentru cel care te-a scris, nu e nevoie să fii buricul pământului, dar uricul pământului – de ce nu ai fi?

·  Cioran: „De contat, contează numai cartea împlântată ca un cuțit în inima cititorului”. Ce facem, ascuțim cuțitele?

·  De regulă, o carte de versuri e și una de reversuri.

·  Există cărți atât de voluminoase (unele și consistente), încât ai putea să le cuprinzi pe după umeri, ca pe un prieten. Spre exemplu, „Istoria literaturii române” a lui George Călinescu.

·  Luați cărțile de proverbe din fața mea, pentru că aș putea să le deformez spre… adevăr!

· Cărțile au soarta lor. Ceea ce nu totdeauna se poate spune despre cei care le-au scris.

· Cărțile de memorii?... Trecutul e mereu ceva de restaurat, chiar de reinventat.

· Ucide fiara din tine. Însă mai întâi vezi, dacă nu e introdusă în Cartea Roșie. Sau chiar dacă e introdusă în această Carte.

· Nu e adevărat ce scria Dimitrie Cantemir despre conaționalii noștri, că, chipurile, ei ar fi cam leneși la carte. Nu, nu, ei ar dori să-și procure niște cărți, însă banii nu le ajung decât pentru băutură. Însă astăzi, când încearcă să scrie cărți (nu, nu să și citească...) oricine cui nu-i este lene, unii parcă ar căuta și partea bună a spusei lui Cantemir că, chipurile, avem un popor cam leneș la carte parcă ar fi de bine.

· Ca o condică de reclamații – cartea destinului.

· Biblia – Cartea cărților, adică a decepțiilor.

·  Cartea verde – ce bestseller! Cartea roșie – cel mai trist bestseller.

·  Iar azi, regele Solomon ar zice în Cântarea cântărilor: „Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, / pe gazelele”, în genere – pe Cartea roșie vă jur și chiar pe rezervația naturală.

·  Unele livrete de economii ar fi mai curând niște cărți roșii, de ocrotire a ceea ce e pe cale de dispariție...

·  Am descoperit că în cartea mea, „În ambuteiaj” nu am folosit cuvintele nemurire / nemuritor. E o performanță: Sau... am mai prins la minte?

·  Aceasta e recenta ediție a cărții de telefoane a orașului nostru. Deocamdată – parțial – o carte vie. Pentru că, până la ea, au mai fost câteva cărți de telefoane, deja moarte.

·  O carte născându-se din alte cărți? Cam așa e: biblioteca are și ceva de maternitate.

·  Ce veche, ce bătrână e cartea lui Nostradamus; carte din care izvorăsc, se risipesc vești atât de noi, de proaspete și, din păcate, totdeauna proaste.

·     Uneori, când închizi Marea Carte, sufletul tău tresare înfiorat, părându-i-se că s-a închis o capcană!

·  Unul dobă, altul dubă de carte.

·  Dacă pompierii din Alexandria ar fi știut carte, poate că salvau totuși biblioteca.

·  Și totuși, istoria scrisă seamănă mai mult a graffitti, decât a carte fundamentală.

·  Să te depășești pe tine însuți? Parcă e atât de complicat? Mai citește vreo carte, două și te-ai și depășit.

· Ieșind din biblioteca publică, vârsta a treia pocnește sonor una de alta două cărți, desprăfuindu-le. Mda, se citește tot mai puțin...

·  „Hai să ne iubim, să vedem dacă e adevărat ce spun cărțile – că iubirea învinge moartea”. „Da, pentru că s-ar putea naște un prunc...”

·  Stăpânul s-a dovedit a fi ușor nesimțit, încât, cât el a tot vorbit la telefon, oaspetele său reuși să citească aproape jumătate din inscripțiile de pe cotoarele celor câteva sute de cărți din cabinetul-bibliotecă.

·  Bineînțeles, roagă-te și în bibliotecă imensă sau doar cât o chilie – Dumnezeu se află și printre cărți, dar mai ales în ele.

·  Pustiu orizontul pustiului, unde, cu o linie vălurată, dunele subliniază cursivul din cărțile cerului.

·  Îmi amintesc de prima vacanță la mare, după care a trebuit să fac ceva extraordinar de poetic, de metaforic: să scutur nisipul dintre filele cărților pe care le citisem la plajă. Astăzi, mă întorc de la mare cu displayul tabletei nițel zgâriat de fire de nisip.

·  Biblioteca este o inimaginabilă sumă nu atât de cărți, cât de fapte.

·  Să nu crezi că nu ți se întâmplă nimic, dacă nu citești cărți.

·  Sigur că aș găsi motiv să-i critic textele. Însă el are norocul că scrie cărți voluminoase, care mă descurajează să le citesc. Cum s-ar spune, sunt niște tomuri peste care se așterne tăcerea. Inclusiv a mea.

 

Leo Butnaru

 

Desen, 

pictură, poezie...

 

 

La vârstă precoce, sufletul meu căuta să-și exteriorizeze altcumva energiile. Trăiam o adevărată evlavie în fața culorilor, precum li se spunea, la Negurenii mei de baștină, creioanelor colorate, acuarelelor, tuburilor cu vopsele. Culoarea mă interesa și mă fermeca chiar și atunci, când nu era decât un punct, să zic; „punctul” gămăliei de chibrit care, uneori, putea fi nu doar brună, ci și roză, verde, pe scurt – colorată, ceea ce (îmi amintesc destul de clar, mai că senzitiv) mă uimea oarecum, din neștiința că, până a se fixa bob cu bob pe vârfuri de chibrituri, în amestecul de substanțe inflamabile se adăuga și un colorant sau altul.

Dar, chiar dacă ai… dar de la Cel de Sus, tu, copil într-o casă de țară, cum să ajungi să pictezi, să sculptezi, să modelezi măști din papier mâche? Și totuși, pe astea eu unul le-am încercat, le-am probat, lăsându-mă, pe un timp, acaparat de fiecare din ele sau de toate odată. Apoi, tot autodidact, am învățat armonica (talyanka, precum zicea Esenin, – de la: italianca).

Cel mai fidel am fost față de desen și pictură. Cumpărasem acuarele și vopsele. Ieșeam la plain air, precum citisem undeva că fac pictorii. Încercam să potrivesc culorile mele cu cele din peisaje.

Aici e cazul să-mi amintesc și de primele… „sculpturi”. Încă mic de tot, luam câte un fus din cele cu care torcea mama, depunând / aranjând pe el bucățele de plastilină, netezindu-le, modelându-le, pentru a obține vreun chip de om. Configurația fusului… amforat la mijloc îmi oferea baza viitoarei „opere sculpturale” (între ghilimele fie spus despre... fus).

Peste ani, deja destul de mulți, a fost firesc să mă întreb, să mă iscodesc pe mine însumi despre cum, de unde porniseră acele prime impulsuri spre desen, spre pictură, sculptură?...

Ar fi fost mai multe modele de inițiat și de urmat, fie și cei doi fierari, sculptați / modelați de tatăl meu parcă din două popice ceva mai mari. Era superb duetul / „duelul” muncitorilor cu barosul! Două figuri de bărbați plasate pe o pereche de tije paralele, prinse pe axe la mijloc și la glezne, astfel că, atunci când tijele-pârghii erau trase în dreapta-stânga și invers, zeloșii fierari se mișcau ritmic, lovind ba unul, ba celălalt cu ciocanele în nicovala montată la mijlocul distanței dinte unul și celălalt... (Mai târziu, prin clasa a patra, a cincea, aveam să traforez din placaj un bărbat și un urs care mânuiau în tandem un ferestrău; principiul acționării figurinelor era similar cu cel al fierarilor pe care mi-i modelase tata.)

Fierarii erau deja păpuși sadea, aproape… orășenizate, perioada de trecere spre ei fiind cea a cocuțelor rudimentare improvizate dintr-un știulete de păpușoi fără boabe, „îmbrobodit”, stângaci, cu o cârpuliță oarecare. Ce de-a ritualuri punem noi la cale cu toate păpușelele de știulete, adunate din mahala! Nunți, cumetrii, hore în sat!... Dar și…  înmormântări… Ce mai bocete improvizam la „înmormântarea” vreunei atare cocuțe, petrecute la cele veșnice de alte asemenea improvizații a chip de oameni – cocuța-preot, cocuța-dascăl, dar înaintea lor – cocuțele mamă și tată, părinți  răpuși de durere, când dădeam țărână peste cocuța-fiu sau fiica lor, jelită sfâșietor de toată lumea gâgâlicilor…

UN NOVATOR ÎN POEZIA AMERICANĂ

 

Din poezia lumii

Stephen CRANE

(1871 – 1900)

 

Traducere și prezentare: Leo BUTNARU

 
Poet și prozator, promotor al naturalismului și realismului în literatura americană. În scrierile sale a evocat, cu un realism acut, în special lumea interlopă newyorkeză. A influențat considerabil literatura țării sale, fiind considerat unul dintre cei mai inovativi scriitori de la confluența secolelor XIX și XX. Ernest Hemingway l-a inclus printre autorii care trebuie citiți.
Selectiv, din bibliografie: „Maggie, fată a străzilor” (1892), „Semnul roșu al curajului” (1895), „Mama lui George” (1896), ”Războiul este blând” (1898), „Răni în ploaie” (1899).
 
 
*     *     *
 
Călăreții negri veniră dinspre mare.
Zângăneau din sulițe și scuturi;
Mai băteau din copite potcovite, din pinteni,
Cu urlete sălbatice în fluturări de plete
Învălurate-n vânt pe când goneau:
Astfel porni năvala Păcatului.
 
 
*     *     *
 
Trei păsărele stau pe o rămurea
A piroteală.
Prin preajmă le trecu un om și ele
Își dădură ghionți cu subînțeles.
 
 „El crede că poate cânta”, vorbiră-ntre ele
Și, dându-și căpșoarele de spate, se prăpădeau de râs.
După care cu sinceră compasiune
I-au tot privit pe urmă.
Ce curioase și hazlii erau
Cele trei păsărele de pe ram.
 
 
*     *     *
 
În pustiu
Am văzut o creatură goală, bestială, care,
Chircită la pământ,
Își ținea propria inimă în mâini
Și mușca, înfuleca din ea.
Am întrebat: „Amice, e gustoasă?”
„Amară e, vai ce amară e!”, răspunse creatura.
„Dar îmi place
Că este amară
Și încă pentru că-i inima mea”.
 

ION CREANGĂ NU A VRUT SĂ RĂMÂNĂ LA OTOMANI...

 

ÎN CVASI-OCCIDENT, 

SEMI-ORIENT. 

ȘI INVERS
 
        Răspunzând la chestionarul „României literare” (Nr. 17-18, 2021) despre prima vizită dincolo de cortina de fier, menționam și faptul că, în mai 1991, călătorisem deja într-un, hai să zic, semi-occident, quasi-orient, în Turcia, la Istanbul și Ankara. În toate ale ei, oarecum dihotomice, Turcia arăta ca țară destul de civilizată, față de... mă rog, plaiurile din care venisem.
        Cum a fost?

      Pe 13 mai 1991, ora 8.00, cu autocarul unei companii turistice „Tur”, pornim spre Istanbul. Se fumează abitir, se vorbește bișnițărește, personajele, în majoritatea lor, fiind cele ce umblă cu vândutul-cumpăratul. O doamnă, măturătoare la aeroport, merge la Istanbul să vândă două servicii de argint. Vrea să ia pe ele vreo sută de dolari. Însă altă sută, bleaga de ea, o pierde la un izvor în Bulgaria, unde stătea un ins ce făcea cu trei piese plate un joc asemănător celui al escrocilor ce manipulează degetarele. Femeia fusese preîntâmpinată până și de șoferul turc, să nu riște, însă prostia a împins-o în prăpastie: în cel mult 5 minute, a dat întreaga sută de dolari. Când să se pornească deja autocarul, se apropie un ins tinerel și, în românește, întreabă de „dna de la Chișinău”, întorcându-i… 10 dolari, să aibă cu ce plăti viza de intrare în Turcia. La fel o pățește și un bleg nebărbierit de la Chișinău, el păgubind 150 de mărci germane.

Staționările în vămile română, bulgară, turcă sunt extenuante și, firește, enervante. Drumul de peste 20 de ore nu-ți prea procură liniște și plăcere. Borfășismul și cretinismul contingentului de călători e completamente dezolant.
    Ajunși la autogara Istanbul, constatăm cu stupoare și consternare că bagajele lui Mihai Cimpoi lipsesc! Au rămas în vama Edirne, de unde le vom recupera abia peste 9 zile, la întoarcere.
Primele impresii din Turcia – evidente însemne de civilizație occidentală… orientală, cu realizări și probleme, bucurii și cruzimi. Noaptea, la Edirne, vitrinele strălucitoare ticsite cu de toate, ademenitoare și… ioc parale în buzunarele celor veniți din Chișinău, București sau din Bulgaria. Pe parcurs, vânzând diferita marfă pe care o au în valize, călătorii-negustorași fac ei ceva lire sau dolari, pe care îi investesc în mărfuri ieftine, de serie, mărfuri multe în Turcia, puține în țările din care vin ei, unde le realizează la prețuri cât de cât convenabile.
    La Istanbul ne întâmpină dl Ibrahim, reprezentantul asociației literaților „Ilesam”. Un ceai, o țigară și bilete spre Ankara. Autocar luxos, condiții asemănătoare celor din avion; cele o mie de lire, cam 22 de ruble în ne-valuta noastră. Cel mai mic salariu în Turcia – 1 milion de lire, ceva mai mult de 100 de dolari. Iar dl Irfan Nasratinoglu, șef la asociația folcloriștilor și la cea a literaților, în Ankara, câștigă 20 de milioane de lire lunar
    Te oprești la o locantă. Te servește stăpânul, bărbat în toată firea, dar și copii între 7 și 15 ani. Câte un gâgâlici vine și-ți oferă cipici. Adică, nene, ia cipicii în picioare, dă-mi pantofii să ți-i lustruiască frățiorul meu mai mare.
La Ankara ne întâmpină gentilul domn Irfan. Un taxi, cu care poposim la hotelul „Altînșik”, relativ luxos. Serviciu foarte bun. Atenție sporită, cu care noi nu prea suntem obișnuiți.
Trafic de circulație infernal, non-stop. În Ankara se construiește metroul și automobilele sunt direcționate pe artera învecinată hotelului nostru. La ora 4 dimineața, prin difuzoare puternice, răsună vocea stridentă a muezinilor: „Allah akbar, Allah akbar!” Iar oboseala ne face să ne obișnuim cu vârtejirile sonore.
Oficiul dlui Irfan și căminul cultural al asociației „Ilesam” se află în apartamente închiriate, la etaj/etaje, reamenajate pentru scopul căruia îi sunt destinate.
La căminul cultural, în prezența a circa 50 de persoane, Cimpoi și cu șeful-gazdă semnează protocolul de colaborare între asociațiile noastre scriitoricești. Prezenți și dl Alexandru Mărgăritescu, ambasadorul României în Turcia, simpaticul ieșean Valeriu Veliman, turcolog de înaltă probă, funcționar sus-pus la ambasadă, dl Andrei Liviu, consilier la ambasadă.
    Cu o zi înainte, fusesem primiți cu bunăvoință și generozitate la Ambasada României. Discuție dezinvoltă, whisky excelent. Oameni dintr-o bucată. Dlui Vasile, unul din șoferii ambasadei, polițiștii turci îi arată simpatie și-l cruță, absolvindu-l de anumite sancționări posibile. În 2 luni, șoferul a deprins binișor limba turcă. Polițiștii îl poreclesc „Gorbaciov”, pentru o pată pe care o are pe frunte și amintind de cea a fostului lider al URSS. Însă colegii de la ambasadă îi zic „Jidanul”! Eu îl consolez, spunându-i că nici pe departe colegii nu pot să aibă dreptate, deoarece organele române de resort știu ele pe cine trimit în țări străine, la ambasade. Dl Vasile se bucură mult de acest elogiu implicit, cu argumentul formulat de mine replicându-le lui Veliman și Liviu.
Turcia e foarte preocupată de problema azero-armenească. Nahicevanul. Vizităm muzeul lui Atatürk. Pe standul cu imagini de la vizitele înalților oaspeți se află poze cu fostul președinte al Azerbaidjanului, Mutalibov, care în acele zile fusese pus pe fugă de Frontul Popular Azer.
Mausoleul – uriaș, de o grandoare orientală. Pe aleea principală – 12 perechi de lei, ca ecou al tradițiilor hitite; hitiții – populație ce a trăit, cam cu 4-5 mii î. e. n., pe locurile pe care au venit mai apoi turcii.
Nespus de bogat Muzeul de Arheologie din Ankara. Substraturi ale civilizației hitite, celei din Urartu și celei bizantine. Sute de mii de exponate de diverse spețe. Cărți pe tăblițe de argilă, statui, simboluri, monede – milioane, de oricare gen! – fragmente din palatele suveranilor de acum mii de ani… Imposibil de descris… Ai putea sta acolo luni la rând.
    Rețin că arta și cultura turcă de peste veacuri n-au prea apelat la bogatele tradiții ale civilizațiilor care s-au perindat aici până în sec. XIV al erei noastre. Dar frumosul simbol hitit al celor trei cerbi a fost edificat ca monument de proporții într-un sector din Ankara.
    Prin restricțiile sale, vede-se, Coranul a cam anchilozat inițiativele artiștilor turci. Oricum, conservatorismul, tradiționalismul otoman e încă în deplină putere, făcând, oarecum, coaliție conciliantă cu schematismul civilizației occidentale. Simplificat, anchilozat, fără emoție și afectivități.
În Ankara – foarte puține librării. Ni se spune că în Turcia se citește extrem de puțin. Circa jumătate din populație este analfabetă. (Doar constat, nu critic, nu trag concluzii… ideologizante.)
Teatrul dramatic din Istanbul – unul de elită – e în turneu de 3 zile la Ankara. Ni se oferă șansa de a viziona ultimul spectacol, după o piesă a lui Azis Nesin, pe care eu am tradus-o astfel: „Nici printre morți, nici printre vii nu este cel care trăiește”. Ne-a plăcut spectacolul căruia, aproape fără contribuția translatorului, i-am înțeles mesajul.
    Din Ankara, trebuia să mergem în orașul Konya, însă, din motive necunoscute nouă, programul suferă modificări. Cică, pe 19 mai e ziua națională a tineretului și sportului, zi de bairam, și la Konya am nimeri la… uși închise.
    Plecăm spre Istanbul. 427 de kilometri.
Din istorisirile cu peripețiile noastre din acea călătorie nu ar putea lipsi o nuveletă, pe care aș putea-o intitula: „Despre refuzul lui Ion Creangă de a rămânea în Turcia”? Voi reveni la ea, pentru că înaintea bunicului Creangă fusese întâmplarea cu Măria Sa Ștefan cel Mare. Eram la muzeul Topkapî din Istanbul, unde ne pomeniră, împreună cu Mihai Cimpoi, în fața vitrinei în care ni se arăta sabia lui Ștefan cel Mare. Arma aia, la vreun metru lungime, ni se păru destul de oarecare, cu lama ce mai că prinse a prinde pete de rugină... Ne gândeam noi că, pe lângă celelalte săbii, paloșe, pe care le văzusem, cu mânerele bătute în diamante, încrustate în aur... a noastră... Ei bine, redresarea veni neamânat, grație ingeniozității ghide(se)i-turcoaice care, observându-ne scăderea de tonus, constată, ca printre altele: „Însă aceasta era o sabie... de lucru... De toate zilele...” Sigur, mențiunea ne reconfortă considerabil.

DINCOACE, DINCOLO...

 

DINCOLO DE CORTINA DE FIER. PRIMA CĂLĂTORIE ÎN OCCIDENT

Când ați călătorit pentru prima dată în/spre Occident? În ce împrejurări? Care sunt amintirile cele mai pregnante ale acelei călătorii?

Leo Butnaru

Dacă erai cetățean sovietic, dar, mai grav, și scriitor, apoi, vârf la toate, te trăgeai de pe teritoriul român dintre Prut și Nistru, posibilitatea de a călători peste hotarele imperiului răului (vorba lui Ronald Reagan) îți era predestinat declinată. Un chișinăuian nu putea călători nu că în Occident, ci nici, colea, tot în lagărul socialist, peste 20-25 de metri depărtare, cât ține lățimea apei Prutului... Eu unul am ajuns în țara mea, România (în care visam să... emigrez), abia în 1987...Dar asta ar fi o altă poveste, noi să revenim la Occident, totuși, unde aveam să mă pomenesc în noiembrie 1994. Și să ajung acolo nu oarecum, ci direct în contingentul de circa 400 de scriitori din țările europene, cu care, într-o croazieră de creație, de colaborare, aveam să colindăm întinsurile a trei mări și două continente. Ne-am îmbarcat, deja amestecat, transfrontalier, cum ar veni, în portul Pireu, găzduiți de nava cu nume sonor „World Renaissance”, care, cunoscătorii de engleză, ziceau că s-ar putea traduce „Renașterea Lumii”, dar și „Lumea Renașterii”. Apoi au apărut și primele jocuri semantice, unul dintre noi eludând „L”-ul din „World”, pentru ca „Word Renaissance” să însemne, adecvat călătorilor pe care îi găzduiește, scriitorilor, – „Lumea Cuvântului” sau „Cuvântul Lumii”. Ca și predestinat! – s-ar putea spune.

Iar pentru ca să vă dați seama de sentimentele trăite la întâlnirea cu Occidentul (Grecia, Turcia), trebuie să spun că ele îmi înlocuiau, dislocau în firea, în memoria mea alte sentimente cam diametral opuse, deoarece prima mea călătorie în lumea transsiberiană (sovietică) a fost în adâncul Orient, în Mongolia (iunie 1989)!

Apoi ar mai trebuie să precizez: în mai 1991, călătorisem deja într-un, hai să zic, semi-occident, quasi-orient, în Turcia, la Istanbul și Ankara. În toate ale ei, oarecum dihotomice, Turcia arăta ca țară destul de civilizată, față de... mă rog, plaiurile din care venisem în ea.

Dar, în noiembrie 1994, mă pomeneam, cum ar veni, în plin Occident, în Grecia!

Parcă e posibil să alegi, să esențializezi din impresiile adunate într-un șir de zile și nopți în Pireu, Atena, Hefes, Pergam, Izmir (Smirna), Delfi etc., etc.? Impresiile din discuțiile cu scriitori din Suedia (aceștia fiind printre organizatori), Germania, Franța, Olanda, Austria, Spania, Anglia... (puneți în continuare toate celelalte țări europene, pentru că, spuneam, ne adunasem din ele circa 400 de literați). Plus discuțiile, unele dialogice, cu celebri confrați români, cu care chiar din acel 1994, noi, basarabenii, ne uniserăm, ca Filială, în USR? În acele zile am conversat cu Octavian Paler, Mircea Ciobanu, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Radu G. Țeposu, reportofonul înregistrând, de fundal, freamătul mărilor Egee, Marmara și Neagră. (Probabil, și dulcele cânt al sirenelor...)  Din păcate, trei din minunații colegi cu care am discutat atunci deja își îngrijesc poemele, prozele, eseurile în Câmpiile Elizee. Împreună cu alți prieteni și confrați, cu care urcasem la Delfi, spre Parnas, – Laurențiu Ulici, Petre Stoica, Marius Tupan, Ion Miloș, Andrei Burac, Iustin Panța, Dan Laurențiu, Mariana Marin, Sorin Preda, Mihai Sin.

            Țin minte și ziua încheierii acelui fantastic periplu. Era 24 noiembrie 1994, zi (... mai lungă decât veacul), pe care i-am dedicat-o acaparantei Atena. În grup cu Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Adriana Babeți și Ioan T. Morar am hoinărit pe Acropole. Ceilalți colegi, români și, spuneam, din toate țările Europei, în grupuri-grupulețe, făceau același lucru prin antichitatea și prezentul faimosului polis, metropolei grecești. De pe marginea prăpăstioasă a dealului (s-ar putea spune – muntelui pe care se află Acropole), Ioan T. Morar, privind peste împrejurimile arhitecturale ateniene, ce se întind colo, jos, departe, dăduse o superbă pereche de rime:

„O. K.,

Popor de zei!”

            Apoi, coborând în Piața Sintagma, Laurențiu Ulici, de la un aparat public, telefonează la București. Pe atunci, era încă minunea „simplă” a telefoniei de viitor: cartela ... globalizării! Președintele Ulici anunță pe cineva din subalternii de la USR de sosire. Abia atunci conștientizam că, peste trei-patru ore, fascinantul periplu peste mări și – stări, peste epoci statuare și ruine atât de vorbitoare prin muțenia și măreția lor – periplul chiar se va încheia. Fără, însă, a luat sfârșit în re-trăirile, re-memorările, re-fanteziile noastre.

O CARTE RĂMASĂ PE PRAGUL TIPOGRAFIEI...

Acum 38 de ani, pe 28 aprilie 1993, era semnată foaia de parcurs (spre... tipografie) a primei mele cărți de poeme, traduse în rusește de Victor Ciudin. Se numea „С субботы на воскресение”, preluând titlul cărții mele a doua de poeme, „Sâmbătă spre duminică”, pe care o publicasem cu 10 ani înainte (1983). Era la editura „Hyperion”, până mai ieri – „Literatura artistică”. Însă, precum își amintesc unii, a explodat sălbatic inflația, economia se dezumflase ca un balon de săpun post-imperialist-sovietic, încât a rămas dincolo de linia de plutire prin spațiile internaționale ale literaturii și prima mea carte tradusă. Reproduc aici coperta ei (autor: Iar. Olliinîk) și fișa de parcurs, semnată de redactorul superior L. Nikolaeva. De atunci, unele din poemele din manuscrisul needitat au apărut în presa rusă, în unele din cele câteva cărți, publicate la Moscova. Poetul, traducătorul și prietenul Victor Ciudin a plecat în Rusia, pierzându-se pe undeva prin imensele ei spații. Eu unul însă cred că, dacă rămânea la Chișinău, avea numai și numai de câștigat, muncind inspirat la traducerea literaturii panromânești.

Însă... iată coperta, iată amintirea...

P.S. Ah, da: tirajul planificat, nici mai mult, nici mai puțin, decât... 5 mii de exemplare...

ANTOLOGIA ASFALTULUI Un film de Leo BUTNARU (Chișinău, imagini) și Consta...

DIN DICȚIONARUL „PERSONAL” AL SATULUI MEU DE BAȘTINĂ, NEGURENI (pe Răut)

(Fragment din narațiunea „Copil la ruși”) 

...Serile, mama ieșea din ocolul pentru vite cu donița ce aburea, în care cădea luna, făcând fața laptelui asemeni florii de răsărită. Dimineața, la geam – pomul cu goldanele coapte, mari, precum o posibilă rouă căzută din lună. Se luminează de-a binelea și de-acum peste sat fac tumbe hulubii furtunatici. Mirozna afionilor răzbate din adâncul grădinii... (Apropo de afion: unul din vecinii noștri, badea Alexei Crețu, tatăl prietenului meu Vaniușa, avea o dojană oarecum ciudată, neînțeleasă nouă în toate ale ei: „Afionul cui te are!”, zicea. Ce o fi însemnând... afion? Abia peste ani, DEX-ul m-a dumerit: afion = mac. Zău suna frumos – „intelectualicește!” – acea dojană cu: Macul mamei tale de zbânțuit ce ești tu!) Așadar, mirozna afionilor răzbate din grădina în care ieri, căutând salvare de la căldura asemănătoare nemiloasei arșițe tropicale, îmi spuneam, de asemenea naiv, firește, că anul acesta vara ar putea fi neobișnuit de lungă, astfel că gutuii și merii tomnatici ar avea timp priitor, încât, în loc de fructele lor tradiționale (obligatorii!), să rodească... frumos-anapoda alămâie și portocale. 

Un alt cuvânt care nu știam ce înseamnă, ca și afionul, era – colun, precum se numea o moșie aflată spre Ovaliu (numele unui boier) și Chersac. Păi bine, domnule, din nou DEX-ul (de unde pe atunci, DEX?) spune clar: colun = măgar sălbatic. În vremuri de demult, pe acolo o fi fost o prerie de urechiați (dar nu iepuri) volnici, precum, în America, cele cu herghelii de mustangi nestăpânite de nimeni. Însă noțiunea rămăsese devalizată de sens – Colun și gata, fără ca negureneanul să știe ce înseamnă asta... Apoi să vezi... semantică! La noi în sat, la căruța, căreia i se pune pe de lături loitre înalte, se numește catarcă. Iar în DEX catarca e definită drept: 1 Femela catârului (1). 2 (Înv) Prostituată de mahala.

Unde mai pui că satul crease și unele elemente și apropouri argotice „personale”. Să zicem, viscerele omului sau animalului – „borheie”; „a înțăncușa” – a înțepa, a sparge, a găuri puțin; altele pe care, din păcate, memoria mea nu le mai reține. Da, iată, instantaneu, îmi mai amintesc de alte două „negurenisme” (sau „argoticonegurenisme”): bulbii de mătrăgună (presupun) plini cu un praf negru, pe care ni-l presăram pe răni, întru vindecarea acestora, se numea/se numește „prahaghiță”. Coloanei vertebrale negurenenii îi spuneau și-i spun; screauă; screaua spinării. Osoleț – acesta era numele peștelui mărunt și sărat, asemănător sardeluțelor. Mătincă era folosit pentru probabil. Șfârleață – funingine. Zoiniță – femeie/gospodină cam neglijentă, delăsătoare în ale curățeniei. I se spune dezblehuiet omului, dar mai des copilului care stă cu haina descheiată, arătând neglijent. Despre femeile grase se exclama: „Ce mai hoitină!” Și nu numai: despre femeia bine clădită, în special în părțile dorsale, se spune că „e încălată”. Iar nutriilor de prin vizuinile săpate în malurile Răutului li se zice „niornițe”, rostit cu ambele consoane „n” palatalizate mult, când limba se retrage spre omușor și se lipește, gârbovit, de cerul gurii. Inventam păsări fantastice, cel puțin – inexistente în fauna cunoscută nouă: spre exemplu... cocomârla, substantiv utilizat în cazul când nimeni nu știa ce înseamnă ceva sau ironiza pe seama neștiinței cuiva, spunând că „astea sunt ouă de cocomârlă”. Oul de cocomârlă mă duce cu gândul la niște păcăleli…

 

CE A VRUT AUTORUL SĂ NE SPUNĂ?...

 

Leo BUTNARU

Ca orice an nou, și 2020 avea hărțile noastre personale, gândite, conturate, proiectate, speranțe întru împlinire. Însă se știe ce se știe – multe au fost radiate din destine personale, din istoria comună de nenorocita pandemie. Și eu aveam planificate editări, plecări, lansări de carte în România noastră sau în alte țări. Însă, unde ar fi trebuit să fiu pe loc – am recurs la ce ne-a fost impus: comunicarea la distanță. Am editat cărți la Iași, București, Chișinău, în Germania, Polonia, Serbia, însă lansările au fost contramandate, iar cărțile de peste hotare au trecut și ele prin carantină, din Polonia sau Serbia, să zicem, ajungând la noi peste, nici mai mult nici mai puțin... 2 luni! Poate face să amintesc barem titlurile volumelor de poezie, apărute în cele trei țări: „Filosofia și florile de in”, în germană, „Distanța necesară”, în polonă, și „Spațiul zăpezilor”, în sârbă.
    Editura „Epigraf” (Chișinău) mi-a publicat volumul de eseuri „Vederea dinspre alții, vedere spre alții”, care a fost observat de criticii de la „Viața Românească”, „Luceafărul de dimineață”, „Cafeneaua literară”, alții, care chiar au și spus deja ce a dorit... să spună autorul.
    La „Junimea” din Iași mi-a apărut volumul-manual pentru copii „Cu încetul alfabetul își dezvăluie secretul”. E drept, cartea a fost scrisă pe la începutul anilor ʼ90 ai secolului trecut, inițial cunoscând o variantă de revistă, dar situația edițiilor pentru copii nu e de invidiat: amânările sunt dictate de prețurile tipografice mari, când e vorba de a asigura cartea cu ilustrații color atractive, costisitoare și ele.
În 2020 am publicat două volume ale „Panoramei miniaturii poetice ruse”, ce inserează mostre din creația a peste 850 de poeți (2300 de pagini). Numele, renumele și textele le-am selectat pe durata a trei decenii din  istoria poeziei din secolele XVIII-XXI. Colegii ruși, poeți și critici, s-au interesat neamânat de ediția de la „Tipo Moldova”, Iași, însă unora le-am expediat doar varianta electronică a „Panoramei...”, deoarece the paper version, varianta „fizică”, ar fi necesitat cheltuieli poștale neordinare.
    E de menționat că prezenta criză sanitară mi-a cam aglomerat proiectele, pe unele din ele întârziindu-le, se știe din ce motive: izolarea! Astfel că în 2020 a făcut „saltul” din alte vremi antologia „Internaționalizarea stepelor” (parteneriat al editurilor „Saga” din Israel și „Tipo Moldova” din România). Tomul a fost elaborat/creat în baza operei autorilor de origine semită din poezia avangardei ruse.
    Constituite pe parcursul a 2-3 decenii de cercetare și traducere, antologiile sunt însoțite și cu studii introductive, CV-uri relativ detaliate și note. Lor li se alătură antologia de autor (poeme, eseuri și manifeste) a lui Aleksei Krucionîh (cel mai radical futurist rus) „Escavatorul gloatelor” (Buc., „Tracus Arte”).
    Probabil tot la capitolul Critica va hotărî cât de important (extras din provocarea anchetei) ar fi cazul să menționez că în 2020 mi s-a acordat premiul revistei „Deti Ra”, Moscova, pentru poezie și premiul special al Juriului USM pentru volumul de poeme „Excesul de poezie nu dăunează sănătății dumneavoastră” (Ed. „Charmides”, 2019). De la Târgu Mureș mi-a venit confirmare că sunt laureatul Premiului de Excelență pentru Poezie la Colocviul Revistelor Literare și Umaniste panromânești, ediția a VII.
    Am continuat colaborarea cu eminentele publicații „Contrafort”, „Bucovina literară”, „Revista literară”, „Sud Est cultural”, „Argeș” – în ele întreținând de ani de zile rubrici. Am publicat poeme, proze, eseuri în revistele de prestigiu care apar pe ambele maluri ale Prutului. Și nu sunt puține. Într-un fel, claustrarea pandemică ne-a pu(l)s la treabă, să zic, cu suficientă amărăciune, deoarece eu unul mă sunt cu adevărat în apele și cernelurile mele în libertate.
    Sper ca anul în curs, 2021, să deschidă orizonturile, să putem recupera în libertate, mișcare, editare. Să ne vedem Țara, să vedem lumea, să ne revedem prietenii, colegii. Să fim însoțiți și încurajați de apariția și circulația cărților noastre, pe unele din care eu unul le aștept de la Iași, Cluj, Chișinău. Am și câteva proiecte internaționale, transfrontaliere, – dar să nu le divulg, pentru că, oarecât, sunt și eu superstițios, bat în lemnul mesei la care scriu. Vorbim la momentul și fapta potrivite, sperând că anul 2021 va fi unul, care să ne permită revanșele literare, culturale.
Jos coronavirusul! Să auzim de bine!
 

Discobolul,

Nr. 277-278-279

DIN POEZIA RUSĂ CONTEMPORANĂ

 

Din poezia lumii

Andrei KOROVIN / Federația rusă

S-a născut în orașul Tula (1971). Absolvent al Facultății de Drept, după care a urmat cursurile superioare de literatură la Institutul „Gorki” din Moscova. A publicat cărțile de versuri „Arborii cântători” (2007), „Soarele revărsat” (2010), „Planta-femeie” (2012), „A iubi dragonul” (2013). Este organizatorul Festivalului Internațional „Voloșin” din Koktebel, Crimeea, a Festivalului Țvetaeva (regiunea Vladimir), administratorul „Casei Bulgakov” (Moscova). Deținător al unor premii literare.

În traducerea lui Leo BUTNARU

În memoria lui Mandelștam

Peste troieniri mandelștamiene 
mergem să pictăm nemurirea 
și pare colosală
uriașă arată nemurirea
dincolo de interminabila baracă
dincolo de viața naivă și hazlie
dincolo de negrul stol de corbi
și de sângele ce acoperă zăpada
dincolo de lătratul răgușit
de aprigi dulăi și santinele
dincolo de interminabila baracă
colosală pare nemurirea
și ninsoarea ninge cum i-i dat
și moartea merge unde i-i dat să meargă
și trena linge picioare urme
și nimic nu e în clipa de adio
nici fărâmituri de litere și nici 
barem umbre de cuvinte
vă imaginați absolut nimic

*     *     *
mi se pare
copii
ar fi un popor aparte
un fel de extratereștri
pur și simplu ei găsiră modalitatea
să apară în lume printre oameni
utilizând trupurile noastre
cunoștințele și sentimentele noastre
ei ne impun ne obligă
să le dedicăm întreaga viață
cât mai suntem tineri și plini de puteri
după care – pleacă
la străbunii lor adevărați
copii-patriarhi
ce locuiesc în Tibet
în Shambala și Atlantida
povestind că omenirea
este tot mai puțin prielnică
întru continuarea neamului copiilor
povestind de războaiele contraconceptivelor 
despre childfree ca mod de viață
despre riscuri nenumărate
și că deja e timpul de a se căuta
un gen mai optim de homeoterme
nu atât de lenevoase
nu atât de proaste
nu atât de necruțătoare
iar patriarhii clatină din cap
își netezesc bărbile brumate
căzând pe gânduri

*     *     *
în copilărie mi se spunea
că prietenii mă vor trăda
și eu n-am crezut
în adolescență mi se spunea
că viața e prea scurtă
și eu n-am crezut
dar dacă-ar fi fost să cred
ce s-ar fi schimbat

*     *     *
uite trăiești tu cât trăiești
la un moment dat chiar afli sensul vieții
dar gata
chiar atunci
viața s-a și terminat

*     *    *
mult stimate 
domnule Dragon
vă rog
să mă angajați pe post
de cavaler
promit să vă slujesc
cu dreptate și credință
până va fi să vă ucid
sincer al dumneavoastră
Lancelot

*     *     *
în vremurile noastre deja
nu mai e la modă să folosim
lucruri autentice
cărți
instrumente muzicale
toate astea și celelalte
au analoage digitale 
cărți electronice
muzică electronică
noi trăim în epoca analoagelor care
cât de curând vor substitui însuși omul
prin bărbați electronici
femei electronice
sentimente electronice
copii electronici
firește 
așijderea și nepoți

*     *    *
în fine
în țara lui și-a dus soție rusoaică
ba chiar și el însuși învăță la Moscova
compunea oarece poezele
și le tot scrie scrie în continuare
ba chiar se pare că a trecut și la altă credință
acum numindu-se poet
ei nu frecventează geamia 
ba chiar nici nu mai au geamii
doar se adună-n cercul lor strâmt
citindu-și unii celorlalți
din astea cum le zice poezele
ca pe un fel de rugăciuni și le citesc
apoi bat din palme
după care beau
licoare satanică
încât parcă devin alții
hohotesc ca șeitanii
îmbrățișând muieri străine
ba chiar flutură din brațe
uneori trăsnindu-se unii pe alții
după care cad prin tufișuri
adormind
iar soața lui e rusoaică
îl înjură crunt
cu astfel de cuvinte
cu care doar că bătrânii mai înjură
probabil ea e de altă credință
nu de a lor poeticească
astfel că iată
ce dezmățată e

Brad de Crăciun
în curtea noastră
au instalat bradul
au atârnat de el globulețe frumoase
ghirlande electrice
în vârf au fixat o stea
mămicile și copilașii lor
admirau ca în uitare
minunata înfățișare
a doua zi 
globulețele au fost împușcate
în fine dispărând definitiv
ghirlandele au fost rupte
beculețele nu mai luminau
iar în ajun de Crăciun
au dus nu se știu unde și bradul
pe pământ nu a rămas decât biata stea
ce stătuse în vârf

*     *    *
copacii 
își lasă boturile în apă
și beau
precum dulăii
unii din ei semănă leilor
mai ales toamna
când de fapt
cam toți copacii seamănă 
a lei
leoparzi vulpi
urși bruni
toamna ce pare a fi
marea adăpare
după care animalele pleacă
lăsându-și scheletele pe mal
și frunzișul veșmintelor lor
în apă